„Noche Bach”, marca Gigi Căciuleanu

Ne apropiem cu paşi de dans de începerea Festivalului „George Enescu”.

Spectacolul „Noche Bach”, în coregrafia lui Gigi Căciuleanu şi în interpretarea Baletului Naţional din Chile, al cărui director este, va fi prezent în cadrul Întâlnirilor JTI şi al Festivalului „George Enescu”, pe 4 şi 5 septembrie la Bucureşti, pe 7 la Sibiu, urmând ca pe 9 şi 11 septembrie balerinii chilieni să danseze pentru publicul din Cluj şi Timişoara.

De la lansare, în anul 2000, la „Întâlnirile JTI” au participat companii celebre de dans, precum Bejart Ballet Lausanne, urmată de Compania Nacional De Danza, Cullberg Ballet, Joaquin Cortes, Alvin Ailey American Dance Theater, Les Ballets de Monte-Carlo, cu Sylvie Guillem şi Russel Maliphant.

„Nu există cuvinte care să explice dansul, aşa cum nu există cuvinte pentru a rezuma o pictură sau o operă muzicală. Dansul este pentru mine o îmbinare a poeziei cu matematica”, mărturisea coregraful Gigi Căciuleanu. Creaţia sa, „Noche Bach”, în două părţi, pe muzica lui Johann Sebastian Bach, este de o „senzualitate matematică, încarnată ca o artă absolută, universală şi atemporală”. Conceptul scenografic şi de lumini este creat de Dan Mastacan, designul şi realizarea costumelor pentru „Conciertos”, Leonel Navarete, iar pentru „Cantico”, Monica Ruiz.

Prima parte a spectacolului, „Conciertos”, este mai abstractă, ca o partitură muzicală. Dacă ne imaginăm coregrafia ca şi cum ar fi mecanismul unui orologiu, dansatorii ar fi angrenajele acestuia, cu mişcări imaginate ca fiind nişte serii de numere pe cât de precise, pe atât de poetice, guvernate de cele mai multe ori, ca însăşi muzica, de către riguroasa şi echilibrata cifră „8″. Asistăm la un angrenaj de corpuri, un grup de personalităţi, un mecanism ale cărui elemente conştiente şi creative sunt dansatorii. Corpuri plămădite din umbră şi lumină, cele două laturi gemene ale sufletului.

Partea a doua, „Cantico”, este mai emoţională şi, totodată, mai teatrală. Un cânt dansat, inspirat din senzualitatea „Cântării Cântărilor” şi din nevoia de a se destăinui Fiinţei Supreme, singura capabilă să conecteze ceea ce este profund personal cu infinitul universal, subiectivul cu obiectivul, astralul cu biologicul.

Dansul şi cântul sunt pentru Gigi Căciuleanu proiecţii, prelungiri naturale ale corpului. A cânta cu corpul aşa precum vocile pot dansa. Elanuri şi energie. Într-o comuniune organică. Ambele concentrate într-o singură gândire, dedicată Vieţii. Viaţa cu ale sale multiple faţete. Atât cea intimă şi carnală, cât şi cea a manifestărilor sociale ale unui grup de oameni.

Senzualul matematician al dansului

Gigi Căciuleanu, un aristocrat cosmopolit al dansului

Cosmopolitul Gigi Căciuleanu este considerat creatorul teatrului coregrafic, cel care face teatru cu elemente de dans. Dar, dincolo de talent, arta sa este dublată de inteligenţă. Deţine la perfecţie arta de a încerca imposibilul şi de a face din dans poezie în mişcare.

Francez născut în România, a urmat cursurile Şcolii Superioare de Coregrafie din Bucureşti. În paralel cu disciplinele baletului academic, la 14 ani descoperă dansul contemporan, şlefuindu-şi talentul cu cea care i-a fost profesoară, Miriam Răducanu, promotoare a dansului modern de avangardă în România. După absolvire, îşi perfecţionează tehnica clasică la Teatrul „Balşoi” din Moscova. Solist al Operei Naţionale din Bucureşti, dansează în balete din repertoriul acesteia, dar cultivă în acelaşi timp un stil de dans diferit, experimental, contemporan, alături de maestra sa. Participă cu spectacolul-cult „Nocturn 9 1/2” la evenimente şi festivaluri naţionale şi internaţionale (Piatra-Neamţ, Baalbeck, Bruxelles, Edinburgh şi altele).

