„Noi, ca artişti, trăim într-o lume a visului, a mirajului”

Leontina Văduva, o Divă cu o voce lirică inconfundabilă, evoluează în personajele pline de poezie, precum cel al Violetei din „Traviata”, al Julietei, sau al Margaretei din „Faust”, creaţii în care şi-a demonstrat măiestria artistică şi farmecul inimitabil. Dintre marile scene pe care a cântat amintim Paris (Opera Bastille, Opera Comică, Châtelet, Théâtre des Champs-Elysées, Sala Gaveau), Londra (Covent Garden), Milano (La Scala) Viena (Staatsoper); New York (Metropolitan).

S-a bucurat de o carieră strălucită şi neobişnuit de timpurie, an după an şi-a dovedit aptitudinile sale naturale, câştigând experienţă şi siguranţă în interpretare, cucerind locul pe care îl merita în lumea internaţională a Operei.

De fiecare dată, apariţia pe scenă a Leontinei Văduva este un eveniment de excepţie, prin magia personalităţii, prin voce şi măiestrie, prin dramatism şi o dăruire totală care au reuşit să-i subjuge pe melomani. O linie muzicală de mare eleganţă, rigoarea stilului concurează la unicitatea interpretărilor, la strălucirea de 24 de carate a vocii sale. Pentru calităţile sale artistice, a fost încununată de către preşedintele Franţei cu titlul „Chevalier des Arts et des Lettres”, în Marea Britanie, cu Premiul „Sir Lawrence Olivier” şi cu „The Most Outstanding Opera Performance”, „Royal Philharmonic Society”, Ordinul „Meritul Cultural în grad de Mare Ofiţer”.

Leontina Văduva are o discografie extrem de bogată. Vocea ei este accesibilă melomanilor şi prin discuri cu operele „Boema” (dirijor Antonio Pappano), „Rigoletto” (dirijor Carlo Rizzi), „Povestirile lui Hoffmann” (dirijor Kent Nagano), „Carmen” (dirijor Alain Lombard), dar şi prin DVD-urile cu operele „Romeo şi Julieta”, alături de Roberto Alagna, „Carmen”, cu Zubin Mehta la pupitru, sau prin extraordinarul documentar „Arta cântului”.

Această interpretă sensibilă a ales Franţa ca ţară de adopţie, pentru a-şi cultiva arta.

Cânţi frumos tălică, dar nu ca maică-ta

În rolul Margareta din Faust, la Torino

Când aţi simţit pentru prima dată dorinţa de a cânta, de a vă urca pe scenă?

Încă de la 4-5 ani, am început să cânt şi fredonam melodia Ilenei Sărăroiu, „Satule, vatră frumoasă”. Îmi puneam, ceva mai târziu, fotele mamei în două, ca să se potrivească cu înălţimea mea, şi am început să mă lansez la serbările şcolii. Când am cântat pentru prima dată cu mama, mai târziu, la o nuntă, un mesean care băuse puţin mai mult, mi-a spus: „Cânţi frumos tălică, dar nu eşti ca maică-ta”. În capul meu s-a făcut atunci un declic şi, cum îmi plăceau spectacolele de Operă de la Viena şi în special valsurile vieneze ale lui Johann Strauss, m-am orientat spre canto.

Să ne întoarcem în timp. Când a avut loc debutul dumneavoastră pe scenă?

În 1974, alături de mama mea, bine-cunoscuta ciocârlie, Maria Ciobanu. Când o auzeam pe mama cântând „Ciocârlia” mă întrebam cât de sus i se poate duce vocea. Am colindat cu ea toată ţara. Spre sfârşitul liceului, m-am decis să mă orientez spre muzica clasică. Am început să studiez solfegiul. Mama m-a luat de mână, m-a dus la Arta Florescu şi a întrebat-o: „Credeţi că fata mea ar putea cânta muzică clasică?”. „Poate să încerce”, a răspuns ea, şi mi-a recomandat o profesoară. Din păcate, unii dintre colegii de Conservator mi-au pus eticheta: „A! E fiica Mariei Ciobanu!”. Pot să spun că am păşit cu dreptul, pentru că am avut norocul unor profesori excepţionali, care m-au îndrumat în alegerea repertoriului, m-au ajutat să înţeleg particularităţile interpretării.

Care v-au fost maeştrii?

