Mici minuni şi mari vertijuri. Sculptura miniaturală a Renaşterii în Ţările de Jos, la Rijksmuseum

După Galeria de Artă din Ontario (Toronto) şi Metropolitan Museum of Art din New York, Rijksmuseum găzduieşte, la Amsterdam, expoziţia Small Wonders. Late-Gothic Boxwood microcarving from the Low-Countries, care reuneşte 60 de lucrări foarte rare, ce nu depăşesc câteva zeci de milimetri fiecare. O ocazie unică pentru public de a privi aceste opere destinate în mod normal posesiunii egoiste şi contemplării solitare.

Mare cât o prună, sfera din lemn se deschide şi relevă mai întâi în sfera înstelată un Christ în glorie judecâdu-i pe cei vii şi pe cei morţi. A doua jumătate conţine o altă minune, ascunsă de voleuri. Ca un triptic ea se desfăşoară pentru a-l arăta pe Dumnezeu în glorie, adorat de îngeri şi de sfinţi. Minunea este dublă: ceea ce ne este arătat, imens, de nespus, şi felul în care ne este arătat, minuscul, laborios.

Vertij şi delectare în această punere în pagină a universului şi a eternităţii într-o nucă. Aceste sfere sunt numite impropriu boabe de mătănii. Poate că ele au fost uneori ataşate la extremitatea unui asemenea obiect, dar funcţia lor nu este documentată. Ele nu sunt destinate nici pipăirii, nici vederii şi funcţionează ca alte obiecte de acelaşi tip, tripticuri care se deschis, şi în beţia miniaturizării arată spectacole grandioase ale poveştii salvării omului. Ca într-un basm care conţine o trăsură sau un palat, imensitatea în miniatură este devine locul farmecului, al visului şi al evaziuni, ca acel prizonier dintr-o nuvelă a lui Hermann Hesse care evadează, luând trenul, în peisajul pe care l-a pictat pe peretele celulei sale.

Toate aceste obiecte sunt propuse spre stupefacţia şi admiraţia vizitatorului în expoziţia de la Rijksmuseum. Dacă ea permite intrarea în aceste microcosmosuri, termenul „gotic” care le este aplicat este un adevărat obstacol în înţelegerea lor. Aceste obiecte au apărut în secolul al XVI-lea şi, chiar dacă prezintă mai multe detalii gotice, fac loc şi elementelor renascentiste. Pinaclurile înflorite au alături pilaştri în stilul Renaşterii nordice. Unele compoziţii sunt, de altfel, împrumutate de la artişti mai „moderni” ca Albrecht Dürer sau Lucas de Leyda.

Dincolo de aceste aspecte formale, obictele aparţin unei lumi noi, în plină devenire. Ele reprezintă cistalizarea rugăciunii repetitive cu o meditaţie bazată pe vizualizarea episoadelor istoriei sfinte: este vorba despre naşterea rozariului care, în pofida originilor lui medievale, se dezvoltă la sfârşitul secolului al XV-lea odată cu cartea tipărită. Această formă de rugăciune va fi cea a Europei moderne. În sfârşit, dacă aceste sculpturi au aparţinut, după cum se presupune, lui Carol Quintul, Francois I şi Henri VII, este greu de imaginat că erau demodate.

O origine incertă

Expoziţia tinde să răspundă unui număr de întrebări, mai ales cea a definirii locului de fabricaţie. Aceste opere erau considerate în general o producţie a Ţărilor de Jos meridionale, unde exista o bogată tradiţie a sculpturii în lemn. Ele sunt acum atribuite Olandei pe baza provenienţei unora dintre ele şi a prezenţei inscripţiilor în olandeză. Să notăm că acestea din urmă sunt foarte rare. Din 58 de piese catalogate, numai două sfere de la Amsterdam şi un mâner de cuţit de la Luvru au o inscripţie în olandeză. Toate celelalte sunt în latină, cu excepţia a două devize în franceză pe tripticul de la Luvru.

O sferă păstrată la Copenhaga are inscripţia: „Adam Theodorici me fecit”, asemănătoare unei semnături care, tradusă în olandeză, dă numele Adam Dirks. În arhive nu apare nimeni cu acest nume, ceea ce s-ar explica prin faptul că lucra la Delft unde arhivele au ars, împreună cu o mare parte a oraşului, în incendiul din 1536.

