Mult zgomot pentru nimic. Super Mario, Ursula von der Leyen în pantaloni și cu cravatǎ

Până la urmă,  tot la bani ajungem! Mario Draghi, de mână cu Ursula von der Leyen, ne-a comunicat soluția miraculoasă la cvasi-stagnarea economiei europene: un mizilic de 800 de miliarde de euro pe an, bani nou împrumutați, cu care să finanțăm fanteziile din planul de de-carbonizare, scrie Petrisor Peiu în qmagazine.ro.Adică, simplu: după ce am cheltuit mii de miliarde de euro împrumutați, dacă vrem să ne redresăm, soluția este să mai cheltuim încă pe atât pe aceleași lucruri. Ce deficit bugetar, ce datorie publică, ce tratate europene! Facem noi o inginerie financiară și îi păcălim pe toți. Doar am mai făcut-o și în Grecia și în Italia. Cam ăsta este, pe scurt, mesajul lui Draghi  Super-Mario pentru Europa.

CUM A AJUNS EUROPA LA CRIZE ATÂT DE SPECTACULOASE? CINE SUNT ACTORII?

Dacă nu am fi toți amnezici, ar merita să ne aducem aminte câteva mici amănunte. Pe vremea când miniștrii de finanțe din zona euro aprobau pachete de ajutor de sute de miliarde de euro pentru Grecia, în anul 2012, o întrebare legitimă a apărut pe buzele tuturor: cum a fost Grecia admisă în zona euro, dacă nu îndeplinea condițiile?

Și așa și-au adus toți aminte de perioada anului 2001, atunci când guvernul socialist grec nu avea altă preocupare decât să intre de la început (2002) în zona euro. Ei bine, o mică problemă aveau: conform tratatului de la Maastricht, datoria guvernamentală nu ar fi trebuit să fie mai mare de 60% din PIB, ori grecii aveau o datorie mult mai mare. Acum dacă tot nu te încadrai în prevederile tratatului, puteai măcar să arăți că ai înțeles că ești pe un drum greșit și că te-ai apucat să repari greșeala, adică să reduci semnificativ datoria. Și cum orice tratat este scris cu gândul la încălcarea sa, grecii au fost ajutați de cei mai importanți bancheri ai lumii să își rezolve problema într-un mod cât se poate de creativ. Dar și cât se poate de imoral.

Căci, nu-i așa, creșterile de taxe sau reducerile de cheltuieli sunt doar pentru proști.

Ceilalți, ingenioșii adică, au avut la dispoziție alte instrumente. Cum ar fi, de exemplu, utilizarea extensivă a produselor derivate (extensive use of derivatives, așa cum a apărut în comunicatul oficial citit atunci de ministrul grec de finanțe).

Aici intră în scenă un personaj celebru de acum, Christopher Sardelis, directorul departamentului de datorie publică al Ministerului de Finanțe de la Atena care, împreună cu Antigone Loudiadis, un trader de la Londra al băncii de investiții Goldman Sachs, pune la cale un mecanism de extragere din datoria publică elenă a unor sume importante, printr-o serie de așa-numite contracte de swap cu schimbarea valutei.

Practic, o parte din datoria publică a administrației de la Atena, în dolari sau yeni japonezi, era convertită în moneda locală, utilizând un curs de schimb ales arbitrar. Ales pentru schimbul inițial din dolar/yen în drahme, era extrem de convenabil pentru greci, deoarece el nu era din piața inter-bancară, ci era off-market, adică fixat în biroul lui Sardelis. Efectul, practic, era echivalent cu un avans plătit de Goldman Sachs statului elen, urmând ca, la maturitate, banca internațională să primească înapoi o sumă mult mai mare, adică cu o dobândă uriașă. Cu alte cuvinte, ce câștigau grecii pe pere astăzi, plăteau întreit pe mere când răscumpărau datoria, peste câțiva ani. Cum suma scoasă, pe această cale, în afara datoriei publice elene, era de vreo 10 miliarde de dolari, practic, Goldman îi dădea Greciei un împrumut cam de un miliard de dolari. Pe care îl asigura printr-un alt contract (credit default swap-CDS), încheiat cu banca germană Deutsche Pfandbriefe Bank (Depfa), specializată în investiții în obligațiuni naționale.

Guvernul de la Atena a plătit de la bun început vreo 200 de milioane de dolari pentru această tranzacție, bani împărțiți ca primă de risc de Depfa și Goldman Sachs. Și, prin acest procedeu, grecii și-au diminuat ponderea datoriei publice în PIB de la 107% în 2001 la 104% în 2002 , semnalizând, cu claritate, un efort uriaș de reducere a poverii datoriei și îndreptarea spre disciplina fiscală.

Atât de bine funcționa cumetria dintre guvernul elen, băncile de investiții și instituțiile internaționale, încât agenția de rating Standard&Poors a și crescut, în 2003, ratingul suveran al Greciei, de la A la A+, după ce băncile creditoare au scăzut dobânda pentru obligațiunile grecești de la 7,4% la 6,4%! Ca urmare a marșului triumfal al Atenei din acei ani, Goldman Sachs a vândut swap-urile grecești unei bănci din…Grecia.

Care a fost epilogul acestei povești? Unul trist, căci datoriile Greciei au tot crescut, pentru că dobânzile penalizatoare tot urcau, până când, în 2009, deficitul bugetar al țării a atins astronomicul prag de 12%, conducând la prăbușirea elenilor în abisul unei crize fără precedent, în care PIB-ul s-a redus cu mai bine de o treime!

Ar fi de râs, dacă nu ar fi de plâns, dar grecii nici măcar nu erau inventatorii acestui joc de-a datoria publică, procedeul fiind utilizat cu mare succes de guvernul italian încă de prin 1996-1997. 

Ca să înțelegeți circul total care a stat la baza monedei comune europene, euro, aflați că premierul italian care a inovat modul de raportare al datoriei publice din perioada cu pricina, 1996-1998, Romano Prodi,  a primit o „pedeapsă” pe măsură, fiind numit, în 1999, președinte al Comisiei europene! După care a mai fost încă o dată premier al Italiei, dar și ministru al…Justiției. Curat justiție, n-am ce zice.

Citeste  mai mult pe qmagazine.ro

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.