Întâlnirile cu ei m-au obligat să mă descopăr, să devin mai profundă, am început să mă simt liberă în personaje. Studiile le-am început cu Venera Rogozea, cu Maria Diaconu, care apoi a părăsit ţara stabilindu-se în Elveţia, care mă pregătea şi pentru teorie, am continuat cu Arta Florescu, de la care am deprins arta interpretării. Am urmat Conservatorul la Iaşi, la clasa doamnei Ella Urmă. Între timp, am participat la un concurs internaţional la Vervier, în Belgia, fiind doar finalistă. M-am întors cu patru contracte în buzunar, dar nu mi s-a mai dat voie să plec. Astfel încât am pierdut trei contracte, dintre care unul în America. Cineva „de sus”, la rugăminţile mamei, a avut curajul să semneze aprobarea mea de plecare. Am părăsit ţara cu câteva partituri. Am ales Franţa pentru a putea onora contractul cu „Coţofana hoaţă” de Rossini la „Théâtre des Champs-Elysées”, iar în toamnă am avut „Manon” la Opera Regală „Covent Garden” din Londra. Nu mi-am dorit să rămân în străinătate, dar piedicile întâmpinate m-au forţat s-o fac. În urma plecării mele, mama fusese interzisă la Radio. Plângea tot timpul şi-mi spunea să mă întorc acasă. M-am lansat apoi la concursurile internaţionale de la Hertogenbosch din Olanda, la Toulouse, din Franţa, în 1985, unde am obţinut Premiul I, şi la Barcelona, în Spania, la Concursul „Francisco Vinas”, dar şi din Italia, la Verona. La Toulouse, în 1987, am dat concurs pentru rolul Manon din opera lui Massenet, care m-a propulsat pe scena internaţională. Au urmat cinci spectacole cu „Gianni Schicchi” de Puccini, în care am cântat Lauretta. Între timp, m-am transferat la Bucureşti, unde mi-am susţinut examenul de licenţă cu rolul Antoniei din „Povestirile lui Hoffmann” de Offenbach, pe care l-am interpretat pe scena Operei din Bucureşti. În 1988 am rămas în străinătate.

Ce modele aţi avut şi ce întâlniri astrale?

De-a lungul carierei, am avut întâlniri memorabile. Prima a fost cu Ileana Cotrubaş, o mare interpretă, cu o sensibilitate deosebită. Au urmat Virginia Zeani, ale cărei înregistrări le ascultasem la Radio, care a fost o Lucia şi o Traviata unice, Viorica Cortez, o inteligenţă şi o voce de o frumuseţe rară, Marina Krilovici, Renato Brusson, Renatta Scotto, care mi-a dat sfaturi preţioase, Maria Callas, idolul tuturor sopranelor, care a revoluţionat scena lirică. Am avut ca partener şi pe Jose van Dam, Thomas Hampson, Jose Cura… Am furat câte ceva şi de la interpreţii mai experimentaţi, cum au fost Alfredo Kraus, maestru absolut al stilului, Placido Domingo, pe care i-am avut şi ca parteneri pe scenă. Unele dintre importantele mele succese au fost alături de Roberto Alagna, în „Elixir d’amore” de Donizetti, unde am interpretat rolul Adinei, în „Romeo şi Julieta” sau în rolul Mimi din „Boema” lui Puccini, multe dintre ele pe scena de la Royal Opera House „Covent Garden”. De multe ori, publicul ne-a identificat ca unul dintre cuplurile preferate, ale căror voci se acordau foarte bine. Pot spune că am plecat din Bucureşti cu o bază solidă. Am cântat şi alături de alţi interpreţi cu voci deosebite cum ar fi Fernando Della Mora, Alvarez, Vilazon sau Tito Beltran în „Boema”, la Opera din Hamburg. Dar şi de maeştri ai baghetei, precum Sir Colin Davis, Riccardo Muti, Zubin Mehta, Kent Nagano, Antonio Pappano…

„Opera nu este circ, să facem sărituri ca trapeziştii. Nu e numai mersul pe sârmă”

În Dialogul Carmelitelor la Scala din Milano

Între Paris, unde aţi cântat la Opera Bastille, la Châtelet („Încoronarea Popeei” de Monteverdi), la Opera Comică („Manon”, Leila din „Pescuitorii de perle” de Bizet, Norina din „Don Pasquale” de Donizetti), la Théâtre Champs-Elysées, cu Orchestra Operei din Paris, şi Staatsoper Wien şi alte prestigioase scene, între München şi Hamburg, între Bruxelles şi Barcelona, între Scala din Milano şi Opera Metropolitan, între Los Angeles şi Baltimore, între Bonn şi Leipzig, între Dresda şi Berlin, între Bordeaux şi Nisa, între Montpellier şi Strasbourg, între Dallas şi San Francisco, între Tokyo şi Florenţa, între Torino şi Buenos Aires, între Madrid şi Bilbao, în aceste peregrinări, unde aţi întâlnit publicul cel mai avizat? Cum aţi defini raportul solistului cu publicul?