Între 1972 şi 1973 colaborează, în calitate de coregraf şi profesor invitat al Pinei Bausch, cu „Folkwang Ballet” din Essen. În 1974 înfiinţează „Studio de Danse Contemporaine” al „Grand Théâtre” din Nancy, Franţa. Se numără printre membrii fondatori ai Consiliului Internaţional al Dansului (CID) UNESCO. Este membru (şi, din 1990, societar) al Societăţii Autorilor şi Compozitorilor Dramatici din Franţa (SACD).

Între 1974 şi 1978 este director al Companiei de Balet de la „Grand Théâtre” din Nancy. Participă la turnee în Franţa şi în Europa. Între 1978 şi 1993 este director, alături de colaboratorul său Dan Mastacan, al „Centrului de Coregrafie” din Rennes, Bretania (Franţa). Realizează turnee şi montări în Franţa, Europa, Asia şi America.

În 1994 înfiinţează la Paris Compania „Gigi Căciuleanu” (director Dan Mastacan), alături de care participă la turnee şi montări naţionale şi internaţionale. De zece ani, este director artistic al „Companiei Naţionale de Balet” din Chile. În paralel, participă la turnee cu compania de la Paris şi lucrează, de asemenea, ca balerin sau profesor de coregrafie invitat (Italia, Brazilia, România, Rusia, Uruguay, Argentina şi alte ţări).

De-a lungul carierei, a primit numeroase distincţii, printre care se numără medalia şi Premiul „Brigitt”, pentru contribuţia la viaţa culturală a regiunii Bretagne, Franţa (1987), „Premiul pentru Coregrafie” la Concursul Internaţional de la Varna, Bulgaria (1970), Premiul I la Concursul Internaţional de Artă Coregrafică din Köln, Germania, obţinut doi ani consecutiv (1971 şi 1972), Premiul I pentru cea mai bună companie la Concursul Internaţional de la Bagnolet, Paris (1973), Premiul pentru Coregrafie acordat de revista românească „Actualitatea Muzicală” pentru spectacolul „Il Trovatore”, susţinut la Opera Naţională Bucureşti (1991), Premiul Special al Uniunii Teatrelor din România, UNITER (2010) şi Premiul ROMAinDANZA 2011 – Premiul pentru întreaga carieră decernat artistului-coregraf care, prin mijlocirea activităţii sale ştiinţifice şi artistice, a avut o contribuţie însemnată la dezvoltarea, definirea şi recunoaşterea în lume a dansului modern contemporan.

În Chile a devenit una dintre figurile proeminente ale dansului contemporan. A fost distins de trei ori cu Premiul APES pentru cea mai bună montare coregrafică, pentru spectacolele „Mozzartísimo” (1997), „París Santiago” (2003) şi „Noche Bach” (2005). I-au fost decernate două Premii „Altazor”, pentru spectacolele „Gente” (2002) şi „Cuerpos” (2003). De asemenea, a fost distins cu Premiul pentru cel mai bun coregraf străin, acordat de Cercul Criticilor de Artă din Chile (2003).

În 1984, Gigi Căciuleanu a devenit Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor din Franţa, iar în 2002 a fost decorat cu Ordinul „Steaua României”, cel mai înalt grad.

A fost omagiat de către „Academia Nazionale di Danza” din Roma pentru întreaga sa carieră, fiind considerat una dintre personalităţile cele mai originale ale universului dansului contemporan.

Coregrafiile sale au fost reprezentate în cele mai prestigioase teatre europene, la Opera din Paris, „Tanztheater” Wuppertal, Opera din Hamburg, Opera din Roma, „La Fenice” din Veneţia. Gigi Căciuleanu este legat de o bază clasică a baletului, iar producţiile sale sunt eclectice, uneori înclinate către burlesc. Să amintim doar câteva dintre titlurile cele mai faimoase, „Paradigme”, „Interferenţe”, „Pinocchio rebelul”, „Mademoiselle Pogany”, „Un tren care ascunde un altul”. A fost „adoptat” de Maia Plisetkaia, dansând alături de ea. A colaborat cu nume ilustre ale scenei baletului, precum Rosella Hughtower, Pina Bausch, Svetlana Beriozova, Ruxandra Racoviţă, Patrick Dupont, Jean Michel Jarre, Jean Pierre Franchetti. A fost ales de Murray Louis şi de Alwin Nikolais pentru o creaţie prezentată la Paris, cu Compania „Baletului Naţional Chilian”.

Recent, în prima ediţie a festivalului „Roma in Danza”, ce s-a desfăşurat în Parco della Musica din Roma, Gigi Căciuleanu a fost din nou premiat, alături de Carla Fracci, Elsa Piperno, Paola Iorio, Hèlene Azzarro, Jean Claude Gallotta, Lia Calizza, Claudio Coviello, Alessandro Sebastiani.

