Misterioase, fascinante călătorii ale vieţii

La 92 de ani, celebrul compozitor Roman Vlad de origine română şi cetăţenie italiană, din 1951, povesteşte într-o carte recent apărută, „Vivere la musica”, viaţa sa extraordinară între România şi Italia. Compozitor prolific şi versatil, pianist şi muzicolog, om de profundă şi vastă cultură, Roman Vlad îşi deschide pentru prima dată scrinul memoriei pentru a restitui imaginile aventuroase ale existenţei sale care a îmbrăţişat aproape un secol: întâlnirile sale cu Alfredo Casella, Igor Stravinski, Riccardo Muti. Pagină după pagină, copilăria din România, studiile din Roma fascistă până la marile succese din întreaga lume sunt reorganizate de Roman Vlad cu înţelepciune şi ironie totodată, ca şi infinitele amintiri ale vieţii sale dedicate miracolului muzicii, oferind un adevărat regal al secolului al XX-lea.

Uneori, ca într-un scenariu, armata română se retrăgea, cea rusă avansa, „dar am găsit un cal şi o căruţă în care mi-am urcat părinţii, sora şi pe bunica maternă şi înainte de a abandona casa din Văşcăuţi, am intrat şi cu lacrimi am cântat la pianul meu un preludiu de Chopin”. Totul se întâmpla în Bucovina în 1941. Roman Vlad, împreună cu familia sa reuşeşte să se salveze şi ajunge în Italia, unde va rămâne pentru totdeauna.

Astăzi la vârsta de 92 de ani el spune: „Capul funcţionează bine, caroseria mai puţin, deşi continui să scriu muzică în fiecare zi. Cu ajutorul prietenilor mei, muzicienii Vittorio Bonolis şi Silvia Cappellini, am scris această povestire autobiografică, «Vivere la musica», publicată de Editura Einaudi”. Persoane, locuri, fapte, întâmplări private şi publice, politice şi culturale, într-un atlas al timpului. Volumul este dedicat soţiei sale, arheologul Licia Borrelli.

Întrebat de ce a ales Italia, Roman Vlad, spontan, răspunde: „Italia a fost şi a rămas pentru mine ţara culturii. Am călătorit foarte mult pentru că vorbesc multe limbi străine şi nicio altă naţiune nu are o asemenea substanţă artistică”. A ajuns în Italia pentru a studia ingineria şi muzica în perioada fascismului, în care „libertatea de expresie pentru artişti era garantată datorită lui Giuseppe Bottai, ministrul Educaţiei Naţionale”.

El scrie: „Sunt religios, nu sunt credincios. Tatăl meu era ortodox, mama catolică, iubesc cuvintele lui Iisus Christos, dar nu pot să spun precum Pascal «Dumnezeule, Tu care m-ai căutat m-ai găsit». Studiind ingineria şi matematica mi-am dat seama de limitele omului. Planeta noastră, Universul au şi astăzi multe enigme”.

Vivere la Musica, un volum autobiografic

Era fascinat de sunetele muzicale. A început să studieze pianul înainte de a învăţa să citească şi să scrie. Tatăl său, magistrat, asculta multă muzică, în special lirica italiană, mama sa, dintr-o familie nobilă, cânta la pian şi îl învăţase să joace tenis şi să călărească. A compus prima lucrare la vârsta de 4 ani, iar de-atunci şi până azi muzica nu l-a abandonat niciodată, nici măcar în somn, mărturisind că îi apare Bach chiar şi în vise. Începuse cursurile Conservatorului din Iaşi, cu Titus Tarnawski şi Liviu Russ, continuând apoi la Accademia Nazionale di Santa Cecilia, din Roma. În 1942 primise deja „Premiul Enescu” pentru compoziţia „Sinfonietta”.

