”Moda e ceea ce se demodează”, spunea Cocteau. Ceea ce nu se demodează evocă permanenţa.

Recent, a avut loc lansarea celor două volume intitulate Urme, semnate de Ştefan Râmniceanu. Lansarea a avut loc într-un adevărat templu al artei. Sponsorul volumelor, Adrian Cătălin Bulboacă, fondatorul Casei de Avocatură Bulboacă şi Asociaţii, un mare iubitor al artelor. La lansare au participat critici de artă, academicieni, diplomaţi, arhitecţi, cineaşti, scriitori…

Între Orient şi Occident, un alchimist venit din negura timpurilor

Ştefan Râmniceanu este un cuceritor în lumea artelor prin tot ceea ce face. Felul în care pictează şi vorbeşte despre arta lui, felul în care şi-a construit atelierul de creaţie, ca o suprapunere de grădini suspendate.

În picturile şi în sculpturile sale impozante, Ştefan Râmniceanu aduce Totemuri, Himere, Minotauri, Labirinturi, Centauri, Porţi, Semne… Fiecare semn, fiecare ideogramă, fiecare culoare, fiecare element este utilizat pentru a da o încărcătură simbolică unui ritual magico-religios.

Nonşalanţă. Cutezanţă. Eleganţă. Prestanţă. Artistul poartă în mâna lui dreaptă nu doar uneltele artei, ci şi bagheta magică a devenirii şi strălucirii artei lui. Oriunde. În România. În orice ţară europeană. Pe orice meridian. Artist al alchimiilor contemporane, Râmniceanu pare să fi descoperit secretul pietrei filosofale, taina de a transforma în aur şi nobleţe metale şi combinaţii vizuale neştiute de alţii, culori şi compoziţii care farmecă necondiţionat privitorii.

Cei care rămân descumpăniţi în faţa puterii acestui artist de a ne convinge şi seduce vor arunca, precum o mănuşă, eticheta artistului prestidigitator. Cei care nu-şi precupeţesc elanurile, bucuria şi empatia vor aclama creatorul, vor lăuda talentul. Măiestria, imaginaţia debordantă. Pictor, desenator, sculptor şi orfevru. Învingător. Seducător. Şi Înainte mergător.

Ştefan Râmniceanu s-a format în anii ’80 drept unul dintre exponenţii generaţiei care a transformat radical arta experimentală românească. Cei 26 de ani trăiţi la Paris, unde a fost deosebit de preţuit şi unde s-a impus, îşi spun cuvântul. Operele sale figurează în importante colecţii private. Exilul i-a dat dreptul de a crea şi de a fi liber. S-a întors triumfător, uimind cu creaţiile sale lumea iubitorilor de artă din România, prin Retrospectiva de la Palatul Brâncovenesc Mogoşoaia, intitulată Urme, dar şi prin fabuloasa expoziţie din Atelierul-Muzeu de la Băneasa, pe care am avut şansa de a-l vizita.

Arta lui Ştefan Râmniceanu vădeşte un talent puternic, debordând de o infinitate de teme. Mai rar în zilele noastre să descoperi în operele unui artist Mitul Faustic în viziune contemporană. Această obsesie a perfecţiunii, această obsesie a absolutului întemeietor.

Râmniceanu pare să fie pictorul conectat la curentele din arta modernă a secolului. Combină materii, citeşte în stele…

Probabil că, din acel moment, pentru Ştefan Râmniceanu s-a deschis o perspectivă infinit bogată în semnificaţii asupra relaţiei spaţiu spiritual – spaţiu vizual, idee – sentiment – formă. Ideea de a se confrunta cu aceştia i-a produs un gest de orgoliu.

Ştefan Râmniceanu pare să lase la fiecare intrare a sa pe scena artei miracolul unei comete. Prezis de măsurători şi totuşi… incomensurabil.

Frumuseţea rămâne la Râmniceau o cheie misterioasă a sufletului. Ştefan Râmniceau este un excelent cunoscător al picturii moderne de vârf, a celei de a doua jumătăţi a secolului XX.