Este un schimb. Publicul m-a adoptat de la început şi nu m-a părăsit. Este un fel de barometru al carierei mele. M-a impresionat publicul de la „Covent Garden”, cu un simţ artistic deosebit şi cu respect faţă de interpret. Chiar dacă nu le place un solist, preferă să nu aplaude, decât să fluiere. Chiar dacă într-o seară nu eşti într-o formă deosebită, spectatorii înţeleg efortul pe care l-ai făcut. La fel de bun, publicul austriac, care urmăreşte de multe ori spectacolul cu partitura în mână. Publicul francez este foarte exigent şi este important pentru mine să ştiu că am aprecierea lui, care reprezintă în mare măsură o dovadă a consacrării. Este o mare bucurie atunci când oamenii din public vor să te cunoască mai de aproape, vor să te regăsească la ieşirea din scenă. Dar cele mai multe emoţii le am în faţa publicului român. Mi-am pus de multe ori întrebarea dacă spectatorii admiră interpretul datorită mirajului creat pe scenă sau dacă apreciază eforturile pe care le faci ca artist. Încă am dubii… Pentru că am asistat cu ani în urmă la evoluţia, pe scena „Operei din Bucureşti”, a unei adevărate dive. Poate că în acea seară nu a fost într-o formă deosebită; să spunem că o acută nu i-a ieşit şi publicul a fost rece. Opera nu este circ, să facem sărituri ca trapeziştii. Nu e numai mersul pe sârmă. Este un tot, care începe cu decorurile, costumele, orchestra… Este un spectacol mult mai complex. O partitură nu înseamnă numai acute, ci o linie muzicală, un sentiment care se conturează, o stare de spirit generală. Este o piesă de teatru. De aceea iubesc atât de mult muzica franceză; ea îmi redă această senzaţie de profunzime şi fineţe. Este ca un tablou impresionist. Una dintre marile mele pasiuni este pictura. Desenez şi pictez cu mare plăcere. Mă destinde şi mă inspiră.

Îmi aduc aminte de 1990, de spectacolul oferit publicului lumii de către marii noştri interpreţi de operă, alături de cei străini, şi mă gândesc la Placido Domingo, Jose Carreras, Agnes Baltsa, sub bagheta lui Claudio Abbado, pe scena Operei din Viena, când aţi apărut într-un splendid costum românesc. Ce a însemnat acest moment pentru dumneavoastră?

Am fost extrem de emoţionată. Pentru că spectacolul era transmis în întreaga lume, am vrut să aduc ceva propriu românilor şi ce era mai tipic decât folclorul!? Cine putea să-l interpreteze mai bine decât mine, care vin dintr-o familie în care el ne-a legănat de copii. De aceea am preferat să subliniez acest lucru cu arii de Tiberiu Brediceanu şi un moment pur folcloric.

Le-am iubit cu deosebire pe Manon, Traviata şi Margareta

Într-unul dintre rolurile îndrăgite, ce i-au adus aplauze la scenă deschisă

Ce momente de graţie din cariera dumneavoastră v-au rămas în suflet?

Momentele de graţie din cariera unei soprane sunt foarte puţine. Trebuie să contribuie multe elemente la ele. Trebuie să se reunească toate undele pozitive. Trebuie să fii într-o formă extraordinară, să ai partener de înaltă calitate, orchestră excelentă, iar publicul să fie receptiv. Există un cocktail magic pentru a oferi momente unice publicului. Asemenea momente am avut cu Roberto Alagna în „Romeo şi Julieta”, la Toulouse şi la Covent Garden, avându-l la pupitru pe Michel Plasson, şi la Los Angeles cu „Faust”. A fost o flacără care m-a luat şi mi-a dat puterea să strălucesc şi să ridic sala în picioare. Adevăraţii mari artişti şi marile personalităţi sunt oameni modeşti, foarte dezinvolţi şi apropiaţi. Eram o tânără debutantă când l-am cunoscut pe Placido Domingo, în 1990, la Opera din Viena la acel concert memorabil. M-a remarcat şi m-a solicitat să cântăm împreună. El este tot timpul gata să ajute tinerii. De altfel, este şi fondatorul Concursului de canto „Operalia”. În 1996, am înregistrat în coordonarea lui o colecţie de arii.

Aţi dat viaţă marilor eroine ale Operei. Au ele un numitor comun?

Fiecare rol mi-a îmbogăţit spiritul. Scena e un loc al iluziei de viaţă, e însuşi adevărul vieţii. De aceea am iluminat, între glorie şi eşecuri, sentimentele umane, dragostea, care le animă pe toate personajele mele, de la Manon la Drusilla, de la Gilda la Leila, de la Antonia la Michaela din „Carmen”, de la Margareta din „Faust” la Mimi din „Boema”, de la Julieta la Violeta din „Traviata”, de la Suzanna din „Nunta lui Figaro” de Mozart la Euridice din „Orfeu şi Euridice” de Gluck. Mi-au plăcut întotdeauna personajele complexe. Le-am iubit cu deosebire pe Manon şi Traviata, Margareta îmi stă la suflet. Complexitatea acestui rol stă în plecarea de la inocenţa copilăriei la trădare, până la nebunie. Toată această complexitate trebuie să existe în voce şi în expresia dramatică. Iubesc orice rol care conturează personaje viabile.