Toată producţia din expoziţie este atribuită atelierului acestui personaj nebulos. Observarea pieselor nu duce însă la această concluzie, după părerea lui Philippe Malgouyres, istoric de artă italian şi Conservator în Departamentul de obiecte de artă şi sculptură a Muzeului Luvru. Compoziţiile şi stilul sculpturii arată o varietate care nu se potriveşte cu ideea de atelier. Desigur, lucrul colectiv ar putea explica aceste diferenţe, dar ceea ce se poate observa de exemplu în sculptura de altar din aceeaşi perioadă este diferenţa de stil. Un singur atelier se trădează prin unele detalii tehnice. Relativa uniformitate din acest punct de vedere a sculpturilor din expoziţie se explică mai curând prin durata limitată în timp a acestei mode. Dacă ar fi fost vorba despre producţia unui singur maestru şi a atelierului lui, într-un centru precis, cum se explică faptul că despre niciuna nu s-a spus „Maestrul Adam” sau „Din Delft” sau orice altceva care să sublinieze caracterul exclusiv?

Ar putea fi abordate unele puncte care lipsesc din expoziţie evocând, în primul rând, obiecte similare. Mai ales crucile şi tripticurile realizate în mânăstirile greceşti, înrudite prin tehnică şi materiale, şi care au cunoscut o adevărată înflorire în secolul al XVI-lea. Prin felul în care sunt lucrate, aceste cruci erau asociate uneori secolului al XV-lea german. Una dintre ele, semnată Michel, era prezentată la Luvru în timpul domniei lui Napoleon al III-lea alături de micro-sculpturile flamande, printr-o înţelegere intuitivă a înrudirii acestor obiecte, care nu sunt în filiaţie reală, dar se întâlnesc ca idee şi ca principiu.

La celălalt capăt al lumii, în Mexicul recent colonizat, apăreau pandantive-micro sculpturi în lemn, pe un fond de pene de colibri. Nu putem vedea coloniile spaniole ca o prelungire a lumii flamande şi totuşi primele opere de artă europeană pe pământ american au fost sculpturi flamande. Primul evanghelizator al Mexicului a fost franciscanul Pieter van der Moere, din Gand, care a fost şi fondatorul unei şcoli-atelier pentru indienii din Mexic. Aceste pandantive au fost considerate multă vreme flamande înainte de a fi identificate drept mexicane.

Sculpturi miniaturale în Franţa

Aceste sculpturi era apreciate şi difuzate şi în afara Olandei, ca o mărturie a vechii prezenţe franceze. De exemplu, un pandantiv ale cărui scene sunt asemănătoare cu cele ale celor două piese din Toronto şi Hamburg are o montură franţuzească în email, din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Nu s-a întreprins niciun studiu asupra acestui subiect, dar el oferă o amplă plajă de reflecţie. Două dintre cele mai bizare sculpturi de acest fel au intrat la Luvru în secolul al XIX-lea, prin colecţiile lui Pierre Révoile, achiziţionată în 1828, şi a lui Charles Sauvageot, donată în 1856. Este vorba despre două litere, un M şi un F. Care se presupune sunt iniţialele proprietarilor lor. Pentru prima, ipoteza actuală este că ar fi aparţinut Margeretei de Austria şi ea se bazează pe un inventar al Cabinetului ei de Curiozităţi din 1524. Este tentant la prima vedere să recunoaştem „o frumoasă literă M sculptată în lemn la capătul unui mic lanţ de lemn care atârnă de literele numelui lui Iisus”. Dar pare să fie vorba mai curând despre o bijuterie. Istoria ei era cunoscută în secolul al XVIII-lea. M aparţinea în 1745 colecţiei lui François Xavier Bon de Saint Hillaire (1678-1761) pe atunci peşedinte al Curţii de Conturi din Montpellier, rămas în posteritate pentru că a încercat exploatarea pânzei de păiajen în industria textilă. Litera M a fost publicată în 1763, împreună cu o magnifică planşă gravată, ca o capodoperă gotică din timpul Sfântului Ludovic, datorată pietăţii Margaritei de Provence. Mai târziu, ea a fost atribuită Margueritei d’Angoulême prin simetrie cu F presupus a fi iniţiala fratelui ei, François I. Litera F seamănă mai curând cu globurile şi tripticurile. Ca şi ele, ea ascunde imagini care nu se descoperă decât prin deschidere. A fost singurul cunoscut în acest gen până la reapariţia şi achiziţionarea, în 2017, de către Metropolitan Museum a unui P cu istoria Sfântului Philippe, ieşit din acelaşi atelier (ar fi fost vorba despre Filip cel Frumos). Litera P este expusă la Amsterdam, dar lipseşte din catalog. Medalioanele din interiorul literei F sunt inspirate de gravurile lui Lucas de Leyda (1518-1522) din avangarda Renaşterii din Ţările de Jos. Piesa a fost şi ea în Franţa în secolul al XVIII-lea şi i-a aparţinut lui François-Louis Jamet, un bibliofil de origine normandă care a trăit în Lorena, apoi la Paris. Ea a fost publicată în 1779 de Barthélemy Mercier, abate de Saint-Léger, care a scris următoarul comentariu: „Îmi place să cred că artistul a desenat şi a sculptat această piesă fără niciun scop moral, numai cu intenţia de a realiza o operă care să uimească prin delicateţe şi prin frumuseţea execuţiei”. El a înţeles perfect funcţia primă şi principală a acestui obiect: să surprindă şi să încânte prin virtuozitatea miniaturii.