”Fără să fiu ipocrit, m-am bucurat de succes încă din România, unde am avut trei expoziţii. De la Curtea Veche, lucrările cu Bizanţul s-au mutat la Atena, unde presa elenă titra: «Acest român, Râmniceanu, a venit să dea lecţii Bizanţului», îşi începea destăinuirile într-un interviu pe care l-am avut. Într-adevăr pot spune că ştiu ce înseamnă reuşita, dar nu asta este cel mai important. Important este cum poţi să renaşti după un succes. O reuşită te face să crezi că ai cucerit lumea. De fapt, ai cucerit o simplă poziţie care îţi creează mari probleme s-o aperi şi s-o dezvolţi. Ciudat este că un succes te poate îngropa. Mi-am spus tot timpul că trebuie să învăţ să mă autodepăşesc după un succes. Gloria poate să te facă prizonierul unui sistem din care nu mai poţi evada şi să nu-ţi mai aparţii. De fapt, ea trebuie să te ducă spre o normalitate. Ea mi se pare cea mai importantă regenerare. Succesul poate să-ţi deschidă la un moment dat porţile unui drum care te poate trăda, fără a mai avea puterea să te regăseşti. Paul Eluard spunea foarte frumos: «Dacă ar fi să mă mai nasc o dată, m-aş găsi fără să mă caut»”.

În acelaşi interviu Ştefan Râmniceanu îmi mărturisea despre ceea ce semnifică mecenatul în cultură, despre mândria de a fi român: ”Important este să vezi cum poţi să ajungi la nişte înţelesuri. Marele Cioran, căruia România ar trebui să-i fie foarte îndatorată, spunea un lucru foarte interesant: «În Franţa ajungi să suferi cu gentileţe». Franţa este o ţară cu un patrimoniu cultural excepţional. Românii, chiar dacă nu au această deschidere culturală, la nivelul maselor, au o înţelepciune, o forţă de a zămisli actul cultural, spiritual. Ceea ce, surprinzător, astăzi nu există în Franţa. Sigur, patrimoniul îi salvează, dar din punctul de vedere al dotării sufleteşti, cred că astăzi românul poate să aibă această şansă în plus, care îi conferă multe nuanţe, acel tremur, acea emoţie, acea profunzime, acel adevăr. Mă refer chiar la oamenii simpli care nu aparţin unei vieţi spirituale, dar au acel fond interior extrem de curat care poate să ofere acestui popor o şansă, o forţă de a deveni el însuşi. Trăiesc cu senzaţia că aici în România ne pierdem identitatea. Ceea ce este foarte grav. Pentru că ne dorim să pastişăm Occidentul uitând de reperele noastre extrem de importante, care pot deveni repere pentru Occident. Noi putem să oferim modele Occidentului, modele de sensibilitate, de interacţiune între om, frumos, societate. De ce trebuie să jucăm cu nişte sentimente care nu ne aparţin?! Trebuie să lucrăm cu lucrurile care ne identifică. La Paris, când vorbeşti despre Brâncuşi, despre Cioran, despre Eliade, despre Elvira Popescu, despre Eugène Ionesco, toţi francezii exclamă: «Sunt nişte repere. Au îmbogăţit Franţa» şi ne privesc cu foarte multă simpatie. Iar aceşti oameni au făcut mai mult decât toate guvernele României. Au adus un asemenea prestigiu României pe care clasa politică din ultimii ani n-a reuşit să-l obţină. Rolul culturii mi se pare esenţial în dezvoltarea acestei ţări. Prestigiul acestei ţări trece prin cultură. Foartă multă lume spune cu nonşalanţă: «la ce foloseşte cultura?». Mulţi consideră că investiţia în cultură este una inutilă. Dar acest mecanism este foarte subtil. Cultura poate să aducă prosperitate şi un prestigiu. Iar acest prestigiu revine în ţară prin cu totul şi cu totul alţi vectori. Este nemaipomenit atunci când cei din străinătate afirmă: «Hai să investim în ţara aceea, pentru că este o ţară civilizată, cu o cultură puternică în care oamenii au deschidere». Cultura creează prestigiu. Prestigiul Franţei, repet, se datorează patrimoniului pe care îl are. Sute de mii de turişti vin să viziteze Parisul şi fac ca societatea de consum din Franţa să ruleze într-un mod impecabil. Ei au nevoie de servicii. Şi aceasta creează locuri de muncă. Unul dintre lucrurile care mă impresionează în Franţa, ca de altfel şi la Roma, la Viena sau la Londra, sunt cozile în faţa muzeelor. Pentru că au grijă de a-şi păstra patrimoniul şi de a-l reîmprospăta permanent. Îmi amintesc, la Centrul Pompidou, expoziţia Brâncuşi, în care au fost prezentate opere din colecţii private din întreaga lume. A fost un pelerinaj. Am fost invitat special, dar am preferat să fac această coadă de câteva ore de plăcere. Să-i aud pe toţi cei de lângă mine spunând: «Brâncuşi e genial». Nu pot să vă spun ce senzaţie, ce vibraţii am trăit. Am făcut coadă să-l văd pe românul meu genial care ne-a făcut să fim atât de importanţi pe această lume. Arta este un vector formidabil de civilizaţie. Ştiţi şi dumneavoastră că până la urmă marele electorat decide. Dar este deosebit de important ca acesta să ajungă a fi o clasă medie, care să aibă o înţelegere asupra societăţii, să aibă un orizont cultural. La rândul ei, această clasă medie poate să propulseze nişte personalităţi care pot face o politică adevărată, astfel încât această ţară să-şi găsească un loc important în Europa, aşa cum ar merita dacă ne gândim la cultura ei de-a lungul vremii. E o idee de patriotism aceea de a face bine în propria ta ţară. Mai ales când ai posibilităţile să o faci. Şi de multe ori observ cum oamenii politici sunt preocupaţi mai mult de interesul lor personal decât de cultură”.

