OM ŞI LEGE (15)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

AL DOILEA INTERLUDIU

SAU

TIMPUL

“El brațele și-a petrecut prin

brâuri de lumini. multicolore.

Eu, eu am auzit

lumină în auz.

Și cum tăcut-a el prelung,

l-am auzit.

Și cum stăteam doar amândoi

am auzit,

colindul dintre noi,

colindul în auz.“

(Frunze în auz, Iuliana Petrian)

 

  1. Ar trebui, ar trebui să uite, își spunea, piatra nu suferă pentru că este piatră, atunci când nu-și amintește că a fost vreodată și altceva. Nici pomul nu suferă că este pom, dacă în viața sa n-a știut ce este plăcerea peregrinărilor.

Dar a încercat să uite și n-a putut. Un om închis într-o celulă de la naștere nu suferă conștient de claustrare. El a încercat să uite, dar n-a putut. A încercat să și trișeze, dar n-a reușit nici în această tentativă. Amintirea Ei, a Femeii, apărea din când în când, chemată sau nu, și-i sta în preajmă, avertizându-l de cele mai multe ori că se va întâmpla ceva, dar că Ea îl veghează. Era și Ea doar o sadică oferindu-i mici bucurii numai și numai pentru a-l împiedica să uite? Citise (da, din nou citise și despre asta) că femeile au fost sadice atunci când au avut ocazia să-și exercite puterea așa cum au vrut. Matroanele romane, Maria cea Sângeroasă a Angliei, împărătesele Bizanțului… Numai că Ea părea, dimpotrivă, să nu-i facă niciun rău, ci prin micile-i atenții să-i amintească mereu că mai există.

Să-i amintească până la durere. Până la disperare.

În toamna lui 48 făcuse scarlatină. Un caz cu totul ieșit din comun la un om de vârsta lui, îl asigurau medicii, lucru care pe el bineînțeles că nu-l consolă în niciun fel. Avu febră mare și aiură. Și în toată perioada aceea Femeia fusese lângă el, încât revenirile la luciditate erau urmate mereu de mari depresii.

  1. Și iar începu s-o caute și în momentele în care Ea nu era dispusă să i se arate. Făcu tot felul de exerciții ciudate și până la urmă își spuse că nu este decât o problemă de disciplină și de voință să regăsești în jur ceea ce ai pierdut, dar ceea ce continuă să existe. Reușise într-un timp de doar câteva săptămâni să ajungă la rezultate destul de bune, reușise chiar s-o vadă acolo unde altădată nici n-o bănuia și, ceea ce la început ajunsese să-l surprindă și pe el, putea din când în când s-o determine să facă un anume lucru pe care-l dorea el în clipa respectivă. Și iarăși intervenea cunoașterea sa din cărți, lecturile care îi aminteau de vechea temă a meșterului care și-a însuflețit opera. Și cugeta asupra lui Pygmalion, asupra poveștilor lui E.T.A. Hoffmann sau a-basmului cu Pinocchio. Doar că de fiecare dată ajuns aici, își aducea aminte că în adâncul sufletului său mai sălășluiește undeva gelozia pentru că știa că Ea existase inițial indiferent de apariția sa, că el nu era decât un episod din lunga Ei viață, că Ea este doar Oglinda în care privindu-se el, bineînțeles că pe el se vede. Așa că poveștile cu operele dăruite cu viață de către meșterii lor nu se potriveau cazului său. Asta îl derută. Nu mai avea pe ce să se sprijine.
  2. Încetul cu încetul, reuși performanțe care ajunseră să-l încânte și să-l sperie. Întâlnise, de pildă, într-o zi pe stradă o femeie care-i amintise teribil de Ea. Prin mers, prin conformația feței, prin felul în care-și ținea mâinile.

O privi de sub streașină de pe Corso sub care se refugiase ca de obicei la orele din jurul prânzului, în zilele în care n-avea dezbateri la tribunal, o privi cu încântare trecând. Trecând de el. Văzându-i ceafa, asemănarea i se păru chiar dureroasă. Ea se afla pentru câteva clipe în fața sa. Se afla acolo și trecea și el nu putea profita cu nimica de trecerea Ei. Până acum ar fi fost bucuros s-o regăsească pentru cele câteva secunde. Acum asta i se părea prea puțin. Dori ca ea să se oprească și… și să-i vorbească.

Și în timp ce el DOREA aceste lucruri, ea se opri puțin descumpănită, se întoarse exact spre el, cu toate că nu era singur și că, dintre toți, doar el era cu coloana prăbușită și-l întrebă, dacă nu se supără, de o anumită stradă. Pietraru se stăpâni și-i răspunse, trăgând cât mai mult timpul, dându-i indicațiile cele mai precise cu putință fiind atât de sigur pe el, încât nu le dădu nicio șansă celorlalți crai bătrâni să intervină în discuție. După aceea însă se simți obosit până la epuizare. Fusese un miracol și, neexistând încă antecedente, nici măcar nu știa că el cauzase acel miracol.

