Marcel Ciolacu și-a început mandatul „în forță“, exagerînd proporțiile propriei hotărîri și chinuindu-se să-și strecoare, în privirea de urs Panda care cere pufuleți, fulgerele scrise în punctaj. Totuși, avînd în vedere premierii de pînă acum, e bine să trecem toate astea cu vederea și să-i apreciem spiritul de sinucidere, zelul cu care și-a aruncat mingea înainte, la o distanță de care-l despart obstacole mai mari ca dinții de dragon din Zaporojie și Herson. Căci, dacă reușește măcar o zecime din ceea ce ne-a povestit că are de gînd, noul premier al României ar trebui împăiat după moarte și păstrat în mausoleu, ca un Lenin românesc, născut la Buzău, care a dărîmat țarismul german de la Cotroceni.

E adevărat că, dacă vii la guvernare după Ciucă, orice ai face pare un salt. De aceea nu e nevoie să te arunci în bătălii ce par gata pierdute, cum ar fi micșorarea prețurilor în supermarket. Dar Ciolacu, după cum se vede, pariază pe măreția strigătului de luptă, lăsînd lupta în seama uitării. A înțeles, pesemne, rolul decisiv al comunicării atunci cînd faptele nu au nici o șansă.

Furtunile care pîndesc această guvernare se știu: criza stratificată, tarifele mari la energie, inflația, dobînzile, deficitul, proasta colectare, criza de cash, modificarea rutelor comerciale internaționale, războiul din Ucraina, grevele. Fondul general intern e sărăcia. Iar sărăcia e o realizare de excepție a ministrului Virgil Popescu, a președintelui Iohannis care l-a girat și a ultimilor trei premieri liberali, care i-au permis să facă din liberalizarea prostească a prețurilor la curent și gaze o catastrofă socială din care s-au îmbogățit, doi ani la rînd, statul și băieții deștepți din Energie.

Dacă noul premier Marcel Ciolacu vrea să lupte cu sărăcia, așa cum s-ar cuveni să facă un social-democrat, va trebui să facă rost de bani. Premierii cu formație de loază, de care România a beneficiat în ultima vreme, au știut să ia bani doar din buget. L-au stors, l-au deturnat, l-au muls și, cînd l-au dat gata, au împrumutat bani cu dobînzi mai mari decît prostia miniștrilor de Finanțe.

Bani, însă, se găsesc și în PNRR, numai că ei sînt condiționați de reforme. Reformele îi păzesc ca niște zmei adormiți deasupra mormanului și amenință să împroaște cu flăcări. Reforma pensiilor, de pildă, care le-ar subția tinerilor pensionari din instituțiile de forță sumele umflate cu pompa, cere mai multă îndrăzneală decît a avut Bilbo Baggins cînd l-a trezit pe dragonul Smaug. Noul premier are de ales, ca de obicei, între curaj și tragere de timp, cu observația că, de data asta, tragerea de timp e mai scurtă, are nevoie doar de șase luni, pînă în ianuarie, cînd începe campania electorală și totul redevine praf și pulbere.

Chiar dacă banii din PNRR au și condiționalități mai moi, cum ar fi reglementările în zona energiei verzi și în domeniul avertizorului de integritate, ei rămîn o promisiune complicată, cu termen de livrare incert.

Din fericire, a treia sursă de bani, cea mai naturală și mai accesibilă, e la granițele României și e lăsată să aștepte fiindcă guvernele acestei țări n-au avut niciodată destui vorbitori de engleză. Investițiile străine, directe sau de portofoliu, parteneriatele între guverne, fuziunile, asocierile sau achizițiile cu capital străin sînt oportunități fierbinți. Războiul și repolarizarea lumii au schimbat traseele banilor, iar România a devenit, pe moment, atractivă pentru fondurile cu apetit de risc. Acești bani zac nefolosiți la distanță de un telefon și, cînd acest telefon nu sună, ei se duc spre Polonia, Cehia, Ungaria, Bulgaria, Slovacia sau statele baltice, fiindcă flancul estic a trezit interesul investitorilor în infrastructură, în agricultură, în semiconductori, în resurse minerale și în industria de război. Ar fi destul ca noul premier să iasă un pic din schema cumetriei politice și să-și angajeze la cancelarie un om pregătit, care înțelege situația și care să colecteze, rapid, toate aceste rîuri de capital care curg pe lîngă România.

Pînă una-alta, cele șase luni de guvernare în care premierul Ciolacu poate încerca ceva, orice, ascund două lebede gri. Una din ele e ambiția Schengen, un joc care poate duce atît la pierzanie, cît și la Cotroceni. Pariul Schengen are miza unui meci național, are o încărcătură explozivă de entuziasm și dezamăgire, iar dacă e pierdut, așa cum arată calculele de moment, promotorul lui e tîrît în mormîntul politic. Dacă, dimpotrivă, e cîștigat, Marcel Ciolacu are asigurată candidatura la prezidențiale.

Lebăda principală rămîne, însă, greva. Mișcările sociale pot erupe la o scară pe care profesorii au urcat doar puțin, fiindcă sărăcia a devenit a doua formă de salut pe stradă. Noul premier e obligat să prevină marile manifestații, să anticipeze crizele și să discute cu sindicatele din timp, să transforme cererile în soluții, în programe, în etape și în termene raționale, nu să lase mulțimile să fiarbă și să răbufnească.

Populismul nu rezolvă niciodată nimic, dar tocmai de-aia îl iubesc politicienii. Dacă Marcel Ciolacu își va limita mandatul la populism și comunicare, va deveni egalul lui Ciucă, al lui Cîțu, al lui Orban. România va rămîne la fel de încremenită, cu diferența că va avea de plătit dobînzi bancare și politice mai mari.

A venit, așadar, clipa să-l urmărim la bară pe Marcel Ciolacu. Să-i urăm „Muncă PSD!“ și să ne cumpărăm popcorn, chiar dacă, între timp, s-a mai scumpit.

Articolul, semnat de Doru Bușcu, a fost preluat de pe catavencii.ro