O poveste de amor cu El Banch

Secvenţă din baletul Noche Bach

Baletul Naţional Chilian, „El Banch”, este prima Companie profesionistă de dans contemporan din Chile. În decursul istoriei sale a prezentat mai mult de 200 de piese aparţinând coregrafilor naţionali şi internaţionali.

Începuturile sale îşi au originea în 1940 cu ocazia turneului în Chile a Companiei de Balet a lui Kurt Joos, mare inovator al dansului în Germania. Din grupul experimentaţilor săi dansatori făceau parte Ernst Uthoff, Lola Botka şi Rudolf Pescht, care au fost solicitaţi să fondeze în această îndepărtată ţară o şcoală de dans. După turneul lor prin America de Sud, aceştia s-au întors la Santiago, contractaţi fiind de către Institutul de Extensiune Muzicală a Universităţii din Chile. Pe 7 octombrie 1941, Ernst Uthoff fonda Şcoala de Dans, având ca triplă misiune cea de director, de coregraf şi profesor alături de maeştrii Lola Botka şi Rudolf Pescht. În 1945, cu premiera spectacolului „Coppelia”, într-o nouă versiune coregrafică a lui Ernst Uthoff, s-a născut Baletul Naţional Chilian, ca primă companie profesionistă de dans în această ţară.

Importanta activitate de 26 de ani a maestrului Ernst Uthoff, în Chile şi peste hotare, a fost recunoscută şi aplaudată la nivel naţional şi internaţional. Numeroase succese au încoronat exigenta sa operă, Baletul-oratoriu „Carmina Burana”. Opera sa a fost apoi continuată de către Charles Dickson, Denis Carey, Virginia Roncal, Patricio Bunster, Nora Arriagada, Maritza Parada şi Edgardo Hartley.

Începând cu anul 2001, Baletul Naţional Chilian este condus de către Gigi Căciuleanu, care a imprimat companiei o pecete particulară de excelenţă care se reflectă în piesele montate ca: „Mozartissimo”, „Cele 4 Anotimpuri”, „Piazza Italia”, „Tierra de Nadie”, „Cuerpos”, „Gente”, „Oskolki”, „Actos”, „Agora”, „Interferencias”, „Paris – Santiago”, „A la Alegria”, „Saxografia”, „Carne De Aire”, „Alter Mahler”, „Noche Bach”, „Valparaiso Vals”, „Colores”, „Simfonia Fantastică”, „Movimientos/ Magnificat”, „Amor Amores”…

În ultimii 3 ani, peste 120 de mii de persone au asistat la spectacolele sale în Chile. Dar a strălucit şi pe marile scene de la Buenos Aires, Mendoza, Rosario, La Plata, din Argentina, La Paz, Cochabamba, Santa Cruz, Sucre, din Bolivia, Rio de Janeiro, Sao Paolo din Brazilia, Lima din Peru, San José din Costa Rica, din Mexic, Statele Unite ale Americii, Canada, Uruguay şi, bineînţeles, România.

Odiseea unei balerine ce se visa în luminile rampei: Kana Nakao

Mişcare, culoare şi ritm

Kana Nakao şi Cesar Sepulveda vor fi solişti în spectacolul „Noche Bach”, pus în scenă de marele coregraf şi dansator Gigi Căciuleanu.

Avea doar trei ani când a ales să devină balerină. Văzuse „Romeo şi Julieta” şi, de atunci, visează să fie Julieta. „A fost un vis care trăieşte în continuare în sufletul meu şi care mi-a dat putere să dansez până acum”, mărturiseşte Kana Nakao, balerină a Companiei Naţionale de Balet din Chile. Între plecarea din Japonia şi sosirea în Santiago de Chile, artista a avut parte de propria odisee, care a întărit-o şi a transformat-o în ceea ce este acum. Desprinderea de Japonia nu a fost deloc uşoară, cu atât mai mult cu cât Kana Nakao avea o relaţie specială cu tatăl ei. „Mâncam şi dormeam în braţele lui. În fiecare duminică făceam o plimbare secretă, de fiecare dată în alt loc, bucurându-ne mereu de alte privelişti. Tata e o persoană foarte specială pentru mine”, povesteşte artista. Cu un spirit de luptător rar întâlnit, Kana a trecut la fapte. Ca să vadă dacă este cu adevărat în stare să facă faţă traiului în Europa departe de familie, a plecat în vacanţă. A luat lecţii la diferite şcoli pe parcursul unei veri. La întoarcere, era convinsă: „Da, vreau să fiu o balerină profesionistă. Trebuie să plec acum, nu e nevoie să aştept să mai cresc”.

