O șansă pentru UE: finalul erei Merkel

Mânați de dorința de a prelua conducerea politică a UE, respectiv de a-și salva poziția de cancelară, Emmanuel Macron și Angela Merkel au ajuns la un acord care sacrifică Grecia și Italia pe altarul propriilor ambiții și urgențe politice. Se întâmpla la castelul Meseberg de lângă Berlin, pe 19 iunie. Într-atât de prost a fost primită ”Declarația de la Meseberg”, încât a fost necesr un summit informal destinat imigrației, care să salveze aparențele Consiliului European ce va avea loc la finalul acestei săptămâni.

Summitul informal a avut loc duminică, 24 iunie, la Bruxelles. Însăși participarea a doar 16 state membre UE, când invitația a fost trimisă tuturor ”statelor interesate”, arată că acest mini-summit a fost un eșec. Statele Grupului de la Visegrad (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia) au anunțat că nu vor participa, câtă vreme soluțiile pentru rezolvarea crizei imigrației ce urmau să fie propuse nu erau, în opinia liderilor acestor state, decât o reluare a unor formule vechi deja respinse.

Lovitură din partea Italiei

Mini-summitul pentru salvarea Angelei Merkel a fost dinamitat de premierul Italiei. Giuseppe Conte, un tehnocrat de paie care conduce guvernul dominat de Mișcarea de 5 Stele și Liga (partide populiste) a cerut renunțarea la Regulamentul Dublin, care obligă țările de intrare a imigranților să fie responsabile de procesarea cererilor lor de azil și de cazare și care, mai mult, obligă aceleași state de intrare să-i reprimească pe imigranții care au incercat să plece în alte țări UE. Premierul Conte nu mai acceptă ca Italia să proceseze sute de mii de cereri de azil și centrele de refugiați să se umple până la refuz. ”Cine intră în Italia, intră în Europa”, se arată în propunerile de reformare a politicii imigrației înaintate de Italia.

Poziția Italiei înseamnă un dezastru pentru Angela Merkel, care este pusa cu spatele la zid de partenerii de guvernare din Uniunea Creștin Socială, pentru a trimite înapoi către Italia și Grecia o mulțime de imigranți, exact opusul propunerii italiene. În caz contrar, conservatorii bavarezi, care controlează Minsiterul de Interne, au anunțat măsuri unilaterale, ce vor duce la căderea guvernului Merkel. ”Nu mai pot lucra cu femeia asta”, a spus despre Merkel ministrul de Interne Horst Seehofer, în urmă cu două săptămâni.

Angela Merkel a ieșit chiar întărită politic în urma crizei financiare din UE și după uriașa criza a datoriilor din Grecia, însă problema imigrației pare să îi aducă sfârșitul guvernării. Este o problemă creată în mare parte de însăși cancelara Germaniei. Merkel a fost cea care a deschis porțile Germaniei în fața valului de imigranți provocat de războiul pentru înlăturarea regimului Assad din Siria. Prin nerespectarea politicii europene a migrației, ”invitația” Angelei Merkel a făcut ca valuri uriașe de imigranți să se reverse în Italia, Grecia, țările balcanice, Ungaria, Austria. Multe dintre aceste țări suferiseră de pe urma austerității impuse tot de Germania, alături de Comisia Europeană și FMI, în urmă cu doar câțiva ani, iar acum se vedeau puse în situația de a accepta zeci de mii de imigranți, la cererea aceleiași lidere a guvernului german, în virtutea unor cote obligatorii.

Ambiții franceze pe spinarea UE

Criza care se profilează la Berlin are potențialul nu de a marca neapărat finalul erei liberale în UE, ci în primul rând finalul erei egoismului franco-german, scrie publicația italiană Linkiesta. Franța și Germania și-au împărțit Europa în doua sfere de influență: Berlinul a primit Europa Centrală și de Est, mergând până în Balcani, în timp ce ambiția Parisului a fost să creeze un soi de protectorat în Europa de Sud și în Nordul Africii.

Ambițiile Franței președintelui Nicolas Sarkozy s-au văzut în momentul în care, în mod total neprevăzut de liderii francezi, a izbucnit ”primăvara arabă” din Tunisia, în 2011, când chiar ministrul francez de Externe se află în vacanță în Tunisia, unde a propus trimiterea unor trupe franceze pentru a înăbuși revolta. Scânteia ”primăverii arabe” odată aprinsă, liderii francezi au ales să riposteze în Egipt și mai cu seamă în Libia. Avioanele franceze au fost primele care au lovit, în 2011, armata colonelului Gaddafi, cel pe care președintele Sarkozy îl primise la Paris cu onoruri în 2007 și care, avea să se afle mai târziu, chiar finanțase campania președintelui Franței. Apoi, Franța s-a alăturat SUA, Marii Britanii și monarhiilor salafiste din Golf pentru a răsturna regimul din Siria, fostă colonie franceză. Ambițiile Parisului nu s-au oprit nici după ce Libia a devenit un stat eșuat. Președintele Macron a organizat un summit cu participarea generalului libian Khalifa Haftar, unul dintre liderii de facto ai țării, pentru asigura pe mai departe influența franceză în Libia, însă fără a aduce în discuție valurile de imigranți.