Atunci când un artist plastic îi cucereşte de la primele lui expoziţii pe criticii de artă din zone diferite ale autorităţii, din generaţii diferite, precum Răzvan Theodorescu, Radu Bogdan, Dan Hăulică, Andrei Pleşu, Magda Cârneci sau Arlette Serullaz, adjudecându-şi scriitorii de la Alexandru Paleologu sau Nicolae Steinhardt la ultimii debutanţi, aflaţi pe val, trezind admiraţia iubitorilor frumosului din medii diplomatice, ambasadori ai unor ţări occidentale, având contactul cu marile muzee ale lumii, dar şi obişnuinţa mondenităţilor rafinate, poţi fi convins că acel artist are un talent indiscutabil şi un şarm la fel de indiscutabil. Râmniceanu este un asemenea artist care, fiind unic, seduce nu doar un tip de audienţă.

Acad. Răzvan Theodorescu: ”Reîntoarcerea lui Ştefan”

Într-o splendidă relatare despre prietenia cu Ștefan Râmniceau, Răzvan Theodorescu şi-a depănat amintirile, vorbind despre Curtea Veche, Curtea princiară şi vernisajul lui Ştefan.

”Sunt foarte subiectiv când vorbesc despre Ștefan pentru că îmi e prieten de foarte multă vreme. De fapt, noi toţi, cei de aici, celebrăm acum întoarcerea lui Ştefan. În acest spaţiu romano-bizantin în care are loc celebrarea îi aduc mulţumire domnului avocat Adrian Cătălin Bulboacă, fără sprijinul căruia apariţia acestui volum nu ar fi fost posibilă. De multe ori m-am referit la sensul pe care sponsorizarea privată îl poate avea în România. În aceasta va sta în câteva decenii, sper, salvarea culturii româneşti. Nu în Statul care este sărac într-o ţară bogată.

Pe Ştefan l-am cunoscut atunci când un om dificil, de care îmi face plăcere să îmi amintesc, monoman într-un fel, Radu Bogdan, mi-a spus: «du-te la Simeza să vezi un tânăr care aduce cu Andreescu». În gura lui Radu Bogdan acesta era supremul compliment care i se putea face unui artist. Sunt istoric, nu sunt critic de artă, dar mi-am dat seama că subtilul Radu Bogdan avea dreptate. Aşa l-am cunoscut acum treizeci şi ceva de ani. A venit anul 1988, când au fost două interdicţii culturale. Pe vremea aceea, nu era voie să se vorbească despre centenarul Ateneului Român şi nici despre Brâncoveanu. Eu am încălcat prima interdicţie, el a încălcat din plin a doua interdicţie cu expoziţia de la Curtea Veche, închinată lui Brâncoveanu. În curând veţi vedea un film făcut de Laurenţiu Damian despre Râmniceanu şi despre arta sa. A fost o provocare a artistului Ştefan Râmniceanu. Îmi aduc aminte cum, senin, în acel 1988 tragic pentru România, Ştefan Râmniceau trecea prin Centrul Civic, păcălindu-i pe toţi miliţienii, cu declaraţii aiurisante, plimbându-şi clopotele sale pe care le-a aşezat la Curtea Veche. Ne-a dus pe toţi laolaltă, pe cei patru care scrisesem în catalog, pe Nicolae Steinhardt, Alexandru Paleologu, Andrei Pleşu şi cu mine. A fost un entuziasm în momentul acela, ceea ce a făcut ca Uniunea Artiştilor Plastici să n-aibă curajul să rostească un cuvânt. Mi-a venit mie onoarea să deschid expoziţia şi pe filmul care s-a păstrat am putut să văd că dincolo de lumea interesată cultural, era şi un rând, al doilea, de privitori cu scurte de piele şi cu ochi albaştri. Pentru ambasadorii cultivaţi din Bucureşti a fost o adevărată bucurie. Toţi marii intelectuali discutau despre această expoziţie. Revăd şi acum în faţă Ferecăturile acelea impresionante care au vorbit despre coifurile, suliţele, sângele, aurul, despre drama care era celebrată.

Dincolo de regnul pitoresc şi colorat, cu miresme tari al personajelor lui Mateiu Caragiale, dincolo de acel Bizanţ îndepărtat şi fastuos, Curtea Veche a devenit pentru o frântură de timp locul experienţei Râmniceanu. Una profund contemporană, dacă vrem să înţelegem prin contemporan, deci, prin al nostru «tot ceea ce în veşmântul formal al anilor noştri ne relevă structuri esenţiale ale fiinţei noastre dintotdeauna». Rostind vocabula veşmânt, am spus chiar numele câtorva dintre obiectele pe care aceste ziduri le ocroteau benefic în acea perioadă tulbure. Veşminte se numesc cele câteva panouri pictate în aurul clarităţilor sublime, ferecate în metalul dureros protector, pe care se decupau sinuozităţile de imagine bizantină cu care ochiul românesc e de secole obişnuit. Creaţia lui Ştefan este un triumf al materiei spiritualizate. Este, mai ales, rememorarea emblematică a jertfei, prin obsesivul motiv al pironului, străpungând scuturi, coifuri, clopote, cupole care punctează şi copleşesc un drum – iniţiatic parcă – de temple sau lăcaşuri orientale, amintindu-ne că nu există bucurie fără suferinţă, nici înfrângere fără speranţă. Ştefan Râmniceanu, artistul care la debut picta peisaje de o andreesciană întoarcere către sine, dovedeşte astăzi cât de neabătut aparţine acestei culturi prin grava, monumentala reculegere a formelor sale, prin cordiale armonii ale cromaticii, prin imaginarul său, ce descinde din toţi acei care, în aceste părţi de lume, au putut să ajungă la splendida erezie, la convingerea că o bucată de lemn, purtând o imagine, o «eikona», poate fi venerată şi că înaintea ei omul poate să treacă dincolo de propriile sale limite, prin ceea ce literal cei vechi numeau «ekstasias».

Cu marile sale cicluri care au o coerenţă iconografică impresionantă – Omul universal, Manuscrisele, Cărturarii, Centaurii sau Scrisorile din Insule -, la care s-au adăugat sculpturile sale monuemtale, rafinate şi robuste, marele nostru artist revine într-un loc din care, ideatic, nu a plecat niciodată. Reîntoarcerea lui Ştefan, cum îmi place s-o numesc, este un eveniment al culturii noastre de astăzi şi el are, dincolo de semnificaţia lui estetică, un înţeles moral.

După aceea Ştefan a plecat. Am mai ştiut despre el câte ceva. A fost un fel de retragere ca aceea a zugravilor medievali care se retrăgeau în isihie, în tăcere. Ștefan a plecat chiar în Grecia, după aceea în Franţa. Și s-a reîntors. Și când s-a reîntors a fost momentul în care mărturisesc că nu l-am înţeles. A fost momentul în care i-am tot spus să iasă în lume, să organizeze expoziţii şi el nu a vrut, mi-a pus nu. «Îmi pregătesc casa-muzeu de la Băneasa. Mă gândesc la o expoziţie Brâncoveanu». Acum fac mea culpa. Pentru că el a avut dreptate. Şi-a făcut din casă un muzeu, o galerie splendidă la Băneasa, care îi poartă numele, unde sunt invitaţi numai prietenii lui. Am văzut-o în toate stadiile ei. Timp de aproape un deceniu s-a gândit la această expoziţie. Această simetrie superbă cu 1988, în cu totul şi cu totul alte condiţii. A făcut un muzeu impresionant care este şi casa lui. Este o carte de vizită extraordinară. Vorba lui Thomas Mann, «Artistul e înrudit cu principii, întrucât duce ca şi ei o existenţă fastuoasă şi reprezentativă». Evident, când pot. Tot ce a câştigat Ştefan în cariera sa ca un artist bine cotat în străinătate, a intrat în această galerie de la porţile Bucureştiului. Cine n-a văzut-o nu poate să-şi dea seama ce înseamnă gustul lui formidabil, subtilitatea, tradiţia acestui împătimit de Bizanţ şi de arta cea mai modernă. Râmniceanu este acest Pollock neobizantin. Este modern, fiind în acelaşi timp un om al marii tradiţii. Brusc l-am descoperit şi pe Râmniceanu sculptorul, cu Ctitorul său care ar merita să stea într-o piaţă bucureşteană. Poate vom avea şi nişte primari care se vor gândi la aceasta. Admirabile toate ciclurile sale – Cărturarii, Omul universal, Himerele.

