Nesomnul unui ambasador: ReUnirea, plauzibilă

În mai bine de o lună şi jumătate, de când echipa de la „Cotidianul” a avut amabilitatea să mă accepte prin preajmă (odată cu „manifestul” unionist „Şi eu! Voi?”, publicat pe 24 ianuarie), am abordat cu totul alte subiecte, dar am putut observa cum evoluează lucrurile din perspectiva tematicii abordate în primul text pe care l-am propus.

Vizită surpriză la Ambasada Iranului la București

Aceeaşi tematică tocmai a fost în mod frontal abordată, oarecum surprinzător, chiar de ambasadorul rus aflat la post în capitala României, Vladimir Lipaev, într-un interviu acordat Agenţiei TASS. Această poziţionare publică, pe care o consider radicală, vine, în fond, după o perioadă în care ne-am cam dezobişnuit de abordările dure, care erau specifice lui V. Kuzmin, fostul ambasador rus la Bucureşti (şi, înainte de asta, la Chişinău, ceea ce nu a fost deloc întâmplător şi contrazice, în mod evident, chiar tezele domnului Lipaev).

Pesemne că acest semnal emis public, care cu siguranţă că s-a vrut a fi unul puternic, a venit ca urmare a recentelor evoluţii produse în problema abordată. Evoluţii vizibile, chiar dacă discrete şi, totodată, discret comunicate publicului românesc (parcă tocmai pentru a se evita astfel de reacţii contrare, care, iată, totuşi, că se produc). Cel mai important aspect este depăşirea, de ultimă oră, a încă unui „prag psihologic” în privinţa favorabilităţii faţă de ideea unionistă, în statul-frate. Astfel, peste 42% dintre cetățenii Republicii Moldova și-ar dori unirea cu România, conform celei mai recente cercetări efectuate de IData (comparativ cu peste 32%, conform aceluiaşi institut, în septembrie trecut). Aşadar, aşa cum am anticipat, forma, repusă în atenţie de preşedinta Maia Sandu, îşi crează fondul, conform unui „calendar” care pesemne că a fost stabilit anterior. Inclusiv recenta semnare, la Bucureşti, de către preşedinţii român şi ucrainean, a acordului pentru rezolvarea problemei transnistrene, pare că se înscrie în aceeaşi logică, dar acesta este un subiect mai complex, care ar (va) necesita un nivel mărit de ambiţie.

Cum moare Kremlinul de grija României și a Republicii Moldova

Într-un articol prompt publicat pe www.cotidianul.md, tânărul Oleg Chiseliov, unul dintre inimoşii actanţi ai Asociaţiei Tinerilor Diplomaţi din Moldova, aprecia că, atunci „când vine vorba despre Basarabia, există o constantă în discursul oficial al Moscovei: Rusia se simte mereu obligată să explice altora cine sunt românii și cine sunt moldovenii”. Într-adevăr, ambasadorul rus a expus, din nou, vechea marotă imperială, conform căreia identitatea etnică comună de pe cele două maluri ale râului Prut ar fi o scorneală a celor de la Bucureşti. Ce pot să comentez, faţă de această… scorneală sovietică, decât că îţi trebuie cam mult curaj gnoseologic, ca să zic aşa, să afirmi că românii şi moldovenii sunt popoare diferite, în timp ce, tot tu, susţii, sus şi tare, că ruşii şi ucrainienii, care sunt prinşi într-o încleştare pe viaţa şi pe moarte, ar fi un singur „narod”.

Totodată, domnul Lipaev susţine că „bugetul românesc pur și simplu nu va putea suporta costurile unificării” cu Republica Moldova. Această abordare rezonează, oarecum, cu notoria noastră tendinţă de a ne subestima posibilităţile şi potenţialul. De fapt, bugetul României nu este unul mic, ci unul criticat (şi pe bună dreptate) pentru greşita prioritizare a cheltuielilor. În plus, adevărul (sugerat, cumva, chiar de ambasadorul rus) este acela că, pentru omogenizarea economică a statului reunificat, ar putea fi mobilizate o sumedenie de fonduri suplimentare (europene, în primul rând), în condiţiile în care, oricum, necesităţile financiare ale actualei Republici Moldova, un stat cu mai puţin de 3 milioane de locuitori (cu teritoriul separatist al Transnistriei cu tot), sunt incomparabil mai mici decât cele ale Ucrainei, bunăoară.

Mai spune domnul Lipaev şi că „Moldova modernă este una dintre cele mai sărace țări din Europa”. Aici, oricât ar fi de diplomat, ambasadorul cred că a greşit flagrant. În mod normal, ca să îi atragi pe locuitorii Republicii Moldova de partea ta, să îi stimulezi să deteste unionismul, ar trebui să susţii că aceasta este o ţară extrem de bogată, pe care exploatatorii de la Bucureşti vor să o transforme într-una săracă, deoarece tocmai România este o ţară foarte săracă şi rămasă în urmă faţă de teritoriul controlat de la Chişinău. Formulată în acest fel, atenţionarea, oricum nu prea diplomatică, a domnului Lipaev ar putea rezona cu reziduurile propagandei brejneviste, care mai are ecouri peste Prut, chiar dacă din ce în ce mai slabe. „Teamă” mi-e că, alegându-şi cuvintele aşa cum şi le-a ales, ambasadorul rus nu face decât să îi ofenseze pe locuitorii Republicii Moldova şi să le dea, în plus, o motivaţie suplimentară de a adera la ipoteza unionistă.

Circulă, acum, o vorbă conform căreia ambasadorul Federaţiei Ruse „nu mai doarme noaptea de grija Unirii”. Păi, dacă lucrurile ar sta, într-adevăr, aşa, ar fi foarte bine. Înseamnă că actul unificator a devenit o posibilitate reală. Mai înseamnă, probabil, şi că această poziţie a fost exprimată public, într-o formă atât de radicală şi de intempestivă, ca urmare a unor indicaţii urgente, venite direct de la Moscova (fapt plauzibil şi prin faptul că interviul nu a fost acordat „urbi et orbi”, ci tocmai agenţiei ruse de presă). Aşadar, ar rezulta concluzia că nici acolo nu poate dormi chiar toată lumea de grija Unirii… Evident, în relaţiile internaţionale „nu exişti” (ca să folosesc o terminologie cam simplistă, dar foarte dragă unora de pe la televiziunile româneşti) dacă nu dai nimănui insomnii!

În ceea ce mă priveşte, totdeauna am detestat reducerea chestiunii ReUnirii la o problemă de contabilitate, când aceasta este, în primul şi în primul rând, una de identitate şi de reparaţie istorică. Din poziţia exprimată de către ambasadorul Federaţiei Ruse, înţeleg că putem deduce, acum, de unde erau, cel puţin parţial, alimentate asemenea poziţii reducţioniste…

Dacă vor avea inteligenţa de a pune efectiv pe agendă problema ReUnirii (dar într-o manieră decentă şi argumentată, nu într-una rusofobă, ori şovină, în general), autorităţile de la Bucureşti vor avea şansa de a rămâne în istorie (pe termen mai lung), dar şi de a atenua tensiunile sociale existente în ţară, care au la bază şi suspiciunea că guvernul nu ar face mai nimic pentru susţinerea intereselor specifice româneşti pe plan internaţional. Atunci când ai, în plan moral-identitar, motive de mândrie, suporţi cu inima mai uşoară vexaţiunile de ordin material.