Miraculoasele tezaure ale Colecţiei Merzbacher

„Fundaţia Gianadda”, din Martigny, găzduieşte un florilegiu de 100 de tablouri de artă modernă provenind din discreta colecţie Merzbacher. Formată acum aproximativ 60 de ani, aceasta a fost interesată de artiştii care au eliberat culoarea: impresioniştii, fovii, expresioniştii, maeştrii artei abstracte… şi alătură strălucitoare pânze de Van Gogh, Derain, Vlaminck, Kandinsky, Nolde, Kirchner, chiar Sam Francis.

De-a lungul secolului al XX-lea, Elveţia s-a afirmat ca un cămin al colecţionarilor şi legislaţia ei a permis dezvoltarea a numerose fundaţii ce adăposteau donaţii sau împrumuturi din colecţiile unor prestigioşi donatori.

Inaugurată în 1978 la Martigny, „Fundaţia Gianadda”, cu marele ei parc de sculpturi, a devenit un centru cultural reputat pentru minunate expoziţii temporare. Marea manifestare din vara acestui an este consacrată unei colecţii particulare europene încă foarte puţin cunoscute publicului, cea a lui Werner şi Gabrielle Merzbacher. Excepţionala calitate a ansamblului, ca şi vechea prietenie dintre Leonard Giannada şi Werner Merzbacher au prilejuit evenimentul în pofida discreţiei afişate până acum de colecţionari. Dacă tablourile lui Merzbacher au figurat adesea în cataloage sub pavăza anonimatului, în 1998 colecţia cuplului elveţian a fost expusă la „Muzeul Israelului” din Ierusalim, sub titlul „The Joy of colour”, cu prilejul celebrării a 50 de ani de la crearea statului israelian.

Van Gogh, Grădină publică

După acest mare succes public, ea fost etalată şi în Japonia, în 2001, la Londra, în 2002, la Zürich în 2006 şi la „Muzeul de Artă Modernă” din Louisiana şi în Danemarca în 2010.

De aproape 60 de ani, Werner şi Gabrielle Merzbacher au adunat capodopere ale picturii din secolele XIX şi XX. Interesul special al colecţiei rezidă în cele 100 de opere ale unor artişti de primă mână, de mare forţă coloristică.

Naşterea vocaţiei de colecţionar

Ludwig Kirchner, Monociclul

Rareori o colecţie a exprimat atât de vizibil legătura intimă dintre personalitatea proprietarului şi conţinutul ei. Pentru Werner Merzbacher, „cele mai frumoase colecţii sunt dictate întotdeauna de ceea ce este mai profund în sufletul tău”. Ai fi tentat să crezi că el celebrează o formă de renaştere prin artă, în asemenea măsură operele pe care le-a reunit cu pasiune par să fie o declaraţie de credinţă faţă de energia şi forţa vitală, în ciuda probelor la care l-a supus viaţa. Copilăria i-a fost traumatizată de ororile războiului. Născut în 1928 în sudul Germaniei, într-o familie evreiască, tatăl lui, medic, a reuşit să-l facă să părăsească ţara după teribila Noapte de Cristal din 1938. Werner şi-a găsit refugiu la o familie din Zürich, dar părinţii n-au reuşit să fugă şi au murit la Auschwitz. Muncitor şi combativ, Werner a obţinut o bursă şi a emigrat în America, în 1949.

La New York s-a căsătorit cu Gabrielle Mayer, cu care a avut trei copii. În 1964, familia a hotărât să revină în Elveţia şi să stabilească lângă Zürich, oraşul natal al lui Gabrielle. După 25 de ani, Werner, care începuse să lucreze în comerţul cu blănuri al socrului său, a devenit un strălucit şef de antrepriză şi un financiar de anvergură internaţională.

Floarea-soarelui de Emil Nolde

Se pot descoperi mai multe influenţe hotărâtoare în formarea gustului artistic al lui Merzbacher. Punctul de plecare al colecţiei a fost un interes trezit de familia lui Gabrielle. Bunicul ei, Benrhard Mayer, născut în 1866, era interesat de artă. Cu un spirit deschis, frecventa şi susţinea comunitatea artistică din Ascona, pe malul Lacului Maggiore, şi a început foarte repede să achiziţioneze câteva opere de artă modernă. Multe s-au dovedit de o calitate excepţională. Printre ele, piese de Cézanne, Renoir, Ensor, Klee şi, mai ales, „Cuplul” de Picasso, datând din perioada albastră, „Poştaşul” de Van Gogh şi „Interior la Collioure” de Matisse. În 1954, când Werner a văzut tablourile la reşedinţa de vară a lui Mayer, a fost foarte impresionat. De atunci datează dorinţa lui de a cumpăra, cu ajutorul soţiei sale, opere care îl emoţionau şi îl exaltau. Colecţia lui Mayer a fost pentru el şi un model de exigenţă şi calitate.