„Suntem nişte nomazi lirici”

Un seducător personaj

Opera a evoluat. De multe ori, regizorii îşi pun amprenta, montând opera clasică în registru modern, chiar ucigând-o câteodată. Agreează publicul acest lucru? Nu vi s-a întâmplat ca, uneori, prin montarea spectacolului sau prin costumaţia deosebit de greoaie să vi se fure din plăcerea de a juca? Vă „supuneţi” regizorilor?

Dacă mă conving, da. Suntem nişte nomazi lirici. Am ascultat de tuşa marilor dirijori, precum Zubin Mehta, Riccardo Muti, Sir Colin Davis şi Sir Charles Mackerras, Kent Nagano, Carlo Ricci. Sunt unele regii, cum le spun eu, „mode d’emploi”. Trebuie să ai un libret special care să îţi explice regia. Spectacolul vizual-auditiv trebuie să aibă un impact direct asupra publicului, care nu este în întregime specializat. Mesajul trebuie să îi atragă şi pe aceia care vin prima dată la Operă. Am avut norocul să fiu pusă în dificultăţi extreme. E drept, uneori cântăreţii sunt puşi în situaţii bizare pe scenă. Nu am acceptat niciodată să mă dezbrac pe scenă. Nu vreau să joc un personaj în care eu nu cred şi nu vreau să fiu ridicolă. În ultimul timp se exagerează şi cred că atracţia trebuie sugerată. Câteodată ai impresia că regizorii montează spectacole ca să realizeze o analiză personală, şi nu pentru a promova o apropiere filosofică. Doresc să şocheze publicul, uitând că nu toţi spectatorii sunt avertizaţi, că unii sunt novici şi abia descoperă opera. Aceştia din urmă, dacă nu înţeleg imediat la contactul cu muzica şi cu imaginea despre ce este vorba, nu mai vin a doua oară.

Care sunt regizorii de care v-aţi simţit mai legată?

Mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu Jean-Marie Simon, un regizor care venea din teatru, dar care avea mare înţelegere a cântului. Din păcate nu mai există. Apoi este Jonathan Miller, cu care am colaborat extraordinar, ca şi cu Robert Carsen, căruia îi place să analizeze în detaliu textul şi muzica, cu Hugo de Ana, care a montat un „Faust” la Torino de care am fost entuziasmată. Mi-ar fi plăcut să lucrez cu Petrika Ionescu, dar n-am avut ocazia.

În lumea liricii, mai întâlnim astăzi mari voci ca odinioară?

Pe plan internaţional există multe voci de calitate. Lipseşte însă timpul de pregătire a operelor. Presiunea este atât de mare din cauza programului de apariţii pe scenă şi de înregistrări încât publicul este oarecum derutat. Nu mai este vorba despre spectacolul de pe scenă care este înregistrat şi redat publicului, ci sunt înregistrări de studio. Pentru mine acestea sunt aseptizate. Stăm în faţa microfonului, analizăm fiecare sunet, lipim sunetele… E drept, ceea ce rezultă este foarte frumos, dar nu este adevărul cântăreţului şi al spectacolului pentru că lipseşte dimensiunea afectivă care intervine când artistul are publicul în faţă. Publicul, având în ureche aceste înregistrări, când ajunge în sală doreşte să audă la fel. Este imposibil pentru că suntem oameni şi nu vom putea găsi aceleaşi inflexiuni, aceeaşi rezistenţă în frazare… Un spectacol absolut genial depinde de mulţi factori. În plus, există voci fonogenice şi voci care dau mai bine în sală. De aici surprize, pentru că o voce puternică pe disc auzită în sală poate fi ştearsă, fără strălucire. În privinţa regizorilor, poate că în unele cazuri este o altă viziune a spectacolului de operă. Înainte erau cântăreţii, apoi au venit dirijorii, acum e rândul regizorilor să se exprime. Şi probabil că din nou va veni rândul cântăreţilor… Cred că este o situaţie ciclică.

Consideraţi că, la ora actuală, şcoala românească de canto este la aceeaşi valoare ca altădată?

Depinde de cei care studiază. Mi-aduc aminte, când am început să lucrez cu impresarul Luiza Petrov, la prima întâlnire m-a întreabt: „Tu ce vrei? Ce aştepţi de la această meserie? Să câştigi bani mulţi? Să fii celebră?”. I-am replicat: Nu, eu aştept să fiu înconjurată de oameni extraordinari ca să pot să mă ridic şi eu la nivelul lor şi să fac muzică cât mai bine.

Sunteţi foarte legată de familie.

Mama este pentru mine o icoană şi în fiecare seară îi cer lui Dumnezeu s-o ţină sănătoasă. Ascultaţi-i cântecele, un adevărat leac pentru suflet. Noi, ca artişti, trăim într-o lume a visului, a mirajului. În momentul în care ieşim din ea, trebuie să avem pe ce să ne sprijinim. Mai ales că suntem cu bagajele mereu gata făcute. Glumesc adesea, spunând că locuiesc în avion.

