O miză a farsei electorale din România

„Exact acesta este cuvântul: «ofensivă». Ceea ce este greșit. Foarte greșit. Nu putem accepta asta. Pur și simplu. Pentru că nu este treaba noastră. Nu este războiul nostru”, spunea Călin Georgescu, într-un interviu cu Shawn Ryan, realizator de podcasturi, fost militar și contractor CIA. Georgescu se referea la planul extinderii bazei de la Mihail Kogălniceanu, care ar deveni cea mai mare bază NATO din Europa. „Comunitatea internațională se face că nu vede ce se întâmplă în România sau există un interes direct de a ne folosi țara ca un declanșator pentru un precedent periculos? Nimeni nu are voie să se joace cu pacea și democrația!”, spunea Călin Georgescu.

„Ce se întâmplă acum în România și faptul că nu avem nicio reacție din afară, în special din Statele Unite, arată că ei nu înțeleg ce se întâmplă aici, pentru că dacă folosesc România ca poartă de intrare în război… ce urmează? Nu avem nevoie de război, asta spun eu”, a spus atunci Călin Georgescu.

Reacția din SUA urma să vină la Conferința de Securitate de la Munchen, apoi încă o dată din partea vicepreședintelui JD Vance și de la unul dintre cei mai influenți (până acum) membri ai guvernului Trump, Elon Musk.

Dar apoi, Călin Georgescu a fost umflat din trafic, acuzat inclusiv pentru ”instigarea la acțiuni împotriva ordinii constituționale” și pus sub control judiciar, la un pas de a fi împiedicat să participe la alegerile prezidențialele din luna mai.

Aceste elemente – geografia, infrastructura militară si cea de transport care se construiește într-un ritm neobișnuit de rapid după standardele românești – sunt mizele alegerilor din România. Ele sunt esențiale pentru a purta un război (și mai) lung cu Rusia, susțin mai mulți analiști din tabăra ”cealaltă” – BRICS. Este un război ca o horă din care vest-europenii par să nu mai poată ieși si pentru oprirea căruia administrația Trump și strategia sa a ”păcii prin forță” nu este neapărat o garanție. Este o un război rece ideologic in interiorul Occidentului, iar una dintre mizele lui este evitarea sau continuarea unui război fierbinte. O tabără este formată din statele vest-europene și neoconservatorii din SUA prinși în osatura statului profund, cealaltă tabără este a administrației Trump și a celor câtorva state UE cu regimuri ”suveraniste” eurosceptice. Parafrazând un articol recent din The Wall Street Journal despre lupta DOGE împotriva birocrației americane, viitorul Europei depinde de lupta cu tehnocrația de la Bruxelles, Berlin, Paris, iar dacă ea nu va fi adusă sub control acum, este puțin probabil ca asta se va putea întâmpla vreodată.

”Întreaga farsă electorală din România – împreună cu demonizarea favoritului Călin Georgescu – se învârte în jurul dezvoltării bazei de la Mihail Kogălniceanu, care va deveni cea mai mare bază NATO din Europa”, scrie Pepe Escobar, explicând că obiectivele ”războinicilor” din UE nu gravitau inițial în jurul României, ci mai degraba în Marea Baltică, susținute de o axă ”Londra-Varșovia-balticii chihuahua-Ucraina”. Apoi, lucrurile s-au schimbat.

Și nu este vorba doar despre Mihail Kogălniceanu. Autostrada Moldova nu crește întâmplător ca Făt-Frumos. Ea face parte dintr-o axa de transport fundamentală pentru continuarea unui conflict, scrie analistul ruso-american Andrew Korybko. Transportul de arme către Ucraina, pe rute gestionate în principal de CIA (după cum a arăta un articol publicat de Newsweek în 2023) este costisitoare. Polonia, cu deschidere la Marea Baltică, este ruta principală. În 2023, la un an de la izbucnirea războiului din Ucraina, Economic Times din India scria că și România făcea parte dintr-un pod aerian organizat de Marea Britanie pentru a transporta rame din Pakistan, de la Rawalpindi, în Ucraina, via aeroportul din Cluj Napoca. Continuarea războiului este încă un scenariu cu probabilitate mare, iar transportul de arme poate fi mai ieftin și mai constant pe cale rutieră, pornind de la portul Alexandroupoli din Grecia si mergând pe E85, până la Klaipeda, în Lituania. Există o miză considerabilă ca segmentul românesc să devină autostradă, pentru că ar fi eliminate sincope precum blocarea granițelor Poloniei cu Ucraina în timpul protestelor fermierilor polonezi și ar fi ocolite și țări precum Ungaria și Slovacia (cu regimuri care se opun războiului și sunt eurosceptice). Poate că, în cazul în care Robert Fico și Viktor Orban nu ar fi fost la putere, Autostrada Moldova ar fi rămas un vis, înlocuita de Via Carpathia prin Arad-Orșova-București-Constanța).

