OM ŞI LEGE (14)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

 

Tipul cu palton de femeie îi explica lui Penescu despre învățătorul pe care l-a avut el la Chizătău. Penescu trebuia să-l cunoască, că doar nu-s atâția dascăli în lumea asta. Și, în afară de asta, ăla a fost vestit prin glasul său.

Cânta și la cor. Pe urmă a ajuns chiar dirijorul corului.

Cânta și în timp ce dirija. Cânta mai tare ca, toți coriștii la un loc.

— Îmi aduc aminte de ceva, spuse doctorul P. Chiar săptămâna trecută am vorbit cu Rusan despre dumneavoastră. Nu știu de ce nu vă prea iubește. Sper. că nu cu el vreți să vă judecați.

— Să mă judec eu? Doamne ferește! V-am spus că este vorba doar despre o simplă moștenire, care pe deasupra nici nu este a mea, ci a unui prieten care m-a rugat să intervin…

Pe pod era îngrozitor de frig. Pe doctorul P. îl dureau urechile. “Clientul“ purta o căciulă cu clape…

— Să mergem mai repede, altfel o să ne ia vântul.

— Vedeți, Timișul este înghețat! Dar săptămâna trecută a fost la fel de frig. Câțiva copii au venit de la școală și au trecut apa pe gheață. Doi s-au înecat.

— Am auzit și eu.

— Faci copii, îi crești, scapi cu fața curată de război și pe urmă ei se îneacă pentru că nu vor să mai ocolească zece minute…Timișul este o apă foarte… foarte, cum să spun? Nu-i rea, dar trebuie să știi să te înțelegi cu ea… Eu cunosc bine Timișul; ani și ani de zile l-am studiat. Când eram mai tânăr, oho! cu mulți ani în urmă, m-am dus cu răposatul Raica și am studiat râul de la izvoare până la vărsare! Minuni s-ar putea face cu râul ăsta. Așa nu se îneacă decât…

— Aici la Lugoj, am auzit că mai înainte învață copiii să înoate și pe urmă să umble.

— Am trimis și acum o documentație despre apa asta la guvern. Am făcut-o și în numele răposatului Rusan. Știți? El a fost ucis mișelește de către legionari. Dar poate că asta o să cântărească acum greu în decizia care se va lua sus.

— Vi s-a răspuns?

— Nu și vă rog insistent să nu pomeniți nimănui ceea ce v-am mărturisit eu azi.

— De ce?

— Nu e bine să se știe. Eu vă rog insistent nu spuneți nimănui! Era evident că omul regreta acum din toată inima că s-a spovedit medicului.

— N-am să spun nimănui.

— Nu că ar fi ceva ilegal sau anti…

— V-am promis o dată. Dacă n-aveți încredere, n-ar fi trebuit să-mi spuneți… Iar cu Pietraru am să vorbesc, dacă doriți.

— Vă mulțumesc mult! Dar… știți… Poate ar fi mai bine să vorbesc eu direct cu el. Eu n-am vrut decât să vă cer o părere…

— La revedere, domnule. ”De fapt, ce-a vrut ăsta de la mine?“

Abia intrat în incinta clădirii, doctorul P. se pomeni acostat de Rusan. “Ăștia doi parcă ar veni cu schimbul”…

— Sunt foarte grăbit! încercă el să scape.

— Nici eu nu știu unde mi-e capul de treburi. Am venit la tribunal pentru a-mi legaliza niște acte și mai am o problemă și cu o moștenire.

— Ciudat! Și celălalt avea o problemă cu o moștenire.

— Că nici nu se putea să n-aibă și el aceeași problemă ca și mine!

— Deci e vorba despre aceeași moștenire…

— A, nu! Eu mă interesez doar pentru un prieten.

— Și el tot așa spune…

— Se poate, dar pe mine m-a rugat pentru că am atâtea relații în orașul ăsta. Nici nu știți câtă lume intervine la mine pentru tot felul de servicii de acest soi. Și nu vă e frică de necazuri?

— Ce fel de necazuri? Eu nu fac decât lucruri absolut legale!

Doctorul P. observă printre oameni o mutră cunoscută.

— Ăsta-i Švejk!

— Cine, vă rog?

— Nu vă supărați, trebuie, să mă duc în sala de ședință.

Dar Rusan îl apucă strâns de mânecă și-l târî într-un colț.

— O să vină și Lazăr pe aici. De ce credeți ca se învârtește atât de mult prin tribunale?

— Se spune că-i cunoaște pe judecători și vine să mai pună o vorbă pentru unul și pentru altul. Asta dumneavoastră mi-ați spus-o…

— Da, și atunci credeți că e atât de prost să nu pună o vorbă și pentru el însuși?

— Foarte bine.

— Cum “foarte bine“?! În primul rând că nu-i cinstit și în al doilea rând că mă nedreptățește pe mine.

— Și dumneavoastră sunteți toată ziua pe aici.

