Marile coaliții nu fac bine democrației – lecția SPD din Germania

Social-democrații germani și-au pierdut fortăreața vest-germană din Renania-Palatinat, al șaptelea land din Germania raportat la PIB. Partidul Social Democrat era la conducerea guvernului acestui land bogat de la frontiera cu Luxemburg și Belgia începând din 1991. Alegerile de pe 22 martie au fost câștigate de Uniunea Creștin Democrată. SPD a obținut cu aproape 10% mai puține voturi decât la alegerile din 2021. Iar Alternativa pentru Germania, extrema-dreapta împotriva căreia SPD cheamă la ridicarea unui ”zid”, a reușit un scor mai mult decât dublu față de 2021.

Social-democrații, un partid al birocraților

Electoratul a fost preocupat de dezindustrializarea landului, unde se află sediul BASF, unul dintre giganții germani ai industriei chimice. Efectul este migrarea către AfD. ”Muncitorii se simt tot mai puțin reprezentați de SPD, care a devenit un partid al sectorului public și al celor cu diplome universitare”, spune Uwe Jun, de la Universitatea din Trier. Înfrângerea vine după dezastrul recent din Baden-Wurttemberg, unde SPD a obținut nu scorul unui partid, ci mai degrabă al unei facțiuni disidente – 5,5%. ”Dezamăgirea față de guvernarea SPD este foarte răspândită. Oamenii spun că SPD nu obține nimic la guvernare, că este prea slab și incapabil să abordeze problemele lor fundamentale”, spune amintitul profesor.

Social-democrația germană s-a pierdut în ”mari coaliții”

Ce se înțelege prin ”guvernarea SPD” este esențial. Nu este vorba doar despre guvernele landurilor, nu este vorba doar despre mandatul federal pe care fostul cancelar Olaf Schozl nu a reușit să-l ducă la bun sfârșit. Este vorba și despre trei guverne de mare coaliție conduse de Angela Merkel, în care SPD a fost vioara a doua. Aceste coaliții stânga-dreapta modifică modul în care electoratul percepe partidele politice. Baza tradițională a partidelor nu mai poate fi ușor mobilizată, iar electoratul caută alternative. Germania are Alternativa pentru Germania ca mare câștigător al acestor evoluții care debusolează electoratul.

Și în unele landuri răsăritene SPD a ajuns la rezultate sub 10%. Nu sunt rezultate pentru un partid care se dorește popular. Iar cel mai grav – pentru social-democrați și celelalte partide tradiționale – este că aceste rezultate slăbesc așa-zisul ”zid” (brand mauer) în fața extremei drepte. Cu cât SPD este mai slab, cu atât rămân mai puține opțiuni democratice pentru o coaliție federala sau la nivel de land. În Renania-Palatinat, SPD poate fi încă un partenere de coaliție, cu 20% din voturi. Dar la rezultate situate în jurul a 6%, SPD nu mai face față aritmeticii. În Germania de est, SPD și-a pierdut deja acest rol de partener de coaliție. Tendința este ca o coaliție fără AfD să nu mai poate fi posibilă.

Social-democrații și-au trădat electoratul

Marile coaliții sunt toxice pentru marile partide. Compromisurile îndepărtează electoratul. Compromisurile duc și la politici greșite sau pripite. Accidentul nuclear de la Fukushima (2011) le-a dat aripi ecologiștilor și social-democraților germani, iar Angela Merkel a decis închiderea centrarelor nucleare germane. În actualul context geopolitic, acea decizie duce la dezindustrializarea țării. Energia este de 3 ori mai scumpă în Germania în comparație cu China sau SUA.

Social-democrații germani plătesc acum și pentru trădarea electoratului, la începutul anilor 2000, în timpul propriei guvernări, cu Gerhard Schroeder cancelar. SPD a restrâns drastic statul bunăstării în Germania, a contopind ajutorul de șomaj cu asistența socială, a redus protecția împotriva concedierilor, a extins slujbele fără normă întreagă, niște mini-joburi precare. Reformele Hartz au fost o pilulă concepută de patronate și servită muncitorilor germani chiar de către partidul lor. Însă asta a fost o injecție cu adrenalină pentru economia germană bazată pe export, de pe urma căreia au beneficiat guvernele Merkel. În stânga scenei politice, s-a ajuns atunci la apariția stângii radicale – Die Linke – care a canibalizat SPD de la un ciclu electoral la altul.

