,,Micul Bizanț” de pe malul Dunării: Păcuiul lui Soare

Vestigiile multimilenare ale mărețului Bizanț își dorm somnul glorios pe malul Bosforului turcit. Dar foarte puțini dintre noi ştiu că, măreața cetate a avut și pe meleagurile noastre, o ,,soră” mai mică, aflată pe malul Dunării. Iar locul unde se află vestigiile acesteia cetăți ciudate poartă un nume și mai ciudat: ,,Păcuiul lui Soare”. Adevărul este că, dacă ținem cont de soluțiile constructive adoptate de cei care au construit, cândva, această cetate, am putea-o considera și ca o ,,copie” a sclipitoarei Veneții. Acum, în zilele noastre, cei care o cunosc cel mai bine sunt arheologii, care au redescoperit-o cândva, pe la mijlocul sec. XX. Și, cu toate că nu se află la mare distanță de București, doar cei pasionați de drumeții care au aflat de ea, ajung până acolo. Dar odată făcut, efortul le este pe deplin răsplătit.
De obicei, atunci când ne gândim la o cetate, ne-o închipuim înălțată trufaș pe vârful unui munte, ori măcar a unui deal mai răsărit, amplasată acolo unde au decis  rigorile artei militare. Dar această imagine, adevărată în majoritatea cazurilor, nu este valabilă și în acest caz: relicvele străvechi ale acestei cetăți zac ascunse în vegetație, pe un mic promontoriu dunărean, aflat la circa 12 kilometri distanță de Călărași, pe teritoriul localității Ostrov. Și poate că, deloc întâmplător, foarte aproape de Sfânta Mănăstire Dervent.

Cei care se aventurează până acolo îi mai spun și „Cetatea scufundată”. Iar acest nume este pe deplin justificat, căci o mare  parte a relicvelor ei multi­-seculare sunt acoperite, de obicei, de apele Dunării, care le scot la iveală doar în anii deosebit de secetoși. Dar, chiar și așa, partea aflată mereu pe uscat este deosebit de impozantă: ziduri masive construite din blocuri mari de calcar atent cioplite și fasonate, ori fundații și pereți din piatră care, pe vremuri, au aparținut unor construcții civile sau militare. Iar cu puțin noroc, printre ele mai pot fi găsite vreo unealtă din fier care abia dacă mai poate fi recunoscută sub stratul gros de rugină, ori vreun bănuț bizantin din bronz. Uneori, din peretele vreunuia dintre șanțurile săpate de arheologi, ies la iveală și câteva boabe de grâu fragile și înnegrite de vreme. Toate la un loc și fiecare în parte, depun mărturie despre măreția de altă dată a vechii cetății. În schimb, porțiunile aflate de obicei sub fața apei reprezintă vestigiile unor amenajări portuare deosebit de complexe, similare celor aflate în alte cetăți antice. Cetăți care, pentru că au fost mai intens popularizate, se bucură de o celebritate cu mult mai mare.