”Ce se întâmplă în România este deschiderea unui nou front al Noului Război Rece, un front ideologic de aceasta dată, între globaliștii liberali și populiștii naționaliști. Este un război care îi pune față în față, într-un mod interesant, pe niște aliați NATO, plecând de la modul în care aceștia se poziționează față de SUA și UE. Ține de administrația Trump să facă ceea ce trebuie pentru ca lui Georgescu să i se permită să candideze în luna  mai și să se asigure că votul va fi cu adevărat corect”, scrie Korybko, care sugerează și modalități de presiune din partea SUA asupra regimului din România: susținerea partidelor populiste, suspendarea unor contracte pentru arme, amenințări cu retragerea trupelor SUA, chiar și sancțiuni individuale.

Există însă un risc, scrie analistul: orice presiune americană asupra UE și a guvernului actual al României poate fi exploatată de Germania, de președinta Ursula von der Leyen, de foarte vocalii baltici pentru a justifica întărirea controlului asupra politicii din România. Dacă SUA vor continua susținerea pentru Georgescu, se anunță în România o luptă cu stegulețe UE și ucrainene, cu emoticoane și campanii în presă, o luptă pentru ”democrație” dar mai mult pentru portavionul fix de la Mihail Kogălniceanu, pentru Autostrada Moldova și pentru comandantul suprem și serviciile secrete care vor gestiona aceste infrastructuri. Dacă viitorul cancelar Friedrich Merz va încerca să-și îndeplinească promisiunea electorală de a ”obține independența” (Germaniei față de SUA), rămâne la alegerea președintelui Trump dacă va mobiliza atuurile americane la nivel militar, energetic și economic împotriva UE și a Germaniei.

”Ce se întâmplă în România plasează țara în centrul unui conflict ideologic al Vestului care va determina viitorul Europei. Globaliștii liberali vor încerca să-l sfideze pe Donald Trujmp, posibil cu costuri enorme pentru țările lor, sau vor fi debarcați de populiștii naționaliști. Lupta este istorică și va avea consecințe ce vor reverbera decenii întregi”, scrie Korybko.

Ce-i împinge pe europeni la război? În 2022, după 14 ani de când NATO a decis să deschidă ușile pentru Ucraina și după opt ani de război mocnit in Donbas, Statele Unite știau și anunțau prin presă întreaga lume că Rusia va porni un ”război împotriva democrației”. Profesorul John J. Mearshemier susține că administrația Biden poartă principala vină pentru izbucnirea războiului, deoarece știa că acesta se apropie, iar președintele Rusiei a făcut o ultimă încercare pentru a-l evita, propunând două proiecte de acord între Rusia-SUA și Rusia-NATO. Administrația Biden le-a respins, având încredere că cei opt ani de înarmare si instruire a armatei ucrainene vor putea duce la o înfrângere strategică a Rusiei. Aliații europeni au fost mult mai greu de convins să intre în acest război prin procură, dar, odată ce au făcut-o situația lor a devenit cu totul diferită de cea a Americii. Statele Unite, ca mare putere, au intrat în acest conflict cu lecțiile făcute – aveau și planuri pentru victorie (în special prin sancțiuni economice), dar aveau planuri pentru gestionarea unei înfrângeri (inclusiv actualele piruete făcute de administrația Trump pe spezele aliaților europeni și ale Ucrainei, ieșind în cele din urma cu imaginea unui președinte al păcii). Statele europene nu au gândit și nu au un plan de gestionare a înfrângerii, de gestionare a situației în care rămân cu o Rusie pe picior de război la graniță și cu un sprijin militar american redus, cu o apropiere ruso-americană în perspectiva unui conflict de lungă durată cu China. Singura soluție este de a bloca America în Europa pe termen scurt cel puțin, iar pentru asta continuarea conflictului (cu stegulețe ucrainene și emoticoane atașate) pare calea cea mai sigură.

Pentru a explica miza menținerii conflictului cu Rusia, Escobar sintetizează un articol publicat de un membru al Consiliului rus pentru politică externă și de apărare – Ilia Fabricinikov. Obiectivul pe care l-ar urmări UE/NATO este mutarea graniței cât mai aproape de Rusia, inclusiv cu infrastructura militară, politica și economică, pentru a obține controlul strategic asupra coridorului comercial din Marea Naegra si apoi spre Nord, de la Odessa la Gdansk, cu scopul de a obtine prtofituri cat mai mari din comerțul cu Asia și Africa de Nord și a începe să dicteze termenii pentru aprovizionarea cu gaze naturale, petrol și alte materii prime din Rusia.