Îmi spuneaţi într-un alt interviu că vi s-a schimbat vocea.

Am observat, după naşterea fiului meu, că registrul vocii mele a coborât destul de mult. Sigur, în vocalize, mă mai joc contra re şi bemol, dar acum am aproape o voce de mezzosoprană. Este ca diferenţa dintre o vioară şi un violoncel, iar mie îmi place foarte mult sunetul unui violoncel. Am fost întotdeauna atentă cu vocea mea aşa cum este o balerină cu picioarele ei.

Cele trei Dive, un brand de succes

În concertul de la Sala Radio, Cele trei Dive

Cu ce amintiri plecaţi după turneul Celor trei dive, pe care l-aţi avut recent la Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara şi Bucureşti, alături de Ruxandra Donose şi Teodora Gheorghiu?

Dacă triada Pavarotti-Domingo-Carreras a devenit un brand preluat apoi cu succes de tenori din toată lumea care au apelat la această formulă, ne-am gândit, la invitaţia pianistului Horia Mihail, s-o încercăm şi noi. Cu arii şi duete celebre din opere, precum Habanera din „Carmen” de Bizet, aria Adelei din „Liliacul” de Strauss, aria Charlottei din „Werther” de Massenet sau duete celebre din „Nunta lui Figaro” de Mozart, „Lakmé” de Delibes sau „Povestirile lui Hoffmann” de Offenbach, celebrul „Noël” de Adolph Adam cântat de toate trei. M-am reîntâlnit cu o fostă colegă, Ruxandra Donose. A fost minunat şi pot spune aproape că am descoperit o prietenie nouă, ceea ce mă încântă. Ruxandra Donose a uimit lumea prin vocalitatea ei expresivă, muzicalitatea şi eleganţa prezenţei scenice, care i-au permis abordarea unui repertoriu larg atât de operă, cât şi vocal-simfonic. Am avut bucuria întâlnirii cu Teodora Gheorghiu, o tânără în care avem speranţe mari, care a cântat alături de o serie dintre cei mai importanţi dirijori din lume, precum Seiji Ozawa, Marco Armiliato, Bertrand de Billy, Franz Welser- Möst, Peter Schneider… Sigur, auzisem lucruri excepţionale despre ea şi mi-a făcut mare plăcere să lucrăm împreună. M-a încântat colaborarea dintre noi trei şi pianistul Horia Mihail. Fiecare dintre noi a încercat să exceleze în ceea ce face şi sunt convinsă că am format un trio foarte bine sudat. A fost o înţelegere spontană a reacţiei fiecăreia, pentru că nu am avut ocazia să lucrăm foarte mult împreună. Am făcut numai două-trei repetiţii, cel mult, înainte de concerte, dar am reuşit să stabilim această extraordinară legătură de suflet. Vocile noastre s-au acordat într-un mod excepţional.

E greu să vă întâlniţi toate trei din cauza programului foarte încărcat pe care îl aveţi, stabilit dinainte cu mult timp, dar presupun că veţi repeta această fabuloasă experienţă.

Sper din suflet să avem ocazia să refacem un concert de această factură şi ne gândeam chiar că poate am reuşi să găsim un titlul de operă în care să putem evolua toate trei. Sper să aducem „Dialogul Carmelitelor” pe scenele româneşti, care nu s-a mai cântat de foarte mulţi ani.

Nu v-aţi gândit să găsiţi un impresar care să ducă acest turneu al celor trei dive şi în străinătate?

Sigur, este posibil, dar eu în ultimul timp nu am mai lucrat cu niciun impresar. N-am mai avut forţa să lupt din acest punct de vedere. După naşterea băiatului am mai redus apariţiile pe scenă, iar impresarii vor să fii prezentă tot timpul, să fii în alertă…

„Mă simt legată de Enescu şi Massenet”

Alături de fiul său

Duminica trecută aţi susţinut un recital, în care aţi fost răsplătită cu aplauze furtunoase, în cadrul primei ediţii „MogoşoaiaClasic Fest”, alături de pianistul Horia Mihail.

Am fost foarte mirată că, în pofida timpului geros, câinesc şi a ninsorii, sala a fost ocupată mai mult de jumătate. Aşa că am reuşit să facem muzică şi la temperaturi foarte scăzute. Am încercat să încălzim sufletele. A fost minunat. Îmi face întotdeauna o mare plăcere să cânt Enescu şi Massenet, de care mă simt foarte legată, pentru că primul e român, iar al doilea a fost unul dintre primii compozitori pe care i-am descoperit când am început să cânt pe scenă. Publicul de recital este mai special, este rafinat, cunoscător, ştie exact când trebuie să aplaude, gustă umorul pieselor şi se vede pe figurile spectatorilor că piesele le sunt cunoscute, ceea ce m-a încântat.

