Memoria  emigrației – o altă față a culturii române

Nu poate exista nici cea mai mică îndoială că toții scriitorii și artiștii români care au părăsit  țara de-a lungul   deceniilor aparțin culturii noastre. Unii dintre ei, în ciuda faptului că au izbutit performanța de a se integra și în culturile țărilor de adopție, realizînd o performanță notorie, aparțin  integral și culturii române. Și, cei mai mulți, au avut o viață și o carieră marcate de o opțiune morală. Au ales să trăiască în alte  țări, plecarea din  România  fiind și o atitudine  față de climatul politic din țară, mai ales după 1940.

Am parcurs pe îndelete cartea lui Florea Firan, Memoria Emigrației, Editura Fundației Scrisul Românesc, Craiova 2023.  Cartea  a apărut în preajma inaugurării Muzeului Cărții și Exilului Românesc, inițiat cu succes de Lucian Dindirică  și își propune să întocmească o panoramă biografică și  literară a  exilului românesc.

Dintru început trebuie spus că  strădania autorului este meritorie, chiar dacă ea suportă adăugiri sau mici corecții în ce privește includerea unor nume care aparțin „diasporei” de după 1990.Lumea literară din exil prezentată în volumul lui Florea  Firan este impresionantă și conține adevărata dramă a culturii române.

În primul rînd, avem de-a face cu destine  dramatice provocate de schimbările bruște ale istoriei  românești și europene. Toată cartea  se constituie dintr-un peisaj uman de caractere puternice ca piatra, care au refuzat direct sau discret ideologia unor regimuri și interdicțiile impuse. Unii au refuzat comenzile epocii și au ales libertatea, înfruntînd izolarea, sărăcia, integrarea  socială dificilă sau chiar teroarea provocată de acoperiții trimiși de acasă pentru a le minimaliza impactul în țările de adopție.

Îmi aduc aminte de întîlnirile mele cu Paul Goma, la Paris. Cît de tensionat, de irascibil și de bănuitor devenea cînd  venea  vorba de scriitori  din țară sau de compatrioți  sosiți în emigrație. Adevărul este că  Securitatea  românească  a dezvoltat, mai ales la inițiativa generalului  Nicolae Pleșiță, o sofisticată activitate de urmărire și scindare a  intelectualilor români din  diaspora. Pe unii, climatul i-a marcat și dovada se află în opera lor. În același timp, dorul de țară, dramele provocate de comunism în familiile lor și  climatul  stîrnit de Securitate între românii din exil i-a încărcat de tensiuni care s-au încheiat dramatic sau chiar tragic.

Oricît s-a străduit critica literară să-i integreze pe unii, multă vreme interziși sau minimalizați, tot nu a reușit pe deplin. Cultura  română a încercat să-i integreze pe cei din exil, mai ales pe cei de mare succes, dar izbînda rămîne parțială. Strădania lui Nicolae Ceaușescu de a aduce acasă personalități de talia lui Mircea Eliade, Eugen Ionescu sau Emil Cioran a eșuat. Încercarea lui Adrian Păunescu de  a-l convinge pe Mircea  Eliade să se întoarcă în țară s-a terminat lamentabil. Operațiunea Securității cu nume de cod „Amiciția” a izbutit doar o singură recuperare importantă. Este vorba de aducerea    inginerului și fizicianului Henri Coandă în țară și de așezarea sa la un loc de cinste în Academia Română și în industria aviației.

Citind cartea lui Florea Firan nu pot evita o întrebare, poate naivă, poate inutilă. Au cîștigat cei care au rămas și au coabitat cu sistemul sau cei care au ales durerea și privațiunile exilului? Istoriile literare recente includ mulți scriitori români pe cale de  dispariție și anonimat, cu operă de valoare discutabilă. De multe vedete din anii comunismului nu mai aude nimeni și nu le mai citește nici dracu. Au fost supralicitate de confrați din diverse motive, în vreme ce personalitățile literare importante ajunse în   emigrație au fost omise sau minimalizate. Dirijorii vieții literare mai ocupă funcții la reviste ilustrate sau la Uniunea  Scriitorilor și beneficiază de o critică de complezență, în vreme ce opera unora din exil, dispăruți de decenii, este ignorată, nepublicată complet sau tratată cu condescendență.

O privire asupra operei și carierei celor care au ales exilul ne spune un lucru care ține de morală, nu de estetică. Există o literatură și o emigrație culturală cu valori etice  indiscutabile, importante pentru spiritul românesc și pentru articulațiile sale perene. Lumea românească din exil rămîne ca o grupare intelectuală masivă, care s-a opus comunismului, în vreme ce literatura română a celor rămași acasă, inclusă în ierarhii aproximative,  supraviețuiește cu problema nedezlegată a coabitării.

Poate de aici rezultă și mizele sale din ce în ce mai mici!