Ştefan Râmniceanu a muncit ca un rob, dar poate fi fericit întrucât ceea ce a realizat el prin această casă-galerie n-a realizat nimeni până acum în România. Se dovedeşte a fi un pictor, un sculptor, un desenator, are nişte desene din vremea studenţiei absolute admirabile, nişte vedute, nişte peisaje splendid…

Ştefan a câştigat pariul. Un om care n-a trădat niciodată – şi mă refer la multe lucruri -, nici prietenii, nici meseria, nici idealurile, nici ţara, e un om care merită să fie îmbrăţişat şi eu chiar te îmbrăţişez. Eşti bine primit, Ştefane. Desigur te gândeşti la o altă expoziţie şi întotdeauna ne vei face mari surprize”.

Radu Boroianu, preşedintele Institutului Cultural Român: ”În căutarea tradiţiei”

”Din păcate, n-am ştiut niciodată să apreciem oamenii adevăraţi şi să-i punem acolo unde trebuie. Cu alte cuvinte, trebuie să omagiem ceea ce ar trebui să facă întotdeauna mândria României, spiritualitatea românească şi forţa extraordinară creativă. Din nefericire, se remarcă felul în care am alungat creativitatea din România. N-am ştiut niciodată că trebuie s-o apreciem şi s-o punem acolo unde merită să fie pusă. M-am opus zilele trecute la Bruxelles, într-o întâlnire importantă a unui organism care adună laolaltă institutele culturale din Europa, ideii că trebuie să remarcăm doar industriile culturale, un fel de calc mental care apare în Uniunea Europeană, privind importanţa pe care, vezi Doamne, o au doar industriile culturale. Uităm cu desăvârşire că ceea ce a salvat omenirea după Primul Război Mondial, ceea ce a salvat omenirea parţial după al Doilea Război Mondial a fost uriaşa încredere pe care naţiunile fundamentale ale construcţiei europene sau mondiale au avut-o în creativitatea umană.

Nu ştiu de ce noi nu încercăm să dăm la o parte toată spuza stupidă de planuri minore împrumutate de la alţii şi nu plecăm la drum având de partea noastră o creativitate extraordinară în toate domeniile, în tehnică, în ştiinţe, în arte, în medicină. O evoluţie adevărată trebuie bazată pe valori adevărate. Sunt valorile pe care ni le-au oferit soarta, destinul. Noi le dăm la o parte şi ne preocupăm cu osârdie doar de valori perisabile, de valori materiale care sunt sortite până la urmă consumului. Singura valoare reală care nu poate decât să aducă creştere ţării noastre, naţiunii noastre, teritoriului acesta binecuvântat, ar fi să fie această creativitate. Ştefan Râmniceanu îi aparţine ei. Aparţine prin totul ei. Gândul său este renascentist. Gândul său este complet, l-a completat în timp. A plecat dintr-o idee, printr-o osârdie, printr-o abnegaţie şi sigur că uneltele lui s-au perfecţionat în timp. La ora actuală, Râmniceanu face parte din categoria rară de creatori în domeniul artelor frumoase. Rămân la ideea că artele trebuie să fie frumoase şi nu vizuale, căci vizuale sunt hărăzite să fie de la început. Sunt convins că în momentul în care am remarca câtă spiritualitate românească este în interiorul acestei construcţii şi, în acelaşi timp, câtă deschidere către universalitate se află în lucrările sale, am putea să ne dăm seama cum trecem uneori nepăsători peste creaţia unui mare artist. Trebuie să ne oprim asupra lui Ştefan Râmniceanu pentru că el duce într-un univers renascentist refăcut aceste imagini de spiritualitate românească către veacuri.

Râmniceanu este primul care a făcut această sinteză între arta orientală şi cea occidentală. Dan Hăulică i-a consacrat cronici elogioase. Şi m-am bucurat foarte mult când am văzut că un om valoros s-a preocupat atât de mult de creaţia lui. Şi n-aş vrea să nu amintesc şi de Doina Mândru, care a făcut acea expoziţie extraordinară la Palatele Mogoşoaia. Mă străduiesc să fac din Institutul Cultural Român o platformă de promovare a valorilor reale ale societăţii româneşti. Și nu pot să închei fără a aduce un omagiu avocatului Bulboacă, care, în continuarea unei mari tradiţii pe care o aveau casele de avocatură pe vremuri în societatea românească, continuă această tradiţie”.