Cu prilejul împlinirii a 50 de ani, aţi fost sărbătorită recent în România, într-un concert de suflet pentru publicul român, susţinut împreună cu tenorul Robert Nagy, alături de Orchestra Naţională Radio, avându-l la pupitru pe dirijorul Radu Popa.

De la pasionala şi pretenţioasa „Arta scrisorii” din „Evgheni Oneghin” până la candoarea ariei Anei din „Ana Lugojana”, de Filaret Barbu, la aria „Salciei”, din „Otelo” de Verdi şi „Ave Maria”, a fost un concert în care sinceritatea trăirii şi dragostea pentru muzică a circulat în dublu sens: dinspre scenă spre sală şi invers.

Ce a aţi avut pe agenda dumneavoastră în ultimul timp?

M-am axat mai mult pe recitaluri şi concerte. Ultimul spectacol a fost la Reims, unde am cântat Alice Ford în „Falstaff”, iar în „Carmen” am interpretat rolul Michaela. Dar am renunţat la turneele de operă pentru că perioadele lungi de turneu m-ar fi împiedicat să fiu alături de fiul meu, care are 9 ani şi care merge la şcoală în România. A fost o decizie pe care am luat-o împreună cu soţul meu şi pe care n-o regret absolut deloc. Crescând într-un mediu în care oamenii sunt comunicativi, unde spiritul latin este mai pregnant decât în Franţa, m-am gândit că pentru băiatul meu este un cadru propice de dezvoltare, iar el găseşte că în România copiii sunt mai prietenoşi. Dragostea mea pentru cânt era atât de mare încât copilul meu era uşor gelos. A fost o perioadă în care considera că muzica îi fura mămica. Dar, mergând la Bucureşti să mă vadă într-o seară pe scena Operei, în „Văduva veselă”, mi-a mărturisit că i-a plăcut de mine în acel rol. Cred că are un auz extrem de fin şi sesizează imediat subtilităţile. Uneori vin la mine tinere speranţe din România să-mi ceară sfatul. El le aude cântând şi apoi mă întreabă: „Mamă, dar acolo nu trebuia să fie mai lin, mai…”.

„Nu uit niciodată că sunt româncă”

Împreună cu elevii săi de la un master class

Cum vă împărţiţi viaţa între Bucureşti şi Paris?

Fac naveta. Nu regret. Eu şi soţul meu, deşi avem o situaţie bună şi o casă frumoasă la Paris, ne simţim nişte exilaţi. Amândoi avem vieţi destul de agitate din punct de vedere profesional şi stăm destul de puţin acasă. Fiul meu mă vede mai mult dacă vin în România şi îi acord trei-patru zile, decât dacă ar fi în Franţa şi aş avea de dimineaţa până seara când lecţii de canto, când ore de studiu, când turnee, când spectacole… Chiar dacă pare frumos, sentimentul exilului rămâne. Rădăcinile mele sunt în România, iar soţul meu este născut la Las Vegas. Este american, dar cu o mamă franţuzoaică, care a fost chiar o mare vedetă, cea mai cunoscută „divette” de operetă în Franţa în anii ’50-’60, Colette Riedinger. Ea a emigrat în Statele Unite, iar eu l-am cunoscut pe soţul meu când eram într-un turneu acolo.

De ce spuneţi că vă simţiţi exilată în Franţa, unde publicul vă adoră?

Lumea mă adoră pe scenă. Cadrul intim, familial nu îl simt ca aici în România. Avem prieteni, desigur, dar cele mai multe relaţii se opresc în planul profesional. Sunt persoane pe care le cunoaştem bine, cu care suntem prieteni. Este o familie de jurnalişti la Toulouse care m-a urmărit de la începutul carierei mele… Dar ne lipseşte familia, atunci când avem probleme. Eu sunt genul de om care nu plânge şi ia totul asupra lui. Cei din familie sesizează aceste mici schimbări. Ceilalţi nu.

Revenind la familie. Ce face fratele dumneavoastră, Ionuţ Dolănescu, care a părăsit Parisul, neadaptându-se?

Cântă. E împărţit între turnee şi familie. Nici pe el nu-l văd foarte des. Întotdeauna e greu într-o familie în care sunt mulţi artişti. Mama este acum la sora mea în Los Angeles. Pe timpul iernii pleacă întotdeauna acolo pentu că este mai cald. Dar continuă şi ea să cânte. O admir pentru forţa şi tenacitatea ei. Vine un moment când trebuie să te gândeşti dacă renunţi să mai urci pe scenă. Eu am încercat să atenuez această oprire axându-mă pe pedagogie. De câtva timp am început să dau cursuri particulare în Franţa. Vin cântăreţi tineri care îşi doresc o carieră muzicală de succes. Susţin multe master classes, urmate uneori de câte un concert. Mă menţin încă pe scenă şi în postura profesorului de canto.

În Romeo și Julieta, cu Roberto Alagna la Covent Garden

Ce pregătiţi acum?