Cetatea scufundată

De-a lungul veacurilor, nenumărate legende s-au țesut în jurul misterioaselor ziduri ivite, din când în când, din apele Dunării. Unele spun că acolo s-ar afla palatul din  care domnește „Știma Apelor” mitologica stăpână a valurilor  învolburate. Altele vorbesc despre „Samka Samodiva”, un monstru cumplit care trage în adâncuri bărcile pescarilor pe care ghinionul i-a mânat să-i iasă în cale. Simple legende? Da și nu! De-a lungul vremii acolo au fost pescuiți somni imenși, lungi de doi sau trei metri, ori moruni mustăcioși chiar și mai mari. Iar un asemenea monstru acvatic putea, cu siguranță, să tragă în adâncuri lotca vreunui pescar ghinionist. Primele cercetări sistematice ale cetății medievale au început în anul 1957, sub coordonarea arheologului Petre Diaconu. Iar de încheiat nu s-au încheiat nici până în ziua de azi, căci specialiștii apreciază că, abia dacă s-a investigat mai puțin de un sfert din teritoriul cetății. Confirmate de vechile documente bizantine, săpăturile arheologice de la Păcuiul lui Soare arată că fortificația a fost construită, cândva, între anii 972-976 de către militarii dislocați aici pe vremea împăratului Ioan Tzimiskes. La fel ca întotdeauna, și pe atunci, Balcanii  erau ceea ce, mult mai târziu, avea să fie numit „butoiul de pulbere” al Europei. Era perioada ultimelor migrații dar și vremea în care Bizanțul se lupta să-și consolideze poziția, greu obținută, de mare putere militară, politică și economică a lumii de atunci. Motiv pentru care, de la început cetatea de la Păcuiul lui Soare a avut un rol geo-strategic deosebit de important. Prin poziția sa, această fortăreață era o pavăză a orașului Durostorum care, la rândul său, era o piesă deosebit de importantă în sistemul de apărare al Bizanțului însuși, într-o perioadă în care măreața capitală imperială era atacată de rușii Cnezatului Kievian. 
Punct de trecere deosebit de important, care asigura controlul traseului comercial numit, pe atunci. „Drumul de la Varegi la Slavi”, Dobrogea a fost stăpânită de Imperiul Bizantin între anii 971 și 1204. A fost o perioadă extrem de complexă din punct de vedere politic, în cursul căreia întreaga regiune se numea „Thema Paristrion”. Și, încă de la început, în cetatea de la Păcuiul lui Soare, s-au aflat atât sediul marii flote imperiale de război care acționa de-a lungul Dunării de Jos, cât și al unei importante garnizoane militare. Printre multe altele, cele câteva decenii de cercetări  sistematice au scos la iveală zidurile masive ale vechii cetăți, dintre care poarta de Nord este deosebit de bine păstrată. Iar în zona de Nord-Est a incintei fortificate s-au descoperit urmele unui turn semicircular, parte a sistemului defensiv al cetății. În plus, săpăturile arheologice derulate în verile anilor secetoși, atunci când nivelul scăzut al Dunării a permis-o, porțiunile care de obicei sunt acoperite de ape au scos la iveală o serie de amenajări portuare deosebit de complexe. Astfel, pe latura de Est a cetății s-a descoperit un imens chei-debarcader, amenajat în trepte și apărat de turnuri masive. Rolul militar inițial al cetății de la Păcuiul lui Soare s-a menținut o perioadă relativ scurtă. În anul 976, la zece ani după moartea împăratului Ioan Tzimiskes, bulgarii stabiliți de puțin timp în zonă, s-au răsculat și, în urma unor lupte grele, au cucerit o bună parte a teritoriului de la sud și de la nord de Dunăre. Intrat într-o perioadă defensivă, Imperiul Bizantin a mai păstrat doar o parte a Dobrogei, plus câteva capete de pod de-a lungul Dunării, la sud de actualul oraș Cernavodă. Abia în anul 1001, în urma unei mari expediții militare a izbutit să reocupe nord-estul Bulgariei și Dobrogea de Sud. Dar niciodată Bizanțul nu au fost capabil să cucerească și actuala Muntenie și Oltenie, teritorii pe care se vor stabili migratorii pecenegi. Dar, după anul 1000, cetatea de la Păcuiul lui Soare începe să-și piardă rolul militar și, încet, încet s-a  preschimbat într-o așezare comercială dar și un important centru religios creștin. De fapt, istoricii consideră că, abia după această schimbare de statut administrativ, a început cea mai benefică perioadă din istoria cetății. Devenită un nod comercial deosebit de înfloritor, aici se vor întretăia drumurile negustorilor care aduceau mărfuri din Bizanțul propriu-zis cu ale celor veniți din alte zone ale imperiului. Dar, vremea bunăstării nu a durat prea mult. În 1048 a avut loc marea invazie a pecenegilor, care au ocupat atât sudul Dunării cât și Dobrogea. În deceniile care au urmat, cetatea Păcuiul lui Soare a fost atacată și distrusă în urma unui incendiu cumplit, ale cărui urme au fost identificate de arheologii zilelor noastre. Acela a fost momentul în care gloria cetății a început să apună. A mai fost locuită, sporadic, pe parcursul scolelor XIII și XIV, iar în jurul anilor 1421-1422 a fost părăsită pentru totdeauna și a intrat în uitare.