A vorbit cu persoana pe care o iubea cel mai mult şi i-a cerut voie să plece. Ştia că va trebui să înfrunte singurătatea şi multe altele, dar în joc era visul de a fi în mijlocul scenei, în luminile rampei. Tatăl a vrut la rândul lui să ştie dacă fiica lui va putea sta departe de casă. Îşi aminteşte şi acum întrebările pe care i le-a pus atunci tatăl: „Ştii bine că, dacă se întâmplă ceva aici, nu vei avea timp să ajungi. Nu vreau să renunţi la scenă; este alegerea ta, viaţa ta, drumul tău. Dar eşti pregătită să nu-ţi încalci această promisiune? Să nu te abaţi de la drumul tău, orice s-ar întâmpla? Nici de dragul meu, nici de dragul celei mai iubite fiinţe din lume? Dacă poţi face asta, îţi dau voie să pleci”.

În clipa aceea, pe copila de numai 13 ani au podidit-o lacrimile. Ştia însă că există legături de dragoste atât de puternice încât nu se rup niciodată, chiar dacă nu poţi fi aproape de fiinţa dragă. Prin urmare, răspunsul ei a fost: „Da, pot”. Tata i-a explicat atunci ce înseamnă numele Kana: o artistă care îşi cunoaşte şi îşi vede limpede drumul, motiv pentru care îşi părăseşte familia de la o vârstă foarte fragedă.

A plecat la Viena. Prima dificultate pe care a întâmpinat-o au fost studiile, întrucât trebuia să termine şcoala japoneză, aşa cum le făgăduise părinţilor. Dormea doar cinci ore pentru a le putea face pe toate. „Cel mai apăsător moment la şcoala japoneză era prânzul. Toţi copiii şi profesorii aduceau la pachet mâncare japoneză, pregătită de mamele sau de soţiile lor. Nu aveam timp să gătesc, aşa că îmi luam la pachet ce se găsea. Copiii mă întrebau dacă nu am mamă. I-am rugat pe cei din familie să nu mă sune. Îmi era mult prea greu să le aud vocile. Vreme de cincisprezece ani i-am sunat de două ori pe an: o dată, ca să-i anunţ că am ajuns cu bine; cealaltă, ca să le urez «An Nou fericit!»”.

În anii de şcoală petrecuţi la Viena şi la Budapesta a participat la diferite spectacole de operă şi astfel şi-a câştigat pâinea. A primit, în acelaşi timp, o invitaţie de la Şcoala de Balet de Stat din Budapesta. A hotărât să accepte şi să plece în Ungaria. La Şcoala din Budapesta, în ultimul an de studiu, în februarie, aveau loc examenele de absolvire, la care erau prezenţi şi acordau calificative toţi directorii de teatre din Ungaria. Examenul era, de altfel, în egală măsură, o audiţie, pentru că directorii se aflau în căutare de balerini. Kana a primit două oferte, una de la Operă şi cealaltă de la „Györi Ballet” (companie de dans contemporan), cele mai mari companii de dans din Ungaria. Mai întâi a fost balerină la „Györi Ballet”; apoi şi-a îndreptat paşii către Operă. Odată încheiate examenele, mai rămânea doar ceremonia de absolvire din iunie, care se organiza sub forma unui spectacol adevărat la Operă, cu bilete vândute. „În ziua aceea, cabina mea s-a umplut de flori. A fost o zi de neuitat. Aplauzele publicului nu mai conteneau. Mai mult, erau în sală şi părinţii mei, veniţi tocmai din Japonia”, rememorează Kana o zi care poate a reuşit să contrabalanseze singurătatea resimţită departe de casă.

În timpul petrecut la Opera din Budapesta a participat la turnee în Germania, Austria, Olanda, Grecia… Uneori, nu avea destul timp la dispoziţie, aşa că se machia chiar în autocar şi, când ajungea la destinaţie, intra direct pe scenă.