Din perspectiva europeană, războiul este mai bun decât pacea în acest moment. Mesajul este transmis constant, in special de triumviratul baltic Kallas ((diplomația UE)-Dombrovskis (economia UE)-Kubilius (Apărarea UE) de la Bruxelles și întărit de Marea Britanie. În cazul în care Ucraina va ieși din această ecuație a războiului (printr-un acord negociat de Rusia si SUA lui Trump, peste capul Europei) și va deveni neutra în termenii ceruți de Moscova, atunci, pentru continuarea ațâțării conflictului poate intra in scena România, scrie Pepe Escobar. În viziunea lui, scenariul haosului în Marea Neagra este mai atrăgător pentru ”războincii din UE”, prizonieri ai politicii Nuland, decât monopolizarea Marii Baltice, acolo unde țările baltice sunt mai mult o vulnerabilitate decât un sprijin, iar Finlanda și Suedia (proaspăt intrate în NATO) au forța economică, politică și influența necesare pentru a se opune unor obiective ce le pot transforma în teatru de război.

Cum Europa Ursulei von der Leyen , a lui Mark Rutte și a balticilor nu are un plan B, ci doar planul de a izola Rusia si de a perturba Noul Drum al Mătăsii al Chinei, UE va încerca să bage bățul prin gardul Rusiei în Marea Baltică și Marea Neagra (în cazul neutralizării Ucrainei), scrie Escobar. România devine esențială în cazul in care Ucraina va fi neutră.

Însă mai e mult până departe. Donald Trump a declarat de multe ori că este adeptul ”păcii prin forță”. Folosirea forței pentru a obține pacea se observă acum prin presiunile și umilința la care administrația SUA îl supune pe președintele Volodimir Zelkenski (deși, nu trebuie exclusă antipatia profundă a lui Donald Trump față de liderul Ucrainean, ca urmare a refuzului de ancheta afacerile familiei Biden în Ucraina și a impeachment-ului care a plecat de la o discuție cu Zelenski pe această temă).

Însă forța poate fi exercitată de SUA și asupra Rusiei. Poate accepta Donald Trump un acord de pace care să prevadă o neutralitate a Ucrainei în termenii stricți ai Rusiei (nu doar neaderare la NATO, ci și armată redusă, nicio garanție de securitate occidentală) sau Trump va decide atunci să escaladeze conflictul și să pună presiune pe Rusia, pentru a dezescalada apoi în schimbul unor termeni mai blânzi ai păcii? Aceeași întrebare este valabilă și în ce privește teritoriile revendicate de Rusia, dar și ”denazificarea” regimului de la Kiev, care poate echivala cu instalarea unui guvern marionetă al Moscovei.

Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere factorul naționalist ucrainean, alimentat acum de UE. Într-o dezbatere recentă la care a participat alături de profesorul John J. Mearsheimer și profesorul norvegian Glenn Diesen, politologul rus Pavel Schelin a declarat că Donald Trump poate ajunge la un acord cu Rusia, însă Trump nu are autoritate asupra armatei ucrainene, o armată care ar putea continua conflictul, susținută sub o forma sau alta, inclusiv printr-o ”coaliție a voinței” europeană și acțiuni ale serviciilor secrete europene menite să mențină la putere regimul Zelenski. Escaladarea ar fi masivă, atât pe frontul din Ucraina, cât și în relația dintre UE si SUA și dintre administrația Trump și rădăcinile neoconservatoare ale statului profund de la Washington. Poate fi o ultimă încercare de a reatrage SUA în război, chiar și după negocieri aparent fructuoase cu Rusia.

John Mearsheimer repetă că Ucraina nu poate scăpa de un scenariu rău, însă poate alege răul cel mai mic, care este încetarea războiului, cu neutralitate și pierderi teritoriale. Continuarea războiului cu susținere europeană nu poate duce decât la pierderea și mai multor teritorii. Mearsheimer insistă că Rusia urmărește chiar și acum să ocupe întreg litoralul ucrainean, adică și regiunea Odessa, până la gurile Dunarii. În scenariul în care regimul Zelenski sau elementele radicale de la Kiev vor respinge pacea și vor avea susținerea vest-europeană, Rusia se poate extinde și în Odessa, pentru a ajunge la Transnistria și la granița României.

Asupra României planează spectrul unui război ruso – europeano (german) – american, aproape în oglindă cu războaiele ruso-austro-turce care au pustiit și ciuntit țările romane în tot secolul 18 și începutul secolului 19. Începând cel puțin de la Summitul NATO de la București din 2008, momentul în care profesorul Mearsheimer repeta că s-a dar startul războiului din Ucraina, prioritatea politicii externe a României trebuia să fi fost ca pe teritoriul țării să nu aibă loc război. O condiție esențială pentru a evita asta este fermitatea de a refuza ca lideri ai altora să folosească, la nevoie, România pe post de ațâțător și de acar Păun. Articolul 5 al Tratatului NATO spune că aliații vor interveni prin ”orice acțiune pe care o consideră necesară” ”în vederea restabilirii și menținerii securității în spațiul Atlanticului de Nord”. Se prea poate ca nu Rusia să aibă de suferit, și nici mâna care ar da cu România prin gardul Rusiei, ci țara care a perturbat securitatea în spațiul euroatlantic.