Don Quijote viază în orice artist adevărat – şi nu se lasă pustiit de ce întâlneşte în cale, pe cărare, în drumul său spre împlinirea binelui şi frumuseţii în lume – adică pentru toţi oamenii, în primul rând, nu doar pentru sine, cum a procedat, ca să spun aşa, Făt-Frumos, distinsul nostru fiu de rege, cel care s-a bătut cu toţi zgripţuroii, zgripţuroaicele şi zgripţuraşii de pe pământ şi din aer doar pentru propria sa veşnicie tânără, lipsită de bătrâneţe!
Păstrând proporţiile, fireşte, în arealul metaforei, putem spune că şi Eugen Mihăescu, de la tinereţea de ieri până la tinereţea de azi, nu doar a visat mori de vânt, ci s-a mai şi întâlnit cu ele – şi, fără să pretindă că poartă crucea lumii în spinare, ci doar crucea sa de artist! – s-a luptat ca să rămână el însuşi, fără să înghită săbii de mucava, prin bâlciuri politice. Şi, ce să vezi, azi, în întrecerea cu anii, Eugen Mihăescu întinereşte mereu! (…)
Acum 50 de ani! Leul Albastru. În revista „Luceafărul“. În trei numere – eu – textul. Eugen Mihăescu – ilustraţiile. Povestea unui leu care toată viaţa a fost ţinut într-o cuşcă. La bătrâneţe, dintr-o întâmplare, ajunge liber! Toate orizonturile i se deschid. Este liber! Dar e prea târziu! E prea bătrân! Nici măcar în libertate nu poate muri. Revine în cuşca vieţii sale – să moară. Timpul ţine cont de o aritmetică exactă, fireşte. Nu poţi sări peste ani, peste timp, să faci tot ce vrei, de!…
Ziarele şi revistele vremii s-au burzuluit pe apucăturile leului albastru! Adică, tovarăşi, ce voia el să spună? (…) Nuvela a apărut într-o publicaţie din America, fireşte – şi cu desenele lui Eugen Mihăescu. (…) Între timp, Eugen Mihăescu a ieşit din cuşcă – şi şi-a descoperit libertatea la o vârstă… deloc bătrână!…
Nu ne-am mai întâlnit decât peste zeci de ani. Când eram, deja, hm, cam bătrâiori! Deja toţi oamenii erau liberi, aveau idei, şi ştiau ce să facă mai bine cu înaltele lor idei libere! Dezidenţa imaginară a unor cetăţeni era destul de înfloritoare – rezistenţa prin cultură devenise un subiect rentabil! Chiar un factor de emulaţie intelectuală!
Politizarea unor gesturi şi vorbe imaginare câştiga teren – într-o lume a revoluţiilor orientale. (…) Cetăţenii începuseră să aibă o viaţă anterioară – şi una posterioară, evident, ţinând cont de revoluţia ce-i scosese din cuşcă! Datorită iubirii de oameni, viaţa – ce mai! – vibra sub soare, încântătoare!
Ei, şi în acest peisaj neînfricat, plin de verdeaţă şi de oxigen, apare dinspre Apus, din Europa şi America, unde fusese dus, Eugen Mihăescu: apare, am putea spune, din locul unde pământul şi cerul se-ngână – cu un roman în mână! (…) Eugen Mihăescu, în Italia, Elveţia, Franţa, America – başca România! – a cunoscut împlinirile libertăţii de creaţie, mari reviste şi ziare i-au reprodus lucrările, mari personalităţi ale artei universale i-au apreciat creaţia… Însă, dincolo de această deschidere a leilor liberi faţă de un leu ieşit dintr-o cuşcă roşie, cum s-ar putea zice, cam forţat, patologia lumii contemporane este vie şi lucrativă şi nu întotdeauna salvarea umanităţii din oameni este la zi! (…)
Spre deosebire de câţiva călători danubiano-pontici, care, odată ajunşi prin geografii străine, care, odată depăşită graniţa României, înverşunaţi de politica roşie ce-i dezgustase până în ficaţi, căpătau o greaţă faţă de tot ce lăsaseră în urma lor, şi, firesc, nu-şi mai aveau la inimă propria ţară – spre deosebire de aceştia, zicem, Eugen Mihăescu, adăugându-şi luminile şi umbrele noilor posibile patrii din Occident, nu se lepăda o clipă de sine, de părinţii săi, de casa în care, an de an, a simţit cum se înalţă din copilărie în maturitate, iubind arta, colegii (…)