  1. Aparițiile Femeii se relevau tot mai mult ca un dar fragil și se întâmpla ca, forțând acest dar, să-l spargă în mii de bucățele. Asta se petrecuse pentru întâia oară într-o zi pe culoarele tribunalului. Nu, acolo nu dorea s-o întâlnească. Era printre câteva femei care așteptau la notariat. Fusese atât de sigur că una dintre ele este însăși Femeia (avea deja câteva experiențe în a o provoca, în a-i răspunde), încât forță și de astă dată sigur pe sine o discuție. Mai ales că, deși nu-i convenea tribunalul ca loc de întâlnire, acolo se simțea totuși mai acasă ca oriunde. Intrară în vorbă și pe măsură ce ea îi spunea ce a adus-o acolo și de ce greutăți se lovește și cum ar putea el s-o ajute să obțină mai repede actul respectiv și cum ar putea și un verișor care… și sora ei aici de față… și… și… Respectiva femeie nu mai avea nimic din Ea și pe măsură ce vorbea, arătându-și dinții de metal, devenea o caricatură tot mai hâdă a celei căutate. Pietraru nu știu cum să se retragă mai repede, dar acum individa era cea care se ținea scai, auzise de tovarășul avocat Pietraru și știa cât e de priceput în toate chichițele avocățești și cumnată-sa, și ea aici de față…

Fusese un spectacol îngrozitor, un coșmar. Oglinda se spărgea în fața sa în mii de cioburi, de parcă l-ar fi prevenit că este dintr-un material mult prea fragil pentru a nu putea fi zgâriată după voie în orice moment.

  1. Timp de câțiva ani se perfecționase mult în arta de a O chema. Era o iluzie că viața nu i se terminase încă, o iluzie că Femeia nu era un capital al amintirilor sale, ci că Ea i se arată și acum, că poate să-i vorbească, poate s-O atingă întâmplător cu umărul, că Ea mai este dispusă să stea, din când în când, de vorbă eu el. Era un surogat care-l făcea să se mintă că mai trăiește, că nu are de făcut un efort mai mare pentru a ajunge și mai departe, dar că reticențele sale, simțul realității și delicatețea îl împiedică la mai mult. Și iarăși cultura lui livrescă îl consola în legătură cu trupul care i se tot prăbușea, spunându-i că în Evul Mediu cocoșații, de pildă, erau la mare trecere printre matroane, că vestea virilității lor îi făcea foarte căutați și din lecturile sale își mai amintea și de alți monștri ai istoriei, celebri prin atracția pe care exercitau asupra celor din jur și în special asupra femeilor. De câte ori frumusețea n-a fost compensată prin sprijin un anume fel de a fi și nu în ultimul rând prin virilitate? Iar el nici măcar nu mai dorea să… nici măcar nu-și mai punea problema unor succese extraordinare…
  2. Ladislau Pietraru se schimbare imperceptibil pentru cei ce-l vedeau zilnic, dar se schimbase în ultimul timp. Începu să se deschidă din nou spre oameni, să discute să poată fi abordat în problemele altora și cât de repede simt ceilalți această particularitate a cuiva și cât de repede se grăbesc s-o exploateze. Devenise chiar spiritual câteodată, adică putea să povestească, atunci când aveai chef, tot felul de lucruri interesante, nu mai înțepa doar de dragul de a înțepa, deși sarcastic tot rămăsese. Odată,, reaproprierea de oameni îi crescu și mai mult prestigiul de avocat, deveni tot mai căutat, curtat, solicitat, bârfit, lingușit, temut. Chiar dacă nu făcea niciun efort pentru a-și crea o anumită imagine în ochii celor din jur, devenise un personaj. Un nou personaj, altul decât cel ce fusese înainte de război.
  3. În urma cunoștinței cu doctorul P. și a numeroaselor discuții în legătură cu psihologia umană, Pietraru începu să abordeze un zâmbet de atoateștiutor atunci când ajungeau și la acest subiect. Freud și Jung, și Adler, și Pavlov, și Secenov și toți ceilalți n-au fost niciodată destul de expliciții și nici nu puteau fi. Oglinda care îl transforma pe cel în măsura în oare era dispusă să-l accepte și apoi să reflecte într-un anume fel chipul, transportându-l până în cea mai adâncă realitate, Oglinda aceasta nu a fost explicată, Pentru că ea, își spunea infirmul, este o favoare oferită nu în aceeași măsură tuturor.
  4. În general, Ladislau Pietraru nu era o ființă răzbunătoare. Nu pentru că ar fi ajuns la un asemenea grad de înțelepciune, ci pentru că a găsit înțelegerea faptului că nu plata oricărei polițe conține în ea și o răzbunare efectivă“. Faptele se petrec în timp, apoi situațiile se schimbă, ceea ce ieri pretindea imperios o răzbunare azi se pretează la reconciliere. Câteodată, cel puțin. Dar față de Ea nici măcar nu simțea nevoia să-și pună problema să se răzbune. Nu pentru că-ar fi fost capabil să adore fără condiții. (Nu era în stare de așa ceva.) Dar pentru că, supărându-se pe Ea sau neluând-o mereu de la capăt în jocul pe care-l purtau, nu s-ar fi răzbunat decât pe el însuși.

El nu-și spunea nicio clipă că n-ar merita favoarea de a trăi ca toți oamenii, de a fi vizitat cel puțin în colțul cel mai intim al sufletului său de amintirile care-l mai legau de fericire. Înțelepciunea, atât cât putea spera să obțină, nu-i oferea perspectiva, fericirii. Cunoașterea îi, dădea ore de plăcută satisfacție. Mulți oameni, se spune, se mulțumesc cu atât. Mai ales despre șoarecii de bibliotecă de soiul său se spune acest lucru. Dar el gustase și din alte fructe și aroma revenindu-i din când în când, chiar și pentru o miime de secundă îl răscolea. Tabieturile nu făceau decât să-l lâncezească. Orgoliul era bun pentru relațiile cu cei din jur. Doar că toate astea se amestecau și de aceea erau atât de imperceