O montare inspirată şi solişti de clasă la Barcelona

Unul dintre evenimentele ultimei stagiuni de la “Gran Teatre de Liceu” a fost, după părerea criticilor, “Linda di Chamounix”.

Creaţie de maturitate a lui Gaetano Donizetti, compusă în 1842, pe un libret semnat de Gaetano Rossi, după piesa de teatru “La Grâce de Dieu” de Adolphe d’Ennery şi Gustave Lemoine (prezentată la Paris în 1841), este unul dintre ultimele exemple ale operei semiseria, amintind “La sonnambula” de Bellini.

A fost pusă în scenă prima dată la “Kärntnertortheater”, din Viena (unde a fost şi compusă), în 19 mai 1842, şi apoi, cu unele mici modificări, la Paris, la “Théâtre-Italien”, în luna noiembrie a aceluiaşi an. Este una dintre partiturile cele mai bogate ale lui Donizetti, puţin cunoscută publicului mai larg, dar foarte apreciată de avizaţi. “Linda di Chamounix” a avut câteva reluări prestigioase în secolul al XX-lea, mai ales la “Metropolitan Opera” din New York, în 1934, cu Lily Pons, la “Scala” din Milano, în 1939, cu Toti Dal Monte, şi tot la “Scala”, în 1972, cu Margherita Rinaldi.

Ea posedă toate elementele unei creaţii de bel canto: o intrigă melodramatică, o uvertură muzicală complexă, un foarte frumos duet de dragoste şi, desigur, o scenă a nebuniei, pretext pentru focuri de artificii vocale ale sopranei.

Dar, aflată la jumătatea drumului între lacrimogen, dramatic şi opera bufă, prin personajul Marchizului di Boisfleury, creaţia are nevoie în zilele noastre de o punere în scenă convingătoare.

Decorul minimalist semnat de Daniel Bianco

Triumful montării de la Barcelona s-a datorat, desigur, interpreţilor principali, Diana Damrau şi Juan Diego Flores, dar şi excelentei opţiuni a regizorului Emilio Sagi, care a reuşit să convingă publicul că “Linda di Chamounix” poate fi credibilă şi din punct de vedere dramatic.

Sagi a ales reliefarea “fabulei burgheze”, transpunând în primele decenii ale secolului al XX-lea această poveste a tinerei savoiarde, care evolueză între dorinţa de a-şi ajuta părinţii pe cale să-şi piardă pământul, pasiunea Marchizului di Boisfleury, care vrea să profite de ea, şi dragostea Vicontelui Carlo di Sirval, despre care nu ştie că este nepotul marchizului. Pentru a scăpa de avansurile marchizului, eroina fuge la Paris, şi nu într-o mânăstire, urmată de prietenul ei fidel, Pierotto. Este găsită de Carlo, care îşi dezvăluie identitatea şi îi oferă o viaţă luxoasă, fără nicio pretenţie, dar şi de Marchiz, care o asediază din nou cu propunerile sale, şi de tatăl său, Antonio, care o renegă, crezând că s-a vândut. Intriga se complică: la dorinţa mamei sale, Carlo trebuie să se căsătorească cu o persoană de rangul lui. Linda înnebuneşte, se întoarce, împreună cu Pierotto, la Chamounix, unde se petrece o răsturnare de situaţii. Carlo obţine avizul mamei de a se căsători cu Linda, Marchizul se doveşte a nu fi până la urmă chiar diabolic, părinţii Lindei îşi primesc în dar de la Carlo pământurile şi totul se sfârşeşte cum nu se poate mai bine.

Transpusă în timp, intriga devine oarecum credibilă. Scenografia minimalistă a lui Daniel Bianco, cu trunchiuri înalte de arbori de culoare deschisă, faţadele bej ale clădirilor cu curţi şi grădini, fondul albastru şi solul presărat cu flori pentru a evoca Chamounix sau scara traversând aproape în totalitate scena pentru reşedinţa pariziană, rezonează cu viziunea regizorală. Costumele foarte elegante, în care domină tonuri de alb, accesoriile, efectele luministice adaugă strălucire spectacolului.

Diana Damrau şi Bruno de Simone

La pupitrul Orchestrei “Gran Teatre de Liceu”, Marco Armiliato a oferit o lectură excelentă a acestei opere rar puse în scenă, cu un simţ perfect al acompaniamentului soliştilor, cu pasaje de mare expresivitate, cu accente romantice din când în când. O interpretare plină de antren şi de competenţă.

Marea soprană germană Diana Damrau, pe care iubitorii operei au admirat-o relativ recent la München şi în “Povestirile lui Hoffmann”, a debutat în rolul Linda, fermecând auditorii. Încă de la intrarea pe scenă, cu celebra cavatină “O luce di quest’anima”, Damrau a demonstrat excelenţa sa în bel canto, cu o voce suplă, care a sunat cu strălucirile unui foc de artificii. Duetele cu Carlo au relevat preţioase arabescuri vocale, pasaje pianissimo eterate, frazare rapidă şi pasionată, iar în scena nebuniei, “No, non e ver mentirono”, a atins perfecţiunea, după părerea criticului Nicola Salmoiraghi. Asumându-şi toate riscurile, atât în acute, cât şi în registrul grav, soprana a bulversat publicul.

În perfect acord cu partenera sa, atât vocal, cât şi scenic, tenorul peruan Juan Diego Flores a realizat un Carlo antologic, încă de la primul duet cu Linda, “Da quel di che t’incontra”, interpretarea sa continuând crescendo. O înlănţuire de acute şi de fraze pline de o inefabilă tandreţe, o poetică interpretare au caracterizat “Ah! Dimmi… dimmi, io t’amo”, iar spendida arie “Se tanto in ira agli uomini” a întrerupt pentru câteva minute spectacolul printr-o furtună de aplauze la scenă deschisă.

Bruno de Simone şi Corul

În distribuţia alternativă, soprana Mariola Cantarero a avut o prestaţie apreciabilă, fără a se ridica însă la nivelul Dianei Damrau. I s-au reproşat unele acute prea aspre, mai ales în scena nebuniei, critica apreciind însă interpretarea convingătoare, accentele adecvate.

Acelaşi lucru se poate spune despre tenorul Ismael Jordi, cu o frumoasă prezenţă scenică, dar cu o voce care n-o egalează pe cea a lui Juan Diego Flores.

Marchizul di Boisfleury a beneficiat de clasa indiscutabilă a basului Bruno de Simone, care l-a înscris în filiaţia lui Bartolo din “Nunta lui Figaro” şi Don Magnifico, din “La Cenerentola”, iar în distribuţia alternativă, de vocea bine timbrată a lui Paolo Bordogna.

Antonio, care deschide opera lui Donizetti cu frumoasa arie baritonală “Ambo nati in questa valle”, a fost interpretat onorabil de Pietro Spagnoli, care nu s-a dovedit însă cel mai potrivit pentru această partitură.

Simon Orfila, în rolul Prefectului, a avut prezenţă scenică şi stil, o voce amplă, rezistând însă cu greu în duetele cu Carlo. O prestaţie superioară în acest rol a avut tânărul bas italian Mirco Palazzi, a cărui voce bine impostată, cu un registru grav catifelat a atras atenţia criticii.