Mici imagini sculptate şi fasonate

Examinarea soartei acestor piese oferă o nouă cheie de lectură, care propune o înţelegere globală şi în profunzime a lor. Abatele de Saint-Léger, un fin cunoscător al literaturii Renaşterii, susţine că trebuie să recunoaştem în acest F ceea ce se numea pe vremea aceea „Sileni”. El citează începutul unui articol din Dictionnaire des écrivains français de Antoin de Verdier, apărut la Lyon în 1585, consacrat lui Martin Fleury, care a tradus Silenii lui Alcibiade de Erasmus în limba franceză în 1544: ”Silenii lui Alcibiade de Erasmus, este un vechi proverb folosit de greci, de care te poţi servi când sub vanitatea şi nebunia aparentă la prima vedere, ceva se manifesă la modul excelent… Şi erau Silenii mici imagini sculptate şi fasonate… Aceste imagini arătau o trompetă, un corn sau orice altă formă ridicolă; dar, deschizându-le apăreau lucruri minunate”.

Silenii lui Alcibiade este cel mai celebru şi mai popular dintre Adagiile lui Erasmus, care începe cu un citat din Banchetul lui Platon: „Spun mai întâi că Socrate seamănă întru totul acelor Sileni pe care îi vedem expuşi în aelierele sculptorilor şi pe care artiştii îi reprezintă cu un flaut sau un fluier în mână şi în interiorul cărora, când îi deschizi, găseşti închise statuete ale divinităţilor”. Şi Erasmus continuă: „Şi Christos n-a fost un minunat Silen? El a cărui divinitate este ascunsă de carnea unui om sărac. Biblia are şi ea Silenii proprii… Dar, dacă spargi nuca, vei descoperi, în mod sigur, acea înţelepciune mistică şi divină, care îi seamănă din toate punctele de vedere lui Christos”.

Este inutil să mai subliniem analogia între aceste obiecte sculptate şi gândirea erasmiană.

Forme derizorii şi microcosmosul

Este vizibilă bogăţia de sensuri pe care o capătă aceste obiecte în perspectiva gândirii neoplatonice a Renaşterii, în care noţiunile de microcosmos şi macrocosmos, de înveliş şi esenţă sunt fundamentale.

Aceste obiecte nu se nasc în lumea gotică, ci dintr-un gust nou pentru ceea ce se numea atunci „merveille” (minune) care s-a răspândit în cursul secolului al XVI-lea şi în prima jumătate a celui următor.

Am putea vedea în ele un simulacru al acelor „mere de ambră”, luxoase accesorii ale costumului, fixate uneori la mătănii, care permiteau purtarea unor substanţe odorante, ambră gri, zibetă sau mosc. Bula imita formele ajurate, obiectul monden de orfevrerie, dar în locul unui parfum perisabil, ea conţinea adevăruri eterne.

„Aceste sculpturi se adresează văzului, dar vorbesc şi despre vedere, despre acuitatea ei ca unealtă a inteligenţei. Putem afirma că aceste sculpturi care intră în rezonanţă cu gândirea filosofică şi spirituală a timpului lor, inspirate de protagoniştii Renaşterii nordice şi destinate suveranilor Europei nu aparţin Evului Mediu târziu, aşa cum afirmă expoziţia. Ele manifestă, dimpotrivă, forme izvorâte dintr-un spirit nou, cel al uimirii care va deveni una dintre uneltele înţelegerii lumii şi motorul colecţiei pentru deceniile care au urmat. În acest sens, titlul de Small Wonders li se potriveşte perfect”, conchide Philippe Malgouyres într-un amplu articol din L’Objet d’Art.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.