Kana a petrecut trei ani la Opera din Budapesta. Primul spectacol în care a evoluat ca prim-balerină a fost „Faust”. Intra pe scenă la unsprezece şi jumătate seara… „Închipuiţi-vă că variaţia era tehnică pură, piruete şi sărituri extrem de complicate. La unsprezece noaptea făceam încălzirea”, îşi aminteşte artista. Alt spectacol a fost „Spărgătorul de nuci”, în ziua de douăzeci şi cinci, la unsprezece dimineaţa, în 1989, anul căderii Zidului Berlinului. „Pentru ţările aflate sub regimul comunist, asta a însemnat două lucruri: pe de o parte, o mare fericire; pe de alta, grija apăsătoare a zilei de mâine. Am întâmpinat curând dificultăţi în obţinerea vizei; ministrul de Externe mi-a spus: «De ce trebuie să vă plătim noi salariu, când veniţi dintr-o ţară atât de bogată (Japonia)? Dumneavoastră ar trebui să ne plătiţi pe noi!»”, povesteşte Kana. Dat fiind contextul, trebuia neapărat să ia o hotărâre. Tocmai atunci, cel care o chemase la Şcoala din Budapesta a primit invitaţia de a deveni director artistic al Baletului din Santiago de Chile. I s-a părut interesant…

„America de Sud, Chile, Santiago de Chile, nu mi-aş fi închipuit vreodată că voi ajunge acolo… În Japonia există o vorbă: «Să stai trei ani pe-o stâncă». Aşa am stat, şi până ce nu m-am convins de mine însămi, nu m-am clintit. Primii doi ani i-am petrecut la Teatrul Municipal”, spune Kana.

După doi ani a primit o invitaţie de la „El Banch”, pe care a acceptat-o. Acolo l-a întâlnit pe Gigi Căciuleanu.

Ce înseamnă pentru Kana Nakao să lucreze cu Gigi? „Compar relaţia mea cu el cum ar face-o un războinic japonez. Gigi e Nobunaga, care-mi spune: «Privighetoareo, dacă nu cânţi, îţi iau viaţa». Eu, războinicul Jideyoshi, răspund: «Am să cânt, orice-ar fi». Kana va dansa, orice-ar fi, aşa cum declară, atât timp cât Gigi va fi la conducerea „El Banch”.

Cesar Sepulveda, un dansator intuitiv şi visceral

Kana Nakao şi Cesar Sepulveda în Noche Bach

Spre deosebire de Kana Nakao, Cesar Sepulveda, partenerul artistei în „Noche Bach”, a trebuit să se ascundă de tatăl său ca să poată face ceea ce-i plăcea. Asta pentru că a crescut într-o familie de oameni simpli, de la ţară, pentru care baletul nu reprezenta în nici un caz o meserie pentru un bărbat. Dar Cesar făcuse cunoştinţă cu dansul la vârsta de opt ani şi a ştiut încă de pe atunci că îşi găsise drumul. A intrat la Universitatea din Chile şi a urmat Facultatea de Arte, specializarea Dans. Tatăl său a aflat abia când a terminat facultatea. Curând însă, temerile tatei că fiul său a ales un drum greşit au luat sfârşit.

La Facultatea de Arte era profesoară directoarea Companiei Naţionale de Balet din Chile, care i-a propus să se alăture companiei. De atunci s-au scurs 19 ani. „După ce am devenit prim-balerin, l-am invitat pe tata să mă vadă la un spectacol. Tata a ieşit de la spectacol cu ochii umezi, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: «Da, a fost frumos». I-am simţit încuviinţarea în adâncul sufletului”, povesteşte el.

O relaţie la fel de intensă şi de neaşteptată ca aceea pe care a avut-o odinioară cu tatăl are Cesar Sepulveda şi cu cel care îi este acum director artistic. „Ce întorsături poate lua viaţa uneori! La fel e croită şi relaţia, de dragoste şi ură, pe care o am cu Gigi Căciuleanu. Îmi sunt dragi spectacolele lui de balet, asta întrucât sunt mai mult decât coregrafie, sunt de fapt poezie în mişcare. În schimb, îmi e nesuferită firea lui, destul de dificilă”, mărturiseşte artistul.

Despre Kana Nakao, partenera sa din „Noche Bach”, Cesar spune că îi este „prietenă, soră, colegă, parteneră de balet”: „Simt că ne leagă strâns dragostea şi respectul pentru ceea ce facem. Discutăm îndelung despre baletul pe care-l interpretăm şi încercăm să fim celălalt, să-l cunoaştem. În «Noche Bach», ea ştie ce voi face eu, la fel cum şi eu ştiu ce va face ea. Nu e nevoie să ne privim ca să comunicăm. Ne leagă ceva asemănător unui cordon ombilical, care ne hrăneşte cu tot ceea ce avem nevoie să aflăm unul de la celălalt. Ne jucăm în dezechilibru, însă cu siguranţa că fiecare se poate sprijini pe celălalt”.

O joacă în dezechilibru, în coregrafia unui artist care vede „Noche Bach” ca pe un angrenaj de ceasornic. Un dezechilibru aşadar, a doi balerini aflaţi de fapt într-un perfect echilibru.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.