Nevoia de criză

La început am aflat din ziar. Americanii au dat de belea. Bănci d’alea mari, cu nume greu de pronunţat şi indivizi cu figuri de pe altă lume, puşi la zid. Prăbuşiri peste prăbuşiri. Şi nu era vorba de terorişti. Întrecea cu mult tot ce auzisem. Şi nu-i apără nimeni.

Totuşi, era ceva din altă lume.

Apoi, pas cu pas, lună după lună, tot mai aproape. S-au descoperit tot mai multe legături. E ceva transmisibil? Transmisibil la ce? La ce să facem noi criză? Era clar, în România nu va fi criză! Se băteau cu cărămida-n piept. Cei care de obicei scot pieptul în faţă. Piept la piept nu-şi scoate ochii.

Curând au fost semnalate unele necazuri. Lipsuri. Îngrijorări. Apoi alte veşti proaste. Nu de departe, ci de peste drum. Subit, tot mai mulţi au început să mârâie, apoi să strige. Fiecare cu altă voce, cu alte semne de exclamaţie, arătând cu degetul! În toate direcţiile. Criticând, criticând, criticând. Acuzaţii grave.

Brusc tăcere. A venit FMI! Acum e acum. Să vedem ce zic ăştia. Ne iau la sigur. Ei ştiu tot. Nimic nu le scapă. Pe ei nu-i poate minţi nimeni. Nici Guvernul, nici bogaţii, nici săracii.

Dar pe noi de ce ne mint? Altfel spus, noi de ce ne lăsăm minţiţi? Mai clar, cât de proşti putem fi ca să ne lăsăm minţiţi?! Şi nu de ieri, de alaltăieri. De la începutul guvernării, nu, dinainte încă de campanie.

Greşeală! Înainte de asta! Mult înainte. De 20 de ani suntem minţiţi, furaţi, prost guvernaţi, îmbrânciţi pe marginea prăpastiei. Păi, parcă tocmai de acolo scăparăm la Revoluţie, în Decembrie ’89! Şi tot aşa.

Bine, a venit şi FMI-ul. E clar, e criză. Acum cum ieşim?

Întâi, ce e mai greu. Care este adevărata situaţie. Deci. Unde e paguba cea mare? De unde nu mai iese nimic? De ce nu mai sunt bani? Înainte erau! Economia duduia! Duduia, cheltuia, noi toţi cheltuiam în draci. Împrumuturi, credite, fumuri. Fumuri de maşini scumpe, de scumpe scumpiţe.

Şi deodată ioc! Adică Boc! Bun şi el la ceva. Avem pe cine înjura. Are cine să ne ţină de vorbă, în sala de aşteptare. Dincolo e cineva în comă. Aşteptăm să iasă femeistul, să ne anunţe sfârşitul. E lată! E profundă. Şi nimeni nu face nimic. Se promite marea cu sarea. Totuşi, nimic nu se aplică…

Iată, de la 1 iunie se aplică. Se taie. Din salarii, pensii, indemnizaţii. Ceva locuri de muncă. Unele bine plătite, pe degeaba. Se taie în carne vie. Deci e adevărat. E criză! Dar 1 iunie a trecut!…

Poate nu e criză… Sau poate durează puţin. Nu, din asta chiar nu mai ieşim. Uite, nimic nu se mai întâmplă. Nu mai sunt comenzi, nu mai sunt investiţii. Toţi ridică din umeri. Trăim pe împrumuturi. Miliard după miliard! De la străini. Datori pe vecie. Deci asta arată că tăiem frunze la câini?! Uniţi în cuget şi simţiri, 20 de milioane. De mult n-am mai fost aşa de uniţi.

Ei, ce să-i faci. La alţii e chiar mai rău. Grecizarea la munte şi la mare. Asta e! Care are mare, are criză! Grecia, Spania, Portugalia. Uite chiar şi Marele Albion. Păi dacă e pe cine are mări, la noi e aia Neagră! Marea ei de mare…

Deci. Asta e…

Dar în tot răul e un bine! Acum vedem ce nu se face bine de ani buni. Acum vedem cine fură. Cine răspunde. Cine consumă peste lege. Cine doarme în fotoliu. Cine se laudă şi nu face. Cine vrea şi nu poate. Ăi mai mari din ţară nu pot. Nu sunt buni la nimic. Ridică din umeri. Se acuză unul pe altul. Ridică din umeri şi întorc spatele.

Mai trece o zi. Şi nimic. Ba da, e mai rău. Chiar e rău! Uite, vecinului i-a murit capra! Aha. Aşa-i trebuie. Că se dădea mare. O mulgea pe ascuns. Şi apoi plescăia din buze când dădea paharu’ peste cap.

Deci, e criză.

E, păi, atunci, ce e de făcut?

Nimic. Ce, te joci cu criza? La asta e nevoie de bani, de experienţă. Să ne ajute. Să vină ăia ce se dădeau tari şi mari.

Uite, zic de noi în ziar. Şi la UE se vorbeşte de noi. Le dă de gândit. Sunt îngrijoraţi. Băă, da’ ce noi suntem de aruncat? Acum să-i vedem! Că ne voiau în NATO, în UE, în Irak. Nu mai era nimeni să nu ne ceară! Să vină şi românii!

Acum, iată-ne! Suntem cu voi. Alături de voi. În criză, în priză… Asta e! Acum să vă vedem. Hai, băgaţi bani! Ce, nu mai aveţi? Adică e cu condiţii? Vezi, mă? Ne pun condiţii. Nouă, care suntem atât de independenţi! Să vină ăla, Franţ, sau cum îi spune, să ne dea lecţii. Pardon.

Deci, ce rămâne? Nimic. E criză. Nu merge nimic. Până trece, stăm. Nu vezi, nimic nu iese. Nici la case mai mari. Când e criză, stai, nene! Nemişcat. Neclintit. Lasă, trece şi asta. Ia, mai bagă un pahar. Cum, s-a umplut paharu’? Adică ăia sunt la capătul răbdării. Şi strigă! Da, câtă energie. Deci mai pot să rabde. Sunt odihniţi. De atâta stat degeaba sunt nervoşi. Păi, ei zic că munceau. Da, şi la ce a folosit? Nu se vinde, nu sunt competitive, nu ia nimeni. Hai, lăsaţi!

Şi ne mai făceau hoţi! Păi, câţi ani ne-ar trebui să furăm cât au şutit ăştia în 3-5 ani?! Lehman Brothers, ăştia da fraţi!

Să terminăm treaba. Până la capăt. Păi, s-a ajuns la capăt. Ăsta e capătul tuturor lucrurilor începute de 20 de ani! Basta!

Ne critică! Deci existăm, până acum treceau pe aici şi nici nu întorceau capul. Se dădeau mari. Mari la ce?

Ne ţin în indicaţii! Dacă sunt aşa de buni, să nu fi ajuns în rahat.

A, ne dau banii lor, ne ajută! Ne ajută să ce? Să le dăm banii înapoi. Cu dobândă! Ce şmecheri. Vai de mama noastră şi de copiii noştri cât o să muncească să plătească datoriile ce le semnară ăi mari la tv!

Ar fi totuşi ceva… Nu ne plictisim deloc. Trăim ca la telenovelă. În fiecare zi se întâmplă ceva grav. Suntem în plină dramă. Simţi că joci tare. Poporul jucător. Şi acum să te ţii de alegeri! Poate bagă ăia de la partide ceva prospături. Cine am fi noi fără toate astea?!

Simţi că trăieşti, ce naiba!

P.S. Ce înseamnă, oare, naiba?!