Ce se întâmplă cu un partid care-și reneagă liderii de succes

Nu în ultimul rând, SPD plătește acum prețul renegării marilor săi lideri. Gerhard Schroeder a fost ultimul adevărat lider al SPD. A condus partidul spre o victorie cu peste 40%, în 2003. În 2025, SPD a obținut cel mai prost rezultat din istoria sa de peste o sută de ani – 16,4%. Au existat dezbateri în partid pentru excludere, ba chiar pentru nerecunoașterea mandatelor sale de cancelar, astfel încât Schroeder să nu mai beneficieze de locuinăa din partea statului. Motivul: Schroeder este pro-rus, pro-Putin și a fost în consiliile de administrație ale Nord Stream sau Rosneft. Încercările sale de a media între Rusia și Europa la începutul războiului din Ucraina (2022) au fost percepute nu ca demersuri pentru pace, ci ca o confirmare a trădării.

SPD nu a știut să păstreze memoria ultimului său cancelar, ci doar să șteargă, să amputeze și să lustreze. Asta a făcut și cu memoria foștilor cancelari Helmut Schmidt și Willy Brandt, considerați prea apropiați de fosta URSS. ”SPD are o tradiție a auto-negării unică în politica germană. Este o organizație care își declară retroactiv foștii lideri de succes ca fiind non-persoane. Iar apoi se întreabă de ce nimeni nu mai știe care este linia partidului”, scrie Berliner Zeitung.

Cârcotașii de presa germană scriu că această teamă a politicienilor social-democrați de a fi asociați cu imaginea foștilor lideri a mers până acolo încât actualul lider informal al partidului, Boris Pistorius, s-a despărțit de partenera sa. Pistorius, ministru al Apărării total dedicat cauzei ucrainene și transatlantismului, s-a despărțit, în 2022, după șase ani, de partenera sa Doris Schröder-Köpf. Fusese soția lui Gerhard Schroeder, fusese în compania lui Vladimir Putin în vizitele la Moscova ale fostului cancelar.

SPD nu mai construiește punți Vest-Est, ci arme

Renegarea liderilor istorici a însemnat și respingerea tradiției de politică externă a social-democraților germani. Asta înseamnă mai mult decât parteneriatul cu Gazprom și afacerile în Rusia ale lui Schroeder. Înseamnă și încercările de destindere în relația cu URSS ale lui Willy Brandt și Helmuth Schmidt. Înseamnă cultura negocierii, asumarea responsabilității Germaniei pentru ororile ultimului război mondial. Dar și responsabilitatea Germaniei pentru dezescaladare și dialog. Acestea sunt concepte care, cel puțin până la revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, au lipsit total din instrumentarul european. Arsenalul diplomatic a început să se cuantifice doar în noi fabrici de drone, de obuze și procente pentru bugetul Apărării. Dar doar pentru ca, după patru ani de război, liderii politici să înceapă, tardiv, discuțiile despre cine să fie reprezentantul UE pentru dialogul cu Rusia.

Un partid care și-a repudiat liderii istorici, politicile de referință din trecut, care a făcut concesii partenerilor seniori din coaliții contra naturii stânga-dreapta a ajuns să fie cărămida nesigură din zidul pe care tocmai el l-a dorit împotriva extremismului. Electoratul bulversat de aceste coaliții, afectat de criza energetică si industrială, așteptând și criza socială pe care o va aduce revoluția inteligenței artificiale, caută o alternativă. Social-democrații propun, din nou împotriva tradiției lor, relansarea economică prin industria militară și o politică transatlantică-moralizatoare. Pare să fie o reluare la alt nivel a politicii reformelor sociale dure din anii 2000. Lecția acelor reforme a fost că modernizarea rapidă a unui partid social-democrat înseamnă deseori prăbușirea lui în irelevanță.