Trecând dintr-un paradis oral într-un alt paradis, economic, Eugen Mihăescu se descoperă pe sine însuşi parcă mai în întregime, refuzând vidul utopiilor politice, bine augmentate de bateriile lor financiare. Artistul şi scriitorul (…) nu preferă o existenţă dedublată, profitabilă economic, o infinită coabitare între păcat şi puritate, între iubire şi repulsie!.. Între Est şi Vest, în cele două geografii paradisiace, Eugen Mihăescu vrea să fie nici primul om, nici ultimul om în carnavalul acestor istorii parfumate şi sângeroase, vrea să fie el însuşi, un om al crizei şi al luminii descoperite în el însuşi – şi care îşi dispută soarta sa!(…)
Un mare câştig înregistrat de Eugen Mihăescu la plecarea sa peste graniţă a fost generozitatea cu care şi-a lăsat în ţară oglinda lui Narcis! Această magică proprietate individuală te învaţă un adevăr colosal: că dincolo de tine, în susul sau în josul tău, la dreapta sau la stânga ta, nu mai este nimeni! Şi, culmea, fără să-ţi dai seama, obişnuindu-te că în afara ta nu mai este nimeni, nu prea bagi de seamă că nici în lăuntrul tău nu prea mai este cineva – şi, că eşti cu desăvârşire singur! O, câte inimi, privindu-se în oglinda teribilului Narcis, n-au putrezit de vii într-o veselie onanistică!
(…) Eugen Mihăescu n-a jucat acest rol de bâlci fariseic – şi n-a umblat în jeb cu oglinda inconfundabilului Narcis! (…) El şi-a aşezat ursita sub privirea anilor ce aveau să vină, punându-şi întâi, desenele, să vorbească în locul său, de parcă toate celulele sale ar fi fost numai desene!.. Dar de azi, prin romanul „Rebel“, şi-a pus şi verbele, substantivele, adjectivele şi adverbele să parleze în locul său!.. El n-a vrut să mai repete povestea leului albastru – să se bucure de libertate doar la bătrâneţe, să se bucure de o libertate inutilă, utilă doar în voinţa de a-şi pune sfârşit zilelor în cuşca în care trăise!.. Nu, Eugen Mihăescu şi-a dobândit libertatea de a fi el însuşi, din tinereţe până în tinereţe!.. Aşa că – repet: „Rebel“ este un excelent roman autobiografic! Citiţi-l!
„Treptele scării pornesc de nicăieri și nu duc nicăieri“
„Mihăescu este un personaj rar, un desenator plin de inventivitate și imaginație, un artist: un analist social, politic și cultural, un filozof, un om de spirit și un umorist care ia în râs slăbiciunile omenești (…) El dovedește o remarcabilă cunoaștere a «spiritului secolului» (Zeitgeist) și stăpânește imaginile, simbolurile și metaforele cruciale culturii noastre. Lucrarea intitulată Scara este un bun exemplu. Treptele scării pornesc de nicăieri și nu duc nicăieri. Planul, construcția și plasarea lor nu servesc nici unui scop; astfel încât treptele acestea nu au o identitate reală și nici un scop solid pentru a exista. În plus, cele două deschideri din zid (din trecut și către viitor?) nu sunt unite. Și tot ceea ce rămâne din prezența umană este o vagă, complet ambiguă umbră pe perete. O imagine simplă, dar obsedantă. Și, deși nu cred că este ceea ce avea Mihaescu în minte când a desenat-o, este o imagine care descrie foarte exact lumea artei despre care discutăm.“ (Theodor F. Wolff – „The Many Masks of Modern Art“ – The Christian Science Monitor, 13 ianuarie 1983).
„Un maestru al conversației cu penița“
„În ultima decadă, desenele lui Eugen Mihăescu au acționat ca un virus benign în fluxul sangvin al multora dintre cele mai distinse publicații. Nu atât un ilustrator, cât mai ales un maestru al conversației cu penița și cerneala, el a avut întotdeauna ceva consistent de spus, ceva ce este, în același timp, spiritual, pieziș și incisiv.“ (John Russell — The New York Times 1981).
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.