Stagnarea României este vizibilă şi tot mai dureroasă. Şi se pune firesc întrebarea, de ce ne aflăm aici? Există, din nefericire, o continuitate încă destul de trainică între vechiul regim şi democraţia tot mai gâtuită de azi. Ce înseamnă continuitatea regimului comunist în interiorul României democrate de azi? Această adevărată prelungire anatomică constă în oamenii care s-au folosit de pârghiile obedienţei pentru a urca mai lesne spre vârful piramidei sociale în urmă cu treizeci de ani şi tot acolo au rămas, ba chiar în poziţii atât de înalte încât nici nu visau la ele când linguşeau obedient Partidul Comunist. În această nefericită continuitate umană, iubitoare de compromis, mediocritate şi imoralitate, stă regresul României de azi. Şi oferim câteva exemple în acest sens.
Tania Radu, astăzi vicepreşedinte al Institutului Cultural Român, funcţie din care girează multe dintre proiectele culturale ale României, cu 30 de ani în urmă lăuda „lichidarea cenzurii” de către regimul comunist: „(…) departe de a fi fost o măsură strict organizatorică, întocmirea vechilor forme de «şablonizare» culturală – care au malformat nu o dată literatura şi arta noastră în trecut (…) a consemnat o fază nouă, superioară, în procesul de modernizare revoluţionară a omului de cultură român. (…) această idee fundamentală a fost urmată, în chip firesc, dialectic, după câţiva ani, de una dintre cele mai radical-înnoitoare hotărâri ale epocii Nicolae Ceauşescu: lichidarea în ţara noastră a cenzurii – ilustrează stadiul înalt la care a ajuns societatea românească” (Tania Radu, „Libertatea creaţiei”, „Flacăra”, anul 34, 19 iulie 1985, nr. 29, p. 11).
Radu Duda, astăzi principe, avea cu treizeci de ani în urmă veleităţi republicane: „(…) această manifestare de la Costineşti de la care putem aprecia şi treapta de evoluţie a artei tinere acum este o manifestare singulară în Europa şi se pare şi în lume, că este fără precedent ca preţ de trei ediţii să aibă cam aceeaşi componenţă de juriu şi să aibă acelaşi preşedinte de juriu (…). Tânăra generaţie de actori (…) are în faţă şansa şi chiar obligaţia de a fi receptacolul şi creatoarea realităţii complexe, spectaculoase care este Epoca pe care o trăim” (Radu Duda, „Amfiteatru”, anul 19, nr. 8, august 1985, pp. 6-7).
Ion Hidecuti – fost secretar general al MCC în guvernările PSD – semna articole prin care omagia economia planificată şi noile orientări economice ale congreselor PCR, într-o vreme când se întâmpla contrariul realităţilor descrise: „(…) perfecţionarea conducerii şi planificării economico-sociale iniţiată de Plenara CC al PCR din martie 1978, orientările stabilite de Congresul al XII-lea al PCR vizează un complex de factori, mecanismul de funcţionare a economiei noastre naţionale (…)” („Mecanismul economico-financiar ca strategie de conducere ştiinţifică a economiei naţionale”, „Viaţa Studenţească”, anul 28, nr. 16, 18 aprilie 1984, p. 3).
Ioan Buduca este un reprezentant al „faimoasei generaţii optzeciste” şi unul dintre „stâlpii boemei literare bucureştene”, cum îl mai alintă „România Literară”, altfel critic literar şi publicist care, într-o vreme destul de recentă, era şi unul dintre stâlpii regimului comunist, din care probabil a coborât pe ascuns, furişându-se pe cel al democraţiei. Ioan Buduca optzecistul scria în plin optzecism astfel: „(…) Romanul politic, spiritul revoluţionar, înnoitor al Congresului al IX-lea a deschis şi în literatură porţile autenticităţii (…). Progresele prozei în anii ce au urmat istoricului Congres al IX-lea sânt legate firesc de deschiderea revoluţionară în planul mai larg al ideologicului. (…) direcţie literară deschisă de spiritul Congresului al IX-lea care a inaugurat epoca Nicolae Ceauşescu în istoria contemproană” (Ioan Buduca, „Amfiteatru”, anul 18, nr. 1, ianuarie 1983).
Politicianul democrat de azi Alin Teodorescu avea o altă credinţă politică cu trei decenii în urmă, credinţă pe care a descris-o astfel: „Socialismul a accelerat procesul prin umanitatea care a fost pusă în situaţia de a ajunge la o răscruce globală. Este vorba de un tip de societate care, pe o cale sau alta, a reuşit să spargă dihotomia pe care capitalismul ca sistem planetar o oferea până la perioada primului război mondial” (Alin Teodorescu, „Calitatea vieţii: proiectul comunist”, „Amfiteatru”, anul 17, ianuarie 1982, nr. 1, p. 3).
