O „românească” umedă: peste 6.000 MW din hidrocentrale fără apă

Mândrie din Hidroenergie pe hârtie, dar vulnerabilitate pe teren

Strategia Energetică a României 2025–2035, aprobată la începutul lui 2025, ridică hidroenergia pe un piedestal de conveniență, dar tratează cu o indiferență vulnerabilitatea ei fundamentală: dependența totală de disponibilitatea apei și de capricile debitelor râurilor și ale Dunării.

Documentul proclamă, fără ezitare, că hidroenergia este „principala sursă regenerabilă” a țării și că acoperă aproximativ 34% din consumul final de energie electrică. La începutul lui 2024, puterea instalată netă era de 6.139 MW. Cifrele sună impresionant pe hârtie. Realitatea le demontează fără milă.

În 2024, ponderea energiei produse din hidro a coborât la circa 25% din totalul generării, iar în 2025 a continuat să se prăbușească, ajungând în jurul a 22%. Capacitatea instalată rămâne aproape neschimbată, dar apa lipsește. Seceta, debitele reduse ale Dunării și ale râurilor interioare transformă o resursă teoretic „stabilă” într-o sursă intermitentă și din ce în ce mai greu de prezis.

Strategia vorbește despre modernizare și digitalizare, despre rolul hidro în echilibrarea sistemului, dar uită cu obstinație să spună lucrurilor pe nume: fără apă suficientă și constantă, cei peste 6.000 MW instalați devin o iluzie costisitoare. Nu există un plan coerent de gestionare a riscului hidrologic pe termen lung, nici o evaluare realistă a impactului schimbărilor climatice asupra resurselor de apă. Doar o recitare de cifre vechi și o încredere oarbă într-o resursă care, an de an, produce tot mai puțin.

Asta nu este strategie. Este un exercițiu de autoiluzionare.

Graficul secetei și orbirea strategică

Mai grav este că nimeni nu poate pretinde că a fost luat prin surprindere. Din 2023 era deja limpede că România a intrat într-o perioadă prelungită de secetă hidrologică. Datele erau publice, debitele Dunării și ale râurilor interioare scădeau vizibil, iar producția hidro începea să oglindească realitatea: după un 2023 excepțional, a urmat prăbușirea.

În 2024 producția hidro a scăzut cu peste 20% față de anul anterior. În 2025 a continuat să se prăbușească, atingând cele mai mici volume din istoria recentă a Hidroelectrica – puțin peste 11 TWh, într-un an descris oficial chiar de conducerea companiei drept „cel mai secetos” cu care s-a confruntat. Rezervele din lacuri, debitele medii și anomaliile negative de precipitații confirmau același diagnostic: deficit hidric cumulativ pe zeci de luni consecutive. Anul 2026 va fi catastrofal pentru Hidroelectrica!

Totul se vede clar în graficul de mai jos. Nu este o anomalie de un an. Este o tendință. Și totuși, Strategia Energetică 2025–2035, elaborată și aprobată exact în această perioadă de trend descendent, a ales să trateze hidroenergia ca pe o resursă aproape neschimbată, cu același rol central și aceleași procente optimiste de pe hârtie.

Nu a existat nicio ajustare realistă a așteptărilor. Nicio analiză serioasă a riscului climatic pe termen mediu și lung. Nicio recunoaștere explicită că „principala sursă regenerabilă” a țării depinde de o resursă care se rarefiază an de an. Doar repetarea unor formule comode, în timp ce producția reală continua să scadă.

Asta nu este planificare. Este negare.

40 de ani de eșec pentru pompaj și Draghi ignorat

Culmea este că același document subliniază rolul hidrocentralelor cu acumulare prin pompaj în echilibrarea sistemului – exact ceea ce România încearcă și eșuează să construiască de peste 40 de ani. Pe capacități de pompaj de ordinul a 200-300 MW s-au cheltuit deja peste jumătate de miliard de euro, iar proiectul fanion Tarnița-Lăpuștești rămâne pe hârtie, plimbat dintr-o guvernare în alta. Strategia a fost publicată în 2025, la câteva luni după Raportul Draghi, care semnala greșelile UE în impunerea rigidă a țintelor de decarbonizare și regenerabile. „Profesioniștii” din și de pe lângă Ministerul Energiei au preferat să ignore avertismentul.