Cetatea fără nume 

Cu toate că n-au identificat și urme de viețuire din vremea romanilor, arheologii nu exclud posibilitatea ca bizantinii să fi ridicat cetatea de la Păcuiul lui Soare pe locul uneia mai vechi cu câteva secole. Dar, indiferent dacă a fost sau n-a fost așa, inginerii trimiși aici din Bizanț și-au dovedit din plin măiestria de constructori care s-au adaptat la condițiile de la fața locului. Aflat aproape de firul apei, solul de la Păcuiul lui Soare este unul sedimentar, format mai ales din nisip și pietriș. Motiv pentru care, pentru a construi niște edificii cât mai solide, era nevoie de temelii din piatră foarte adânci. În locul acestei soluții tehnice, care presupunea extrem de multă muncă efectuată în condiții deosebit de grele și de nesigure, inginerii bizantini au ales o variantă mai scumpă dar cu mult mai sigură și eficientă: au fixat terenul nisipos cu grinzi groase din stejar care, înainte de a fi înfipte în sol erau arse la un capăt și unse cu bitum pentru a le spori rezistența. Peste acestea, constructorii au amplasat bârne, tot din  stejar, încrucișate longitudinal și transversal. Apoi, spațiile structurii celulare astfel create au fost umplute cu mortar hidraulic întărit cu pietriș și sfărâmături de piatră. De fapt, aceasta este exact aceeași soluție constructivă folosită pentru consolidarea solului nisipos din laguna în care se află, și acum, celebra Cetate a Veneției. În anul 2003, într-o vară deosebit de secetoasă, a făcut o mare senzație vestea că apele retrase ale Dunării au scos la iveală epava unei corăbii bizantine. Arheologii au infirmat, rapid acest zvon  iar faptul că acolo nu s-a aflat un soi de „Titanic” bizantin i-a dezamăgit pe iubitorii de senzațional. În schimb descoperirea i-a entuziasmat pe specialiști: acele grinzi, care chiar semănau cu elementele de rezistență ale unei vechi corăbii, făceau parte, în realitate, din acel unic și spectaculos sistem de fundații bazat pe grinzi din lemn de stejar, grinzi care supraviețuiseră într-un mod aproape miraculos, până în zilele noastre. De fapt, a fost vorba despre o descoperire deosebit de importantă, unică în această parte a lumii.
Am putea crede că vastele campanii de săpături, desfășurate decenii la rând, au clarificat toate tainele acestei cetăți. Dar nici pe departe nu este așa. Spre exemplu, nici până acum nu se cunoaște cu exactitate numele adevărat al vechii cetăți. Și asta pentru că, în cele câteva decenii de săpături arheologice n-a ieșit la iveală nici o inscripție în care să fie menționat vechiul nume al cetății. Bazați pe documente medievale, istoricii sunt convinși că aici s-a aflat cetatea Vicina. Iar dacă ei au dreptate, însemnă că cetatea de la Păcuiul lui Soare  a avutun rol deosebit de important în istoria noastră: de la Vicina au venit primii mitropoliți care au condus ierarhia clerului ortodox din Muntenia. Și poate că nu doar de acolo. Dar, această identificare nu este încă sigură. Până atunci, Păcuiul lui Soare rămâne un ținut misterios în care adevărul istoric se împletește cu legenda care, aici, este aproape la fel de vie ca adevărurile oamenilor de știință. Altă dată, în fiecare vară, vechea cetate de la Păcuiul lui Soare era luată cu asalt și ocupată pentru câteva luni de ,,oștirea” savanților arheologi. Dar asta a fost cândva…. Acum, puternicii zilei nu mai dau nici două parale pe istoria noastră și pe cercetările arheologice. Astfel se face că, de ani buni, la Păcuiul lui Soare vin doar pescarii și, uneori, câțiva turiști  curioși. Iar asta este deosebit de grav: oriunde s-ar afla ele, zidurile și orice alte vestigii istorice scoase din pământ și apoi lăsate de izbeliște, se distrug iremediabil și dispar odată pentru totdeauna.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 7

2 Comentarii

  1. Este pentru prima oara ca citesc despre acest sit istoric. Excelent articol. Felicitari.

Comentariile sunt închise.

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.