Momentul Frunzăverde

Dezertarea lui Sorin Frunzăverde a fost ca un cuţit în inima aşa-zisei bande politice a PDL-ului. Plecarea unui om care nu a fost niciodată extrem de vizibil, nici obositor de vorbăreţ, nici măcar în centrul atenţiei, a produs totuşi un zgomot şi o derută similară cu prăbuşirea catargului unui vapor în derivă. Avaria suferită de Putere a fost atât de mare încât toată liota de propagandişti s-a grăbit s-o minimalizeze, folosindu-se de cele mai trăsnite sau chioambe demonstraţii. Frunzăverde, unul dintre fondatorii PD-ului, a rămas însă cu o credibilitate enormă. Şi după felul în care s-a comportat în zilele următoare părăsirii corabiei portocalii, imaginea sa a început să crească vertiginos. De ce? Ne aflăm în faţa unui om politic marginalizat într-un judeţ aproape de graniţă. Ca Gheorghe Apostol trimis în America de Sud şi ca Ion Iliescu expediat la Iaşi şi la Timişoara de Nicolae Ceauşescu. Felul în care a jucat Sorin Frunzăverde în zilele care au urmat desprinderii sale de PDL ne-a arătat un politician de altă clasă decât lătrăii şi căţeluşii din preajma preşedintelui Băsescu. Calm, dozat în ton şi echilibrat în judecăţi, străin de isterii şi de atacuri ieftine la foştii săi colegi, Frunzăverde a stârnit agitaţie şi în noua sa tabără. Mulţi l-au perceput ca pe concurentul numărul 1 la orice fel de dregătorie. Felul în care, mai apoi, a evitat întrebări incomode sau a trecut pe lângă cele naive, simplitatea cu care a introdus în ecuaţie ipoteze de lucru şi seninătatea cu care a ignorat acuzaţii isterice ne arată un politician român de alt calibru decât cei obişnuiţi. Frunzăverde este unul dintre puţinii noştri lideri care ne-au demonstrat că ştiu să tacă. Atunci când vrea să spună ceva sau atunci când vrea să ignore altceva. Şi diferit de la o situaţie la alta. Dar cel mai mult mi-a plăcut eleganţa cu care s-a despărţit de ai săi, fără să nege o anume responsabilitate şi cât de uşor s-a integrat în abordarea subiectelor mari în noul său bloc politic.

Mulţi dintre foştii şi chiar dintre noii săi colegi îl contestă. Unii pun comportamentul său misterios pe seama masoneriei. Alţii, pe seama unui temperament de ardelean cumpătat. Unii acreditează ideea că noua vedetă politică a USL-ului ar fi un cal troian. Dumnezeu ştie! Mă feresc să fac profeţii. Dar dacă un om măsurat, capabil să pună degetul pe rană şi să ajungă din puţine cuvinte la rădăcina lucrurilor sau la soluţia salvatoare este şi cal troian, atunci măcar PNL-ul s-ar putea bucura de o asemenea captură.

Sosirea lui Frunzăverde în rândurile Opoziţiei este o enormă gură de oxigen şi o limpezire necesară într-un moment destul de incoerent.