Între 1954 şi 1955 a ţinut cursuri de muzicologie la „Summer School of Music” de la Dartington Hall. A fost preşedintele „Confederaţiei Internaţionale a Autorilor şi Compozitorilor” şi preşedintele „Societăţii Italiene a Autorilor şi Editorilor”. A fost director al „Academiei Filarmonice din Roma”, director artistic al Teatrului „Scala” din Milano, preşedinte al „Societăţii Italiene pentru Muzică Contemporană” şi consultant muzical al Radioului Naţional şi al RAI 3, membru al Consiliului Director al Academiei „Santa Cecilia”, consultant artistic pentru festivalurile de la Ravenna şi Spoleto, autor a numeroase cărţi de muzicologie. A susţinut cursuri şi conferinţe în Europa, SUA şi Japonia. Ca muzicolog a fost preocupat de autorii secolului al XX-lea, colaborând la numeroase reviste de specialitate.

Pe parcursul lungii sale cariere a fost răsplătit cu numeroase recunoaşteri oficiale printre care: Commandeur des Arts et des Lettres al Academiei de Arte şi Litere din Franţa, Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale a Irlandei (1974), membru al Koninlijke Academie voor Wetenschappen, al Letteren en SchoneKunsten din Belgia.

A compus coloana sonoră a peste 20 de filme, în 1950 fiind răsplătit cu premiul „Nastro d’Argento” pentru partiturile sale cinematografice, printre care se numără „Frumuseţea diavolului”, de René Clair (1949), „Ultimele zile ale Pompeiului” şi „Destine de femei”, ale lui Marcello Pagliero (1951, respectiv 1953), „Julieta şi Romeo” de Renato Castellani (1953), „Kean” de Vittorio Gassman (1956), „O viaţă” de Alexandre Astruc (1958), „Viaţa lui Leonardo da Vinci” de Renato Castellani (1971), „Tânărul Toscanini” de Zeffirelli (1988), „Verdi” de Renato Castellani (1982)…

Preferinţele sale?!

Alessio Vlad

Stravinski şi Schönberg, Verdi şi Wagner sunt cei pe care îi numeşte titanii muzicii. Dar îl consideră sublim şi pe Mahler, care l-a condus în Paradis.

Riccardo Muti, Giuseppe Sinopoli, Leonard Bernstein sunt cei trei dirijori faţă de care are o mare afecţiune.

Îi plac mai puţin oamenii politici, deşi l-a amuzat Bill Clinton, care cânta la saxofon şi a dovedit o deosebită atenţie pentru drepturile de autor ale creatorilor. Edward Heath, fostul prim-ministru englez, a venit la Florenţa încercând să-l îndepărteze pe Muti de la „Maggio Fiorentino” şi să-l transfere la Londra. Sunt episoade care fac diferenţa între oamenii politici, spune el. Este încântat de fostul preşedinte Carlo Azeglio Ciampi şi de actualul preşedinte Giorgio Napolitano, care frecventează asiduu sălile de concert. „Nici nu vreau să-mi aduc aminte de acel ministru care a spus în urmă cu un an, cultura nu-ţi dă de mâncare… iar consecinţele sunt grave.”

Roman Vlad a fost şi director artistic al Teatrului Scala din Milano, al Orchestrei Simfonice Naţionale de la RAI din Torino, preşedinte onorific al SIAE şi al Academiei Filarmonice Romane. Marele public îl cunoaşte şi pentru seria de concerte dedicată lui Arturo Benedetti Michelangeli, celebrul pianist clasic italian, considerat unul dintre cei mai importanţi virtuozi ai acestui instrument din secolul al XX-lea, după Ferruccio Busoni, Vladimir Horowitz şi Sviatoslav Richter.

Tot în acest volum, Roman Vlad mărturiseşte că pianul la care a cântat „Preludiul” de Chopin în 1941 s-ar afla acum la un student român.

Este tatăl lui Alessio Vlad, compozitor şi dirijor, directorul artistic, din 2010, al Teatrului de Operă din Roma. Născut la Roma, acesta şi-a început studiile de Compoziţie la Conservatorul „Santa Cecilia”, specializându-se apoi în dirijat cu Franco Ferrara, Sergiu Celibidache şi Bruno Campanella. Mai târziu a studiat cu Leonard Bernstein, al cărui asistent a fost în numeroase producţii cu cele mai mari orchestre din lume. Astăzi, cariera sa internaţională este în plină ascensiune.

Pentru tată şi pentru fiu, „Puterea muzicii are o extensie enormă. Muzica poate să evoce valurile mării, freamătul frunzelor, urletul vântului…”.

Misterioase, fascinante călătorii ale vieţii.