Sunt invitată să particip într-un rol de profesor de canto într-o peliculă, realizată de regizorul Călin Netzer, ale cărui filmări încep în luna martie. Filmul se numeşte „Poziţia copilului”. Călin s-a gândit la mine pentru că suntem oarecum prieteni de familie şi m-a întrebat dacă vreau să fac o scenă cu un profesor de canto care susţine master classes. După filmări, am un proiect în Franţa pe un text din jurnalul Cosimei Wagner, citit de actriţa Brigitte Fossey, iar eu voi cânta câteva lieduri de Wagner. Voi avea şi un alt spectacol de acelaşi gen în care apar cu actriţa Marie Christine Barrault, care propune pagini din epistolele soţiei lui Verdi şi pagini din operele verdiene. Se adaugă o serie de concerte. Spectacolele vor avea loc în Charente, în sudul Franţei. În plus, câteva masterclass-uri în Franţa, în Belgia. Între 7 şi 17 mai este Festivalul Studenţilor la Cluj, unde regizoarea Anda Tăbăcaru va monta „Elixirul dragostei”, avându-l la pupitru pe maestrul Petre Sbârcea. Voi evolua şi la Sibiu într-un spectacol de poezie şi muzică, cu texte de poeţi francezi.

Ce parteneri de scenă aţi apreciat în mod special?

Am cântat alături de Viorica Cortez. Am făcut un „Mireille” împreună şi am fost foarte fericită să fiu lângă un artist şi un om minunat. Nu mai vorbesc despre Placido Domingo, Cheryl Mills, Luis Lima, un tenor pe care eu l-am apreciat întotdeauna. Îl văzusem când cânta cu Ileana Cotrubaş, îmi doream din suflet să ajung şi eu să cânt cu el şi am reuşit să fim împreună pe scenă în „Carmen” şi în „Boema”. Are o înţelegere a textului şi o redarea foarte personală a partiturii. Nu pot să nu-l amintesc pe Alfredo Kraus, alături de care am fost la ultimul său spectacol cu „Romeo şi Julieta” şi am fost foarte mândră pentru că el m-a ales să-i fiu parteneră în spectacolul de la Zürich. De altfel, am fost surprinsă că am regăsit pe Facebook tot spectacolul. Filmarea este înceţoşată, dar este un document important din cariera lui şi a mea. Apoi, Denyce Graves, în „Dialogul carmelitelor” de Poulenc, de la Scala, unde am fost fericită să fac rolul Blanche de la Force. De altfel, discutam cu Ruxandra Donose ce frumos ar fi fost să facem toate trei acest „Dialog al carmelitelor”, pentru că Teodora ar fi o Constance ideală, Mère Marie cântată de Ruxandra ar fi excepţională… Am putea alcătui o distribuţie de clasă, pur românească.

De ce n-o faceţi?

Pentru că Opera sau Filarmonica ar spune desigur că acest titlu n-o să prindă în România. Deşi dacă noi ştim să redăm muzica, dacă interpretarea este plauzibilă, publicul acceptă. Nu este nevoie numai de opere cunoscute şi arhicunoscute. Poulenc a început să fie cântat peste tot. Şi în America, şi în Italia, şi în Franţa… Când s-a reluat după 40 de ani acest titlu la Scala, unde, de altfel, Virginia Zeani a fost prima care a cântat Blanche de la Force, într-o versiune italiană, toate teatrele lirice l-au montat.

Există vreun rol pe care regretaţi că nu l-aţi interpretat?

Da şi nu. Aş fi vrut să fac, de încercare, Manon Lescaut pentru că am cântat Manon de Massenet şi aş fi vrut să văd diferenţele pe scenă. Am cântat selecţiuni din operă şi mi-a plăcut foarte mult. De altfel, mi s-a spus întotdeauna că mă caracterizează muzica franceză şi Puccini.

Opera e scumpă şi oamenii cu bani din Occident o sponsorizează. O consideraţi un lux?

Nu neapărat. În străinătate sunt spectacole organizate pentru elevi, pentru studenţi, pentru copii… Opera are şi subvenţii importante din partea statului peste tot în lume. Sunt într-adevăr şi mari corporaţii care participă la sponsorizarea ei. Sunt cunoscuţi, peste tot, mari mecena ai Operei. Din păcate, observ că în România se dau mulţi bani pentru sport şi mai puţini pentru artă. Este necesar ca şi directorii să scoată opera dintre zidurile teatrului, să arate că nu este un gen exclusivist. Şi am văzut că asta se întâmplă şi la Opera Naţională din Bucureşti. Sunt mulţi oameni simpli care iubesc opera din tot sufletul.

„Scena e un loc al iluziei de viaţă”

La Mogoșoaia, în recitalul cu pianistul Horia Mihail

Când v-aţi simţit regina scenei?

