Stocare, flexibilitate, rețele: ce ar trebui să facă statul în loc să pedepsească prosumatorii

Cum a inventat statul o „soluție” care a scumpit energia pe care trebuia s-o ieftinească

Prosumatorii sunt cei care au înțeles, înaintea oricărui ministru și a oricărui șef ANRE, că statul român își bate joc de ei. Și au acționat. Majoritatea pe banii lor. Au montat panouri fotovoltaice, au investit, au riscat. Abia după ce fenomenul a devenit prea vizibil ca să mai poată fi ignorat, statul a inventat, cu un heirupism de manual, o nouă „schemă de sprijin”. Nimic mai nobil pe hârtie: banii de investiții veneau din buzunarele oamenilor și din fondurile create special ca România să se laude cu energie fotovoltaică.

Doar că prostia și amatorismul decidenților au omis un detaliu elementar: rețelele de distribuție nu sunt cauciuc care se întinde după cum vrei. Congestia a venit, dezechilibrele au venit, problemele de echilibrare au venit. Și, mai ales, a lipsit cu desăvârșire capacitatea de stocare. Rezultatul? Banii aruncați de prosumatori și de fondurile publice n-au putut produce efectul scontat. În schimb, centralele cu producție în bandă – cele care țin sistemul pe picioare – au fost obligate să reducă sau să oprească producția exact când soarele bătea mai tare. Au stat pe pauză, cu capacitatea menținută, cu costurile fixe rulând, fără să vândă un megawatt. Costurile de producție au crescut. Energia a devenit mai scumpă. Exact inversul a ceea ce se clama.

Asta nu e politică energetică. E o demonstrație de incompetență organizată. Și încă o dată, nota de plată o plătesc tot cei care au crezut că merită să investească.

Când nu înțelegi cum circulă electronul, inventezi obligații pentru cetățean

Există soluții? Evident că da. Doar că nu cele pe care guvernul le aruncă acum pe piață drept „salvarea sistemului energetic național”.

Zilele trecute, ministrul interimar al energiei a venit cu ”propunerea genială”: viitorii prosumatori să fie obligați să-și monteze și capacități de stocare. Adică, după ce statul a încurajat instalarea panourilor fără nicio logică de sistem, acum descoperă brusc că lipsește stocarea și decide că nota de plată trebuie să o plătească tot cetățeanul. Ca și cum toți cei care vor să-și pună câteva kilowați pe acoperiș ar avea bani și pentru baterii. Ca și cum obligația suplimentară nu ar fi, de fapt, o barieră de acces mascată.

Când printre consilierii de la Ministerul Energiei, de la Economie sau de sub primul-ministru nu există oameni care să înțeleagă cum circulă cu adevărat electronul în rețea, se inventează exact genul ăsta de „soluții”: paguboase pentru cetățean, inutile pentru securitatea energetică și perfecte pentru a masca incompetența. În loc să se uite la rețea, la echilibrare, la stocarea la scară de sistem, la tarife inteligente sau la responsabilitatea operatorilor, se alege calea cea mai simplă: forțează-l pe prosumator să plătească și pentru greșelile tale.

Deci există cel puțin o soluție reală…

Stocarea ca infrastructură, nu ca pedeapsă pentru prosumator

Una dintre contradicțiile flagrante ale sistemului energetic românesc este că statul încurajează instalarea de panouri fotovoltaice la prosumatori, dar n-a construit aproape nimic pentru a gestiona energia produsă atunci când rețeaua n-are nevoie de ea. Ziua, surplusul inundă rețelele, creează congestii și dezechilibre. Seara, când soarele dispare și consumul crește, sistemul are din nou nevoie de energie. Stocarea ar putea transforma exact această problemă într-o resursă.

O soluție ar fi ca operatorii de distribuție să ofere prosumatorilor un serviciu de stocare, fără să cumpere energia. Prosumatorul injectează surplusul, acesta este stocat, apoi restituit când e nevoie. Distribuitorul percepe doar o taxă pentru serviciu. Bateria funcționează ca instrument de flexibilitate a rețelei, nu ca activ comercial.

Problema? Directiva europeană 2019/944 interzice, ca regulă, operatorilor de distribuție să dețină și să exploateze instalații de stocare, cu excepții stricte. Modelul în care distribuitorul ar deține direct bateria ar necesita fie o excepție, fie o modificare a cadrului.

Există însă și o variantă compatibilă cu legislația actuală: bateria de mare capacitate să aparțină unei companii, unei comunități energetice sau unui operator independent, iar distribuitorul să cumpere doar serviciul de flexibilitate. Nu energia, ci capacitatea de a muta energia în timp, de a reduce congestiile și de a gestiona tensiunea. Practic, se plătește flexibilitatea, nu kilowatt-ul.