Doina Mândru, critic de artă: ”Casa Râmniceanu este casa sufletului, este casa gândurilor, a creaţiei”

”Iată că reîntoarcerea lui Ştefan Râmniceanu a fost acum omagiată de două voci puternice ale culturii române. Albumele lui Ştefan Râmniceanu, Urme, pe care le lansează astă-seară, s-au născut ca reinserare a lui în istoria din care nu a plecat niciodată. Ştefan Râmniceanu şi-a pregătit expoziţia de la Palatele Brâncoveneşti timp de doi ani de zile. Am găsit în Ştefan Râmniceanu un om-instituţie.

Am dorit să achiziţionez statuia Brâncovenilor, acea compoziţie în cupru care intra într-un dialog de frumuseşe, de muzicalitate cu arcadele Palatului. Mi s-a spus: «Nu se poate». Am dorit să achiziţionăm măcar un tablou, ca să se poată face cu banii aceia catalogul expoziţiei. Iarăşi nu s-a putut. Îi sunt recunoscătoare Casei de Avocatură Bulboacă pentru generozitate, pentru că fără această susţinere, absolut necesară, sigla noastră nu valora nimic. Cum nu valora nici sigla Institutului Cultural Român care sper că de acum încolo îşi va asuma acest catalog şi această operă şi le va promova pentru că merităm noi românii, pentru că merită Ştefan Râmniceanu…

Primul volum priveşte toată evoluţia lui Ştefan Râmniceanu până la Palatul Mogoşoaia. Şi aş putea spune, este parcursul lui românesc. Sunt de regăsit rădăcinile lui andreesciene, omagiul pe care îl face lui Morandi. Este rememorată Curtea Veche şi sunt recuperate articolele din presă care au apărut după 1990, printre ele, un splendid articol al Ancăi Vasiliu din Revista Arta. Catalogul recuperează reacţia cetăţii la aceste mari gesturi ale lui Ştefan Râmniceanu. El este un om cu simţul istoriei, dar totodată aş spune că este un melancolic în faţa istoriei. Pentru el Prezentul este extrem de larg, el cuprinde secole şi secole întregi, care se dezvăluie în operă ca suprapuneri materiale. O materie care, cu cât este mai prezentă, cu atât este mai spiritualizată. Materia este mântuită prin culoare şi prin duh. Iar duhul vine de la acei maeştri ai luminii, de fapt de la Rembrandt care mie mi s-a părut că este o altă personalitate tutelară a lui Ștefan Râmniceanu. Prima era Andreescu, a doua am înţeles că a fost Morandi, iar cea de a treia, Rembrandt, prin culoarea care avea atâta materialitate.

Cel de al doilea volum dă seama de reacţia lui europeană. Şi mai relevă şi altceva: un artist care este nu numai pictor, ci şi arhitect. A privi din atelierul lui cerul, a te măsura cu cerul este problemă grea chiar şi pentru un arhitect. Casa Râmniceanu este casa sufletului, este casa gândurilor, a creaţiei. De aceea, AtelierRâmniceanu este artă.

Aşadar, cele două volume dau seamă despre acest om care se vrea universal şi care este şi un mare poet. Vă îndemn să vă răsfăţaţi sufletul cu aceste albume.

La trei secole de la martiriul monarhului culturii româneşti, viziunea lui Ştefan Râmniceanu impune. Expoziţia de la Mogoşoaia a adus în faţa publicului o selecţie de lucrări remarcabile, corolarul celor 26 de ani de pictură, succes şi în galeriile europene. Pe lângă pictură, desen şi obiect, artistul revine şi ca sculptor cu opere de importanţă majoră, realizate în lemn sau metal în ultimii ani. Piesele prezentate în Palatul Mogoşoaia, în spaţiul noului Memorial Văcăreşti şi la AtelierRâmniceanu aparţin ciclurilor Ferecătura, Manuscris, Veşmânt, Cărturari, Apostoli de lut, Stâlpul, Idoli.

Seria Ferecăturilor din expunerea muzeală a Palatului Mogoşoaia evocă în coperţile somptuoase, cu aspect secular pe prinţul aurului şi al cărţii, compoziţia statuară în cupru din faţa palatului, Brâncovenii, cu profil de fereastră veneţiană şi înţeles de poartă spre lumea în care martirii s-au înscris definitiv, sunt tot atâtea mesaje Ştefan Râmniceanu despre prezenţa protectoare, discretă, dar ubicuă a spiritului în lume”.

N-aş vrea să uităm că Ştefan Râmniceanu a donat trei mari sculpturi Muzeului Mogoşoaia.