Niciodată nu m-am gândit la asta. Regină sunt de câte ori apar în faţa publicului şi încerc să dau tot ce am mai bun. Atunci mă simt extraordinară. Sigur, sunt măgulită când mi se spune că nimeni n-a mai cântat ca mine „Manon” sau „Boema”, sau că spectacolul „Romeo şi Julieta” de la Covent Garden, în care am cântat alături de Alagna, este unul de referinţă. Sigur că unele roluri mi s-au lipit de suflet mai mult decât de altele. Şi nu numai de suflet, dar şi de voce, pentru că, în fond, datele personale fac să trăiască un rol. Mă simt flatată când lumea mă consideră inegalabilă în anumite partituri. Dar sigur va veni o altă soprană care va aduce un suflu nou şi mă bucur că de fiecare dată avem posibilitatea de a înviora discursul muzical.

Înţeleg că acum dorinţa dumneavoastră este să cizelaţi artişti tineri.

Da. Şi vreau să-i formez în acest spirit. Nu să fie unul mai bun decât celălalt, ci să fie mai buni decât ei înşişi. Cred că apropierea de sublim este dată de ştacheta pe care ne-o fixăm noi înşine. Încercăm fiecare să ne autodepăşim şi acesta este lucrul cel mai important, care duce la unitatea de discurs muzical, impresionând publicul, şi nu la acrobaţie.

Credeţi că în această profesie contează mai mult munca sau talentul?

Sunt indisociabile. Ele trebuie să meargă mână în mână. Eu am văzut la mama care ia caseta şi repetă de mii de ori textul şi inflexiunile melodiilor. Cred că în orice domeniu, fie muzică, ştiinţă sau pictură, reuşim cu adevărat dacă încercăm să aprofundăm.

Ştiu că interpretaţi şi muzică populară românească. Ce vă aduce ea?

Este rădăcina, legătura cu pământul. Am crescut cu folclorul, alături de mama şi cred că el mi-a dezvoltat această sensibilitate şi vibraţia către muzică.

O încântătoare apariție scenică

În casă ce fredonaţi? Operă sau alt fel de muzică?

De toate. De altfel pregătesc acum un disc de colinde pe care sper să-l termin până la iarnă şi să-l ofer iubitorilor acestui gen. Mi-a dat ideea „Cântecul de Crăciun” pe care l-am făcut alături de Ruxandra Donose. Împreună cu un fost coleg de Conservator de la Iaşi, Mircea Bucescu, care scrie şi cântece foarte frumoase, am hotărât să realizăm un disc cu colinde din toate ţările.

Credeţi în destin?

Da. Cred că suntem chemaţi să facem anumite lucruri în viaţă. Chiar dacă am început să cânt folclor, nu ştiu prin ce minune am fost atrasă de muzica clasică, care m-a „aspirat” spre scena lirică.

Dar în Dumnezeu?

Foarte mult. În fiecare clipă mă gândesc la Dumnezeu şi simt că mă susţine. Întotdeauna înainte de a intra în scenă m-am rugat şi întotdeauna i-am mulţumit pentru tot ce mi-a dat şi îmi dă în continuare. Îmi susţine moralul, dragostea pentru muzică şi dragostea de viaţă.

Dacă ar fi să luaţi profesia de la început, pe ce v-ar tenta să vă axaţi mai mult?

Dacă ar fi să iau viaţa de la capăt, aş învăţa mai multă muzică. Mi-a lipsit poate o pregătire şi mai profundă în gândirea muzicii. Dar am compensat cu o muncă asiduă.

O plecăciune în fața publicului

În lumea nebună în care trăim, ce vă dezamăgeşte?

Cred că relaţiile umane s-au schimbat puţin şi oamenii sunt mai egoişti. Cred că ar trebui să fim mai legaţi unii de alţii şi să ne ajutăm mai mult. Toată influenţa vieţii pur materiale schimbă oarecum datele şi oamenii sunt mai agresivi. Dar, cu timpul, lucrurile astea se vor atenua. România a gustat libertatea relativ recent şi vor mai trebui probabil încă vreo 50 de ani ca să se acomodeze cu democraţia.

Vine 1 Martie, mărţişorul, un simbol tipic românesc.

Pentru mine este simbolul primăverii, al tinereţii, al bucuriei, dar şi simbolul dragostei, al blândeţii, a tot ce avem mai bun în noi. Dragostea este un sentiment nobil care ne face în unele momente să fim mai buni şi mai darnici. Îmi place să mă bucur de viaţă.

La ce visaţi?

În primul rând, visez ca băiatul meu să reuşească în viaţă, să fie sănătos. Şi apoi, să reuşesc să dau cât mai mult din experienţa mea celor tineri. De altfel, se pare că aş avea darul transmiterii muzicii şi asta mă bucură. De multe ori fericirea înseamnă să ai o sănătate bună. Toţi artiştii îşi trăiesc personajele cu o credinţă nesfârşită, cu o senzaţională disperare şi dăruire. Este şi acesta un altfel de vis.