Mai mult, pentru 2035 strategia prevede creșterea ponderii regenerabilelor inclusiv prin majorarea capacității hidroenergetice. Țintele anunțate pentru energia regenerabilă – 44% în 2035 și 73% în 2050 – includ explicit hidroenergia printre sursele care ar trebui să le atingă. În condițiile în care producția reală scade din cauza secetei, iar stocarea prin pompaj rămâne un miraj de patru decenii, aceste cifre nu sunt planificare. Sunt pure exerciții de magie contabilă.

Apa, combustibilul uitat al hidroenergiei

Și mai mare râsul este că Strategia nu tratează deloc serios „combustibilul” hidrocentralelor: apa. Am căutat explicit referiri la debitele râurilor, debitul Dunării, regimul hidrologic, secetă în legătură cu hidroenergia, disponibilitatea apei sau impactul schimbării precipitațiilor asupra producției. Nu există. Documentul recunoaște totuși, indirect, problema climatică: vorbește despre condiții meteorologice extreme și despre intermitența regenerabilelor, dar analiza este orientată aproape exclusiv către eolian și solar. Pentru hidro nu există nicio logică de tipul: din precipitații mai puține rezultă debite mai mici, rezultă producție hidro mai mică, rezultă presiune pe SEN, gaze și importuri. Or, pentru România, asta este o problemă de securitate energetică, nu doar de mediu.

Strategia tratează hidroenergia ca pe o capacitate instalată și o sursă regenerabilă cu randament ridicat, nu ca pe o resursă dependentă de un factor natural extrem de variabil. Un MW hidro instalat nu este echivalent, din punct de vedere al securității, cu un MW disponibil permanent. Producția depinde de precipitații, acumulări, debite, niveluri în lacuri și regimul de exploatare. Ar fi fost logic să existe indicatori clari: debit mediu și minim, volume în lacuri, producția din anii secetoși (a se vedea 2012), scenarii climatice pentru 2035 și 2050, impactul asupra Dunării și al Porților de Fier. Nu există o astfel de structură.

Pentru România, Dunărea și sistemul Porțile de Fier sunt esențiale. Modificarea regimului hidrologic al fluviului nu este doar o chestiune de navigație sau „sturioni”, ci a devenit o problemă de securitate energetică. Strategia ar fi trebuit să coreleze explicit schimbările climatice cu producția de la Porțile de Fier, cu necesarul de importuri și cu prețul energiei. În schimb, documentul se mulțumește să afirme că hidroenergia are randament ridicat și rol în echilibrare, iar pe deasupra prevede chiar creșterea producției hidro. Rezultatul este o vulnerabilitate strategică: se cere hidroenergiei să contribuie la țintele de regenerabile, fără niciun scenariu realist despre disponibilitatea viitoare a apei.

Concluzie: hidroenergie fără bilanț hidrologic

Strategia proiectează mai multă capacitate hidro, dar nu răspunde la întrebarea elementară: vom avea suficientă apă ca să o folosim în 2035 sau 2050? Supraevaluează hidroenergia ca resursă strategică tocmai pentru că nu corelează dezvoltarea capacităților cu evoluția resursei hidrologice. Documentul recunoaște importanța hidroenergiei și prevede chiar creșterea puterii instalate, însă trece sub tăcere variabilitatea debitelor, efectele secetei și ale schimbărilor climatice asupra disponibilității apei și, implicit, asupra producției.

Pentru un sistem care are deja peste 6 GW hidro instalați, iar Dunărea alimentează unele dintre cele mai importante centrale, apa trebuie tratată ca resursă energetică strategică, cu bilanț propriu, scenarii de deficit și indicatori de securitate. În absența lor, strategia rămâne un document care construiește pe hârtie o putere pe care realitatea hidrologică o poate anula oricând. … Și nu am zis nimic de lipsa apei necesară centralei nucleare …

Notă: ambele grafice sunt realizate de mine cu date din site-ul Transelectrica.ro

Citește și: Stocare, flexibilitate, rețele: ce ar trebui să facă statul în loc să pedepsească prosumatorii