Magda Cârneci, critic de artă: ”Un Pollock neobizantin”

”Cine îl ciunoaşte personal ştie că Ştefan Râmniceanu – artist reprezentativ al generaţiei ‘80 – este categoric o natură puternică, copleşitoare, dar care ştie să dezvăluie adeseori o delicateţe de gust neverosimilă. Orgolios şi combativ, autoritar şi deopotrivă seducător în impulsurile sale profunde, el este, de asemenea, un pictor de o surprinzătoare fineţe a detaliilor şi nuanţelor picturale rafinate la infinit. Angajamentul lui Râmniceanu în artă pare total, devoţiunea lui pentru pictură se arată a fi absolută, pare aproape mistică sau ascetică prin propriul ei exces luxuriant. Râmniceanu pare un sacerdot al unui cult esoteric, din ce în ce mai puţin înţeles astăzi, dar nu mai puţin preţios pentru spiritele obişnuite cu eonul estetizant al transfigurării sau mântuirii prin artă. Iar angajamentul prin artă nu poate fi în cazul acesta decât masiv, total, absolut, precum îi este temperamentul.

Ce propune arta lui Râmniceanu prin ciclurile de pictură deja cunoscute – Ziduri, Insule, Scrieri, Urme şi Labirinturi – din anii ’90, Manuscris, Carte, Ferecături, Cărturari sau Omul universal din anii 2000, iar mai recent, Cămaşa zidurilor, Apostoli de lut, Stâlpul, Idoli, Centauri, Nopţile de aur – este o desfăşurare superlativă a regnului purei vizualităţi, de fapt al purei emoţii simbolico-gestuale, străbătute de aspiraţia constantă, obsesivă, către depăşirea acestei descărcări uneori uriaşă de energie creativă, înspre o subţiere şi o eventuală transsubstanţiere a materiei, fie ea pigment intens, pastă groasă, tablă, lemn, cabluri de sârmă şi buloane de fier, în compoziţii de dimensiuni adeseori impresionante. Există la Râmniceanu o tensiune, o luptă între aceşti doi poli aparent ireconciliabili: vizualitatea opulentă, strălucitoare, pe de o parte, şi pe de altă parte, dorul de un dincolo informulabil, setea de desmărginire şi, prin inferenţă, de spiritual. Aici stă şi dimensiunea straniu-şamanică şi deopotrivă aulică a operei sale, pe care de la un punct încolo orice privitor începe să o simtă în faţa imaginilor lui. Râmniceanu, asemeni regelui antic Cressus, e tentat să transforme tot ce atinge în aur estetic – o utopie pe cât de uluitoare pe atât de fatală, ca o aleasă damnare, ca un drog rafinat şi orgolios.

Dar dacă, printr-un straniu cataclism, s-ar distruge toate muzeele occidentale de artă, atunci aici, la AtelierRâmniceanu, s-ar regăsi păstrate seminţele vizuale moderniste cele mai preţioase din pânzele pictorului român, prin care ar putea fi reconstituită toată fala vizuală a ultimei jumătăţi a secolului XX”.

Andrei Pleşu: ”Cruciada lui Ştefan Râmniceanu”

”… Ştefan Râmniceanu reanimează somptuos un teritoriu al memoriei, îl face al său. Aici, monumentalul e tratat cu pietate, ajutat să se exprime, adus la rampă… Curajul de a risca, de a construi gigantesc, de a recurge la mari mijloace de dragul unei nobile gratuităţi – nu se întâlnesc la tot pasul. Ne amintim ce spunea, cândva, George Călinescu, dând glas unei persistente mentalităţi autohtone: «Rasa noastră care a văzut că munca ei este periodic culcată la pământ de seismica politică a căpătat prudenţe şi construieşte minuscul, solid şi pitit la munte». Nimic din această mentalitate la Ştefan Râmniceanu. Totul e, dimpotrivă, imprudent, majuscul, solid fireşte, dar deloc pitit, ci o ieşire la câmp, un atac în armură, o cruciadă temerară, sigură de resursele ei îndelung reprimate.

Neîndoielnic, Ştefan Râmniceanu are simţul grandorii, cultul trudei şi bucuria ofensivei. De câţiva ani, el evoluează spectaculos, dovedind dexterităţi multiple, cu izbânzi care îi garantează o înzestrare excepţională. E dintre artiştii care ştiu să seducă, să irite şi să surprindă: are, cu alte cuvinte, talentul de a fi imprevizibil”.