Efectele ar fi concrete. Energia produsă la orele de vârf solar ar putea fi mutată spre orele de consum ridicat, când prețurile sunt mai mari. Congestiile locale ar scădea, iar investițiile scumpe în întărirea rețelelor ar putea fi amânate sau reduse. Beneficiul ar fi dublu: o rețea mai stabilă și energie mai ieftină pentru consumatori.

În loc ca fiecare prosumator să fie obligat să-și cumpere propria baterie, o parte din stocare ar putea fi organizată la nivelul rețelei și folosită în comun, mult mai eficient. Prosumatorul ar trece astfel din sursă de volatilitate în resursă de flexibilitate.

Dezbaterea nu ar trebui redusă la întrebarea formală dacă distribuitorii „au voie” sau „nu au voie” să dețină baterii. Întrebarea reală este cum poate fi folosită stocarea pentru a reduce costul total al sistemului. Dacă legislația blochează soluțiile eficiente, atunci merită schimbată. Nu pentru a transforma distribuitorul în comerciant de energie, ci pentru a-i permite să folosească flexibilitatea existentă ca să taie congestii, investiții inutile și, în final, facturile.

Pe măsură ce producția fotovoltaică crește, stocarea nu mai este un moft al prosumatorului. Devine infrastructură critică. Reglementată corect, energia care azi creează dezechilibre la amiază poate deveni energia care ieftinește consumul seara.

Mai bună o stocare locală (sau regională) decât mii de stocări individuale

Și aici intervine din nou statul, cu reflexul lui preferat: să consume bani publici pe tot felul de „inovații” și scheme cu nume pompoase, în loc să finanțeze ceea ce chiar ar conta. În loc să arunce pe umerii prosumatorilor noi obligații de a-și cumpăra baterii pe care mulți nu și le permit, ar putea sprijini concret companii de stocare și echilibrare ale distribuitorilor – sau entități specializate care să presteze acest serviciu la nivel local și regional.

Fondurile inventate acum pentru stocare individuală ar avea un randament incomparabil mai mare dacă ar fi direcționate către stocare locală sau regională, gestionată la nivelul rețelei. O baterie de câteva zeci sau sute de megawați-oră, plasată strategic într-un nod de congestie, face mai mult decât mii de baterii mici, montate haotic, fără nicio coordonare de sistem. Costul pe unitatea de flexibilitate scade, eficiența crește, iar controlul asupra fluxurilor din rețea devine real, nu teoretic.

Și să nu uităm efectul colateral, dar esențial: se descongestionează rețelele de distribuție. Exact acele rețele pe care decidenții le-au lăsat să se înfunde (printr-o legislație proastă europeană și națională), în timp ce încurajau panourile fără nicio logică de sistem. Odată cu reducerea congestiilor, se taie și o parte din pierderile tehnice – pierderi care, în rețelele românești, sunt departe de a fi neglijabile. Mai puțină energie aruncată pe drum, mai puțină nevoie de a cumpăra scump de pe piață seara, mai puține investiții forțate în linii și transformatoare care altfel ar trebui supra-dimensionate doar ca să suporte vârfurile solare.

Cu alte cuvinte, în loc să transforme prosumatorul în țap ispășitor al propriilor greșeli de planificare, statul ar putea folosi banii publici – pe care oricum îi aruncă pe scheme – pentru a construi infrastructura de flexibilitate acolo unde ea produce maxim de efect: la nivelul rețelei. Dar pentru asta ar trebui, mai întâi, să existe voință de a înțelege cum circulă cu adevărat energia, nu doar de a inventa noi obligații pentru cei care au avut curajul să investească.

Până când costul greșelilor va fi aruncat tot pe cetățean?

Sistemul energetic românesc nu suferă de lipsă de panouri. Suferă de lipsă de minte. În timp ce prosumatorii au investit – mulți pe banii lor – și au generat un val de producție descentralizată, decidenții au reacționat cu întârziere, haotic și, în cele din urmă, punitiv. Au încurajat instalarea fără stocare, au ignorat congestiile, au lăsat rețelele să se înfunde, iar acum propun ca soluție tocmai obligarea celor care au făcut deja efortul să plătească din nou. Este clasicul reflex al administrației care nu știe să planifice: când apar problemele, le transferă înapoi pe umerii cetățeanului.

Există soluții reale – stocare la nivel de rețea, servicii de flexibilitate cumpărate de distribuitori, fonduri publice direcționate acolo unde produc maxim de efect, nu pe obligații individuale greu de suportat. Dar ele cer ceva ce, deocamdată, lipsește: profesioniști care înțeleg cum circulă electronul prin fire și transformatoare și voință politică de a nu mai transforma fiecare eșec de reglementare într-o nouă taxă mascată. Până atunci, România va continua să se laude cu „tranziția energetică”, în timp ce rețelele se înfundă, pierderile tehnice rămân mari, iar nota de plată o achită tot cei care au avut naivitatea să creadă că merită să investească.