Mii de jandarmi şi poliţişti „apără” demonstranţii din Piaţa Victoriei

Am fost la marele miting al sindicatelor din 19 mai, când am străbătut pe îndelete străzile din preajma Pieţei Victoriei, fiind şocat de covârşitoarea prezenţă a forţelor de ordine şi a mijloacelor tehnice de represiune (maşini cu tunuri cu apă, bastoane, sprayuri şi toate celelalte mijloace din dotarea forţelor de represiune). Fireşte, acestora li se adăugau numeroasele persoane în civil din MAI şi SRI, care supravegheau la fel de riguros demonstranţii şi mişcările lor. Despre toate astea am şi relatat la vremea respectivă, fiind uimit de numărul lor copleşitor, ca şi de imaginea terifiantă de stat totalitar pe care o afişau aproape ostentativ. Nu-mi venea să cred ceea ce am văzut atunci pe străzile adiacente şi în Piaţa Victoriei, dar acum cred că am fost naiv, sperând că acele imagini vor rămâne în lada istoriei. N-a fost să fie aşa, pentru că, în România anului 2010, ţară membră a Uniunii Europene şi a Alianţei Nord-Atlantice – organisme fanion ale democraţiei şi respectării drepturilor omului -, am fost la un nou miting în aceeaşi Piaţă a Victoriei, de data asta cu participare sensibil redusă faţă de cel din 19 mai, dar la care forţele de ordine şi de represiune egalau aproape participanţii la demonstraţie!

Ca şi alţii, nu pot să nu recunosc că a fost o desfăşurare de forţe de represiune cum nu mi-am închipuit că voi vedea vreodată într-o Românie democratică. De pildă, am mers de la gura de metrou Aviatorilor din piaţă şi până la policlinica de pe Strada Washington, aflată destul de aproape de sediul Guvernului. A fost un adevărat coşmar: cu greu te puteai strecura printre zecile, dacă nu sutele, de vehicule de toate mărimile ale Jandarmeriei şi ale trupelor speciale de intervenţie. Toate erau fie pline cu jandarmi în ţinută adecvată acţiunii de represiune, fie parcate astfel încât să blocheze accesul în piaţă al eventualilor susţinători în masă ai protestatarilor ce ar fi apărut pe neprevăzute din vreun colţ al Capitalei. Pe lângă alte vehicule numeroase se aflau jandarmi ori poliţişti, gata orcând să intervină în forţă. Pe strada din partea stângă a clădirii Guvernului scutierii stăteau în formaţie, pregătiţi să intervină prompt la orice comandă, dacă situaţia de la miting o impunea. Mi-am pus întrebarea şi o pun şi acum, aici: s-a gândit cineva ce s-ar întâmpla dacă un comando îmbrăcat în ţinută de jandarmi ar apărea tam-nesam de pe o străduţă şi ar provoca o diversiune cu implicaţii de neimaginat? Mă îndoiesc, întrucât imaginea respectivă era practic trasă la indigo pe celelalte străzi din preajma pieţei, semn mai mult decât evident al nervozităţii şi spaimei teribile a autorităţilor. De ce nervi şi de ce spaimă? Nu cred că ne poate da cineva un răspuns convingător.

Fără să vreau m-am întors în timp la celebrele demonstraţii, în special ale tinerilor şi studenţilor, din Coreea de Sud ori Grecia anilor ’70, când forţele de ordine depăşeau numărul participanţilor şi acţionau fără cea mai mică ezitare şi fără menajamente împotiva demonstranţilor. Nu spunea acest lucru presa comunistă a vremii, ci mass-media de toate culorile din Occident. Dar arcul peste timp între Seulul ori Atena acelor vremuri şi Bucureştiul de azi nu se opreşte aici. Atunci, la acele mitinguri înăbuşite fără milă, forţele de represiune nu apărau democraţia şi valorile ei, ci era vorba de regimuri dictatoriale sau corupte până în măduva oaselor, al căror sfârşit nu putea fi evitat la nesfârşit. Este un adevăr probat istoric, care, tare mă tem, se apropie de realităţile actuale din România, în care nu mai există nimic sfânt: Constituţia este pe cale să devină o cărţulie caducă; legile ţării sunt sfidate de putere cu nonşalanţă; Parlamentul este, pe zi ce trece, un simulacru al democraţiei şi o şcoală a hoţiei pe faţă; Ministerul de Interne a fost subordonat treptat şi fără ezitare de cârmuitori şi nu mai este o instituţie ce apără cetăţeanul, legea şi valorile ţării; intelighenţia, oricât de mare ar fi ea, dar nu este în barca autorităţilor, este abandonată şi invitată să plece afară din ţară; pensionarii au ajuns asistaţi social, fiind asimilaţi unor cerşetori; frigul, frica şi foamea din regimul Ceuşescu, ce l-au dinamitat, sunt spulberate acum de frigul din suflete, frica zilei de azi, nu şi de mâine, pe care nu ştim dacă o mai apucăm, şi de foametea ce pare să devină pandemie în regimul Băsescu-Boc.

A crede că toate acestea se pot anihila, reprima sau pot fi făcute uitate pentru totdeauna prin unităţile Ministerului de Interne şi impresionanta lor tehnică din dotare desfăşurate la locul unui miting nu înseamnă altceva decât a repeta integral greşeala lui Ceauşescu din 21 decembrie 1989, când sfârşitul i s-a tras tot de la un miting aparent banal, dar în care a răbufnit tot ce clocotea, ca şi azi, în milioane de oameni minţiţi zilnic fără milă ori jenă.