Fostul consilier pe cultură şi culte al lui Ion Iliescu, Victor Opaschi, democrat şi el de vreo 20 de ani, subsuma cândva viitorul României „operei de făurire a socialismului”: „(…) Problema naţională în ţara noastră şi-a găsit cu adevărat rezolvarea după cucerirea puterii de stat de către clasa muncitoare, în frunte cu partidul său comunist. În concepţia partidului nostru, soluţionarea problemelor naţionale constituie o parte integrantă a operei de făurire a socialismului, subordonată acesteia, care trebuie văzută şi înţeleasă în strânsă legătură cu afirmarea şi înflorirea naţiunii socialiste” (Victor Opaschi, „Soluţionarea problemelor naţionale în România”, „Flacăra”, anul 28, 26 iulie 1979, p. 3).
Politicianul social democrat de azi Tudor Mohora, pe când era preşedinte al Consiliului Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România, era ferm convins că „(…) în prezent, viaţa şi activitatea tinerei generaţii a României socialiste se desfăşoară sub semnul definitoriu al marelui eveniment din viaţa comuniştilor români, a întregului popor! Cel de-al XIII-lea Congres al PCR – reper de seamă al istoriei contemporane a patriei, care a realizat bilanţul izbânzilor naţiunii noastre în procesul de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate, abordând direcţiile programatice ale continuării ascensiunii neabătute a României spre culmile luminoase ale socialismului şi comunismului. Nicolae Ceauşescu făurarul României contemporane, permanent şi înălţător model de slujire neabătută a poporului şi ţării” (Tudor Mohora, „O iniţiativă de amplă rezonanţă internaţională”, „Forum”, anul 27, 1985, p. 56-57).
Vasile Deac, astăzi conferenţiar universitar, şi-a început cariera cu dreptul, ajutat şi de poziţia sa de secretar al Consiliului Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din ASE în anul de graţie 1989, vreme când avea următoarea poziţie: „(…) întâmpinăm apropiata anivesare a zilei de naştere a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al partidului, în spiritul revoluţionar al angajamentului de a ne consacra în întregime cauzei nobile a socialismului şi comunismului” (Vasile Deac, „Viaţa Studenţească”, anul 34, nr. 3, 18 ianuarie 1989, p. 6).
Fostul ministru de Interne şi vicepremier al Cabinetului Năstase, altfel şi profesor universitar, Ioan Rus, s-a folosit şi el de pârghiile puterii comuniste pentru a accede fără greutăţi spre vârful piramidei sociale. În anul 1989, când era preşedinte al Consiliului Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din Centrul Universitar Cluj-Napoca, o linguşea din această poziţie pe Elena Ceauşescu: „(…) asociaţiile studenţilor comunişti din centrul universitar Cluj-Napoca s-au preocupat – sub conducerea organelor şi organizaţiilor de partid – pentru formarea tinerei generaţii universitare în spiritul tradiţiilor revoluţionare ale partidului şi poporului nostru. (…) dr. inginer Elena Ceauşescu, pilduitor exemplu de dăruire pentru cauza partidului, pentru afirmarea cu putere a geniului creator al poporului român (…)” (Ioan Rus, „Viaţa Studenţească”, anul 29, 4 ianuarie 1989, nr. 1, p. 6).
Politicianul Ion Stoica joacă şi el astăzi lozul câştigător (pentru el) al democraţiei, dar pe care nu miza absolut deloc în anul 1982, când avea funcţia de preşedinte al Consiliului Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din Centrul Universitar Bucureşti şi scria asemenea rânduri dintr-o astfel de poziţie privilegiată: „(…) Răspunsul prin muncă, prin fapte reprezintă pentru noi unicul mod prin care ne putem ridica la înălţimea atenţiei şi grijii pe care ne-o acordă partidul, personal secretarul său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu” („Convingeri Comuniste”, nr. 2, 1982, p. 3).
Un alt politician pentru care democraţia a însemnat doar o schimbare de culoare, dar nu şi de fond, este Octavian Ştireanu. Acesta a semnat multe articole obediente la adresa vechiului regim iar dintre ele am selectat un pasaj ca model de linguşire a Elenei Ceauşescu: „(…) Succesele deosebite înregistrate de chimia românească… sânt indisolubil legate de activitatea teoretică şi practică a tovarăşei Academician dr. Inginer Elena Ceauşescu, savant de renume mondial, ctitor de şcoală ştiinţifică, într-un domeniu fundamental al cunoaşterii umane şi cu multiple implicaţii în continua dezvoltare şi perfectionare a producţiei industriale din numeroase domenii conexe” (Octavian Ştireanu, „Ştiinţa – valoare tensionantă a edificiului societăţii noastre socialiste”, „Viaţa Studenţească”, anul 39, nr. 1, 9 ianuarie 1985, pp. 1/2).
Toate aceste decupaje de articole scrise din liberă iniţiativă, fără să se fi pus pistolul la tâmplă, ale unor indivizi care au cultivat compromisul în schimbul privilegiilor personale şi care sunt prezenţi în funcţii decizionale şi în România de azi denotă faptul că regimul comunist nu a încetat şi are continuitate prin aceşti oameni formaţi la şcoala obedienţei, a compromisului politic şi moral.
