Maşinile mari şi mintea mică

„Du-te la cratiţă, fă, dacă nu ştii să conduci!”, urla la mine un şofer. Am zâmbit în loc să răspund cu vorbe. Uneori m-ar atrage o viaţă liniştită, preocupată doar de unde pot să găsesc cele mai bune mere şi acea făină bună care creşte în cuptor fără o linguriţă de praf de copt.

Românii au maşini pe care nu le găseşti nici pe străzile Parisului sau Londrei, darămite în capitale învecinate precum Budapesta şi Praga. Românul e tare-n clonţ şi tare-n maşină! Însă comportamentul celui care conduce un automobil luxos e ca o prăjitură delicioasă cu un gust amar. Nu creşte blatul la cuptor pentru că ingredientele sunt alterate.

Dacă, pe vremuri, numai cei norocoşi îşi puteau permite o Dacie, aşteptând luni în şir să iasă o maşină din fabrică (şi chiar atunci neavând voie să o conducă decât două duminici pe lună), acum, creditul bancar, găinarii, tunurile sau salariile decente înseamnă că orice „Georgică” sau „Nea Puiu” se făleşte într-o bijuterie de maşină la care nici nu a visat tatăl lui. Bucuria mea că România a progresat se opreşte fix aici. Odată ajuns în posesia unei maşini scumpe, românul nostru se compoartă ca ultimul mârlan.

Înjură, scuipă, taie calea altor maşini, le arată degetul mijlociu altor şoferi, deschide geamul şi ţipă. Odată am văzut un şofer care a făcut infarct de la atât stres. Dar cel mai mult îi place să claxoneze. Campionul claxonatului în România este şoferul bucureştean. Dânsul sau dânsă claxonează, mai ales în situaţii în care claxonatul nu ajută la absolut nimic în afară de a le arăta altor şoferi că claxonul încă funcţionează. Ultima dată când m-am uitat în Codul rutier am constatat că este ilegal să claxonezi în oraş. Dar degeaba! În Bucureşti, un cor de claxoane te întâmpina la fiecare intersecţie.

Într-o zi rulam pe Bulevardulul 1 Mai. Linia de tramvai era blocată de maşini. Maşini de toată isprava. Tramvaiul a „claxonat” şi el cu o sonerie stinsă şi anemică, care de abia se auzea. Spre ruşinea mea, mă aflam pe linia de tramvai. Îmi aduc aminte de cuvintele vatmanului. „Aveţi maşini frumoase, dar nu ştiti să le conduceţi”! Omul a vorbit aproape trist, fără nervi şi fără furie. Cuvintele lui m-au marcat şi le aud şi acum în cap.

Străinii care vin la Bucureşti sunt miraţi de maşinile ostentative. Unu, pentru că maşinile sunt scumpe într-o ţară relativ săracă, dar în al doilea rând pentru că consumă extrem de multă benzină. Oameni buni, suntem în pragul anului 2012, iar reursele planetei se duc pe apa sâmbetei, dar românii conduc maşini total nocive pentru planetă. Nu e suficient să-ţi poţi permite o rezervă de benzină pe zi, trebuie să te gândeşti şi la planetă, la resursele de petrol, la viitor. Nimeni în Europa nu mai cumpără maşini care consumă foarte mult, mai ales într-o ţară unde lipsesc şoselele.

Autostrăzile! Vai şi amar de şoferii care îndrăznesc să intre pe ele. Se conduce imprudent, ilegal şi agresiv. Vorba unui amic, „Depăşeşte-mă! Te aşteapă un stâlp peste cinci minute”. Şoferul vine în „fundul” tău de parcă a intrat un stol de albine furioase sub capota lui. Te claxonează şi te hărţuieşte cu farurile aprinse. De unde atâta nerăbdare şi grabă? Cu ce îl ajută? Ajunge mai repede? Nu e de mirare că anual mor 3.000 de persoane în accidente rutiere în România, ceea ce este, comparativ, mai mult decât în Germania.

Un lucru mă intrigă. Iconiţele din parbriz. Parcă undeva în adâncul lui, românul ştie că ar fi bine să se compoarte mai bine. Sau cere ajutorul divin pe şoselele româneşti!

Maşinile scumpe sunt bune, dar şoferii civilizaţi şi relaxaţi sunt mult mai preţioşi.