Academicianul Petre Tănăsoaica: ”Seducătoarea clasicizare a modernităţii”

”Dacă Dan Hăulică sesiza, în urmă cu un sfert de secol, la prima expoziţie personală a lui Ştefan Râmniceanu, că lucrările acestuia încorporează în sine lumină, diagnosticul se confirmă şi astăzi. Dedicată martiriului lui Constantin Brâncoveanu, expoziţia îl personifică pe acesta în diverse zone atât în Cuhnie cât şi în sălile muzeului, în punctele de impact, acolo unde desfăşurarea pe simeze punctează cronologii ale timpului, care aparţin autorului. Deşi temele se schimbă mereu, în fapt, Ştefan Râmniceanu îşi asupreşte cu insistenţă o memorie istorică, pe care, se subînţelege, fiinţa umană o posedă în codul genetic, activându-se permanent sub declicul unui contact vizual recent. Din cauza asta, se pare că el parcurge constant etapele unei arheologii ce îşi doreşte să devină integratoare, astfel încât, dacă civilizaţia a fost răvăşită de timp, el caută firul care să le aducă împreună”.

Părintele Nicolae Steinhardt: ”Lumina lină”

”Lumina topeşte acoperămintele şi dă în vileag bine înveşmântată în părelnicii realitatea dinapoia gătelilor. Lumina, care în spaţiul stilistic românesc e precumpănitor lină, mângâietoare, pricepându-se a înlesni omului să nu fie strivit de realitate, ci apt a ghici, desghioca şi apoi imagina starea-i din urmă, o imensitate de fotoni… S-ar fi zis că pe tot panoul de la Curtea Veche şiroieşte sângele Brâncovenilor, al jertfei aceleia de dincolo de fire, cum nu cred să mai fi cunoscut Trecutul, şi din culorile acelea totodată acute şi terne se face auzit un vaiet prelung. Panourile şi clopotele au dat perimetrului domnesc o frumuseţe în plus şi un prestigiu psiho-estetic perfect, potrivit cărămizilor, pereţilor, bolţilor, încăperilor. (…) Şi clopotele acelea enorme, răspândite cu atâta măiestrie în micul univers finit, surprinzătoare, enigmatice, închid, ferecă, pecetluiesc cuprinsul de piatră ori de pământ, le scot de sub acţiunea verbului, le prefac spre tot atâtea râvne spre învrednicire. Cu totul altminteri ca la Cézanne, ca la flamanzi, ca la constructivişti. Numai har, aură, spectografie, radiografie, intimism de adâncime şi de abis. Pictura lui Ştefan Râmniceau e virilă, serioasă şi inspirată de un acelaşi duh ostil farafastâcurilor şi sclifoselii ca şi a unui Petraşcu, Pallady sau Şirato”.

Ştefan Râmniceanu în faţa Insulelor necunoscute

La sfârşitul întâlnirii, Ştefan Râmniceanu şi-a mărturisit propria profesiune de credinţă.

”Ascultându-i pe toţi prietenii mei, mi-am dat seama, lucru esenţial, ce fel de oameni de calitate am lângă mine. Personalităţi care au simţit la fel ca mine. Dintr-o galerie sonoră de artişti predecesori sau contemporani, fie ei români sau din alte spaţii culturale, afinităţile mele au mers Cimabue, Masaccio, Mantegna, Paolo Uccello, care au născut perspectiva. Mă gândesc cu neasemuită admiraţie la Prizonierii lui Michelangelo, care par încleştaţi în piatră. Niciodată ei nu s-au eliberat. Simţi că spiritul sclavului s-a eliberat, dar omul a rămas încleştat acolo. Este spiritualizat la maximum. În lucrările mele m-a interesat foarte mult transparenţa, pe care am învăţat-o de la un mare maestru: Fra Angelico. Am plecat la Paris cu Brâncoveanu şi m-am întors cu Brâncoveanu după 27 de ani. Este o problemă de stil, de spirit. Atunci sărbătoream într-un moment dificil 300 de ani de la înscăunarea lui Brâncoveanu, iar acum am revenit, la 300 de ani de la martiriul său. Este un drum. Brâncoveanu ca simbol al ctitoriei, al jertfei. De aceea am şi dat numele expoziţiei Urme. Toate influenţele, alese după un filtru al expresivităţii maxime, topite într-un limbaj al metaforicei frumuseţi.

Vreau să vă mărturisesc că trăind la Paris mi-am dat seama că a te confrunta cu aceştia a fost o problemă de risc. E o problemă de a plonja în propriul tău eu, de a te putea pierde. Acest exerciţiu, dacă vreţi interior, mă pasionează. N-aş putea face altceva dacă n-aş risca în fiecare zi. Îmi place, la un moment dat, să rămân în mine cu toate angoasele pe care le are orice artist de a căuta noi drumuri, noi cotloane şi noi semnificaţii. Marile mijloace sunt un mod de a te cunoaşte pe tine însuţi, de a fi adevărat cu ceea ce eşti. Trăim în permanenţă în propriul labirint, fie că mărturism sau nu, fie că ne dăm seama sau nu ştim pur şi simplu. Nu ne aparţinem în exclusivitate”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.