Mercantilism și ipocrizie la Berlin

De cealaltă parte, ambițiile Germaniei s-au manifestat în special pe plan economic. Profitând de moneda euro, mai salbă în raport cu marca germană, exporturile germane au prosperat pe spezele statelor euro care-și vedeau exporturile decimate și datoria externă crescând exponențial odata cu trecerea la moneda comună și valorizarea euro. Când criza financiară a lovit, rețeta austerității și a finanțării dobânzilor și datoriilor prin noi împrumuturi a fost prescrisă tot de la Berlin. Geopolitic, Germania a preferat să rămână în umbră și tragă foloasele materiale. A protestat declarativ împotriva anexării Crimeii de către Rusia, continuând însă să importe gaze ieftine din Rusia și să construiasca gazoducte ce ocolesc alte state, în ciuda protestelor europene și americane. A continuat să facă afaceri uriașe cu China, interzicând însă acest drept statelor europene mai mici. A deschis porțile Europei în fața migrației, iar când criza a luat amploare nu a găsit ca remediu decât oferirea a 6 miliarde de euro, din banii tuturor statelor UE, pentru ca regimul autoritar din Turcia să zăgăzuiască valul migrator.

Populismul, ”copilul” nerecunoscut al Angelei Merkel

Acum, liderii Germaniei și Franței semnează într-un castel de lângă Berlin nu numai o înțelegere pentru salvarea lor politică prin inundarea altor state cu imigranți, ci și un plan de buget al zonei euro care sa atragă contribuții de la state care nu au adoptat moneda comună. Președintele Macron și cancelara Merkel mai vor și crearea unui Fond Monetar European în care pâinea și cuțitul să le aibă Berlinul, iar prin împrumuturile oferite să capete pârghii de influențare a politicii economice a statelor debitoare aflate în criză. Până și ministrul de Finanțe al Olandei, un stat adept al rigorii bugetare germane, s-a opus unei astfel de inițiative. ”De ce am avea nevoie de asta? Pentru mine, Fondul este o soluție, însă fără să existe o problemă”.

Deloc întâmplător, Germania și Franța sunt țările care trag acum cel mai abitir clopotele de alarmă împotriva populismului  în ascensiune în Europa și care amenință să domine viitorul Parlament European, după alegerile din 2019. Însă populismul este rodul politicii de până acum a celor doua state și al ambițiilor lor neatent calibrate. Ascensiunea Alternativei pentru Germania (extrema-dreapta), a Frontului Național din Franța, a regimului Kaczynski din Polonia, a regimului Orban din Ungaria, a regimului Mișcării de 5 Stele și al Ligii din Italia, ascensiunea extremei-dreapta în Olanda și Suedia, apariția partidul anti-sistem Podemos în Spania și guvernul stângii radicale din Grecia, toate s-au produs acolo unde societățile au fost nevoite fie să accepte peste noapte sute de mii de imigranți, fie au simițit acut gustul amar al pilulei austerității administrate de Germania.

Împărțirea în ”buni” și ”răi” garantează sfârșitul UE

Pentru liderii de la Berlin și Paris lucrurile se văd însă cu totul altfel: în Europa au avut loc săptămâna trecută un ”summit al celor buni” și un ”summit al celor rai”, adică țarile Grupului Visegrad. Mai mult, partidele populiste sunt creații ale propagandei ruse și trebuiesc oprite printr-o poliție a ”știrilor false” instituită la nivel european. Este oare propaganda rusă controlată de același Kremlin cu care Angela Merkel construiește gazoductul Nord Stream 2 și de unde importă cele mai ieftine gaze din Europa, în ciuda protestelor aliaților din NATO și partenerilor din UE?

Europa cu două viteze, reconfirmată în ”Declarația de la Meseberg” și împărțirea UE în ”buni” și ”răi” nu fac decât să servească marilor puteri ce nu-și doresc o Europă puternică și unită. Este muniție pentru propaganda rusă, dar și pentru America presedintelui Donald Trump, care vrea să pună cât mai multă presiune pe euro, un competitor nedorit pentru dolarul american. Iar ofensiva pe acest front a început: tarifele vamale impuse de SUA pentru exporturile europene de oțel si aluminiu, alături de Inițiativa celor Trei Mări, un forum de cooperare între statele din Europa Centrală și de Est susținut de Washington.

Șirul summiturilor UE de urgență ce au avut loc începând de la criza datoriilor suverane din 2010 și până acum ar trebui să se încheie cu concluzia că una dintrre soluțiile necesare pentru reformarea UE este încheierea regimului Angelei Merkel, așa cum o sugerează chiar partenerii de guvernare de la Berlin. Odată rezolvată problema imobilismului si lipsei de viziune a liderului UE, Germania, Europa se poate concentra pe marile probleme, pentru care actuala criză a imigrației este mai mult o perdea de fum. Concentrarea excesivă pe ”cetatea asediată” de imigranți și stiri false lasă descoperite cauzele fragilizării UE: inegalitatea socială, dezvoltarea economică și, mai nou, disputa comercială cu aliatul de peste Ocean.

Publicația italiană Linkiesta arată că lipirea etichetelor de ”buni” și ”răi” în Uniunea Europeana de astăzi va face ca Europa să se întoarcă la conturile neîncheiate ala celui de Al Doilea Război Mondial. Va apărea riscul ca Europa unită să revină la contextul dramatic care i-a dat naștere.