Pablo Picasso, Cuplul

Cuplul a început să frecventeze asiduu muzeele şi galeriile newyorkeze. În anii ’60 şi ’70, educaţia lor se va desăvârşi. Au început să achiziţioneze picturi realiste mexicane şi italiene, apoi, treptat, au cumpărat opere mai importante. Trebuie menţionate mai ales „Malurile Rhônului” de Vlaminck şi „Sous la verdure” de Toulouse-Lautrec.

După o primă fază marcată de impresionism, cu Monet şi Sisley, s-au lăsat seduşi de fovi. Sub influenţa celebrului galerist newyorkez Leonard Hutton, care le-a ghidat alegerile cele mai îndrăzneţe, au descoperit artişti puternici care asociau formele dinamice cu violente contraste de culori: Wassily Kandinsky, Ernst Ludwig Kirchner, Franz Marc. Curiozitatea şi entuziasmul lui Mertzbacher n-aveau limite. Facinat de expresioniştii germani şi de avangardiştii ruşi, a încercat să strângă opre ce degajau o forţă brută. Această dorinţă este de altfel cheia unităţii colecţiei.

Femeie cu cocoş de Max Beckmann

Odată cu cumpărarea picturii „Arbori în floare”, de Karl Schmidt-Rottluf, membru dizident al mişcării „Die Brücke”, operă care făcea parte din colecţia particulară a lui Hutton, colecţia a căpătat o cu totul altă turnură. Werner s-a dovedit un colecţionar temerar, cu o strategie de achiziţionare coerentă. Are reputaţia de a fi cumpărat opere lăsându-se ghidat numai de instinctul lui. Putea să fie obsedat de un tablou luni de zile, ani chiar, până să-l poată obţine. Totuşi, şi-a achiziţionat majoritatea picturilor la licitaţii, fără să folosească vreodată un consilier.

Revoluţia culorii, de la fovism la expresionism

Kirchner în colecţia Merzbacher

Cele mai mari muzee din lume s-ar putea mândri cu numeroase piese din colecţia Merzbacher. Expoziţia de la „Fundaţia Gianadda”, deschisă până în 25 noiembrie, cuprinde opere majore ale mişcărilor picturale care s-au evidenţiat prin forţa culorii: fovism, expresionism, abstracţionism. Una dintre piesele-far ale expunerii este „Bărci în portul Collioure” de Derain, pictată în 1905, care face pandant „Interiorului de la Collioure” de Matisse, moştenit de la Mayer. Din 1904 până în 1908, fovismul a marcat un scurt moment al istoriei artei în care artiştii au vrut să revoluţioneze vocabularul cromatic. André Derain vorbea despre „proba focului”. Pentru el „culorile deveniseră cartuşe de dinamită”. Eliberarea culorii, iniţiată de fovi, a marcat mai multe generaţii de artişti. „Femeie cu pălărie de pai galbenă” de Alexej von Jawlensky, pictată către 1910, ca şi „Monociclul” de Kirchner sau „Floarea soarelui” de Emil Nolde sunt exemple relevante.

Paul Klee, Casa galbenă

Dar, deşi culoarea ocupă un loc central în tablourile lui Mertzbacher, ea nu constituie unica linie directoare a colecţiei. Mulţi dintre artiştii reprezentaţi au trăit experienţe comune, traducând o sensibilitate extemă: nu este astfel de mirare să descoperi că Jawlensky l-a avut mentor pe Van Gogh sau că avangarda müncheneză „Der Blaue Reiter” i-a primit pe artiştii ruşi. În unele cazuri, opera unui artist este bogat reprezentată într-una dintre perioadele ei scurte, ca în cazul pânzelor realizate de Kandinsky între 1908 şi 1911. Aceste concentrări mărturisesc o mare nevoie de a înţelege şi de a analiza. În alte cazuri, operele punctează numai sau aparţin unor perioade îndelungate, aşa cum se întâmplă la Klee, Jawlensky, Kirchner, Beckmann, Sonia Delaunay sau Sam Francis.

Andre Derain, Bărci în portul Collioure

În pofida veseliei şi luminozităţii care-l frapează pe vizitator în faţa acestor capodopere de culoare, este important de amintit că mulţi artişti prezenţi în colecţie au fost persecutaţi în perioada nazistă, arta lor fiind considerată „degenerată” şi condamnată să dispară. Există o similitudine biografică între viaţa lui Werner şi destinul acestor artişti, cei mai mulţi dintre ei constrânşi să se exileze. Fără să se identifice cu ei, operele acestor pictori proscrişi l-au emoţionat în mod special pe Mertzbacher.

Această colecţie aduce astel un omagiu, într-un fel, celor care au reuşit să supravieţuiască, în pofida opresiunilor. Ea consacră libertatea omului prin intermediul creaţiei.