— Nu, vă rog, eu vin mai ales pe la notariat. Că mai mă roagă și pe mine câte un cunoscut să mai intervin…

— Deci și dumneavoastră vă ocupați cu traficul de influență…

— Nu, asta n-o poate afirma nimeni despre mine. Eu am niște principii și am trăit întotdeauna în numele acestor principii. Neabătut! Dar, vă întreb eu, este cinstit ca tovarășul Lazăr să încerce acum să descâlcească vechi afaceri, devenite astăzi ilicite, pregătind astfel terenul pentru mai târziu și câștigând avansuri asupra mea?

Doctorul P. vru să-l întrebe pe Rusan ce dorește de fapt de la el, știind dinainte că nu va afla niciodată exact acest lucru, dar din capătul celălalt al coridorului se îndrepta spre ei tocmai indezirabilul cumnat al celui cu care vorbea Lazăr.

— Domnule doctor, se grăbi Rusan, vă rog din suflet niciun cuvânt acestui bandit despre ce am vorbit noi aici. Apoi dispăru.

— Domnul doctor P., ce plăcere! începu Lazăr.

— Ce mai faceți, domnule Lazăr?

— Sunt doar în trecere. Caut pe cineva.

— Sper că nu pe mine…

— Sincer să fiu.. Dar față de psihiatru și față de preot, cum se spunea pe vremuri, nu te poți ascunde.

— Da? Eu n-am auzit încă vorba asta.

— Domnule… tovarășe doctor, vreau să vă rog-ceva pentru un om.

— Păi, din punct de vedere biologic și eu sunt om.

— Pentru un român.

— Ce coincidență! Și eu sunt român.

Lazăr începu să râdă.

— Dumneavoastră sunteți diavolul în persoană!

Doctorul P. îl zări printre oameni din nou pe Rotofei.

— Îl vedeți pe tipul ăla?

— Aăă.. ăăă… parcă…

— E Švejk.

— Ăla din carte? Păi, chiar seamănă.. Lazăr începu să scotocească prin geanta sa. Dumneavoastră nu știți nemțește, nu?

— Nu știu.

— Dar franțuzește da.

— Da.

— Nu prea am aici ce-mi trebuie. Dar vă aduc la spital.

— Ce?

— Niște cărți franțuzești care știu că vă vor interesa.

— Și cu ce-l pot eu ajuta pe omul dumitale?

— V-am spus că asta este doar așa, o atenție și un semn de considerațiune din partea mea. Nu vă fie teamă, nu vă dau eu foc la valiză: sunt cărți pe care le puteți păstra fără grijă. Tovarășul profesor Penescu mi-a cerut cartea aia a lui Hitler, cică pentru ca s-o studieze și s-o combată.

— Ce carte?

— Mein Kampf. Păi, aia mi sunt eu nebun să i-o procur. Dar ceea ce am să vă aduc eu dumneavoastră, nicio frică…

— Eu cam trebuie să…

— Că nu vă mai rețin. O să trec azi pe la spital să vă aduc cărțile.

— Și să-mi vorbești despre protejatul dumitale…

— Păi, păi da.

— Numai că azi avem o ședință după-masa. Și cum îl cheamă?

— Ce importanță are? Un nenorocit care a intrat și el nu știu cum în bucluc. Adică unul pe care-l așteaptă ocna fără ca el…

— Bine, bine. Vino pe la mine când vrei.

— Un nenorocit de zidar.

— Stai puțin! Nu cumva e deja internat la mine mielușelul dumitale?

— Ba da.

— Chiar tot târgul știe de el?

— Numai eu. Eu am fost cu el la Jager și eu l-am ținut ascuns în noaptea asta.

— La dumneata acasă?

— Păi, nici chiar așa… Dar i-am spus ce să facă…

— Și acum ți-e deja dor de el și vrei să vii să vezi.

“De ce naiba l-a internat pe zidarul ăla la spital? Parcă văzuse la un moment dat ceva nemaipomenit în treaba asta. Ce?”

Se grăbea spre sala de ședințe unde credea că este așteptat.

Dar acolo se mai judeca o altă cauză.

Intrând,doctorul P. nu-i mai văzu   nici    pe aceștia. Și nici pe milițienii care îi păzeau. Și nici pe rudele și pe ceilalți interesați care asistau. Și nu mai vedea nici completul de judecată Și nici firele de praf care dansau pe o rază de lumină care intrase pe geam. (Poate tot curcubeul acela intrase și în încăpere). Doctorul P. nu mai vedea decât o imensă pată albă în care pătrunsese, o dată ce închisese ușa în urma sa, o pată albă nu ca laptele, ci ca neantul, o pată care-l înghiți și pe el, până nu se mai văzu nici pe el, nu se mai simți și dispăru cu totul. De undeva, de foarte departe, un gând îi șoptea să nu uite să iasă, să se întoarcă în coridor.

Așa că mai orbecăi cine știe câtă vreme în pata aceea albă, dar după aceea reveni în coridorul spre care îl trimitea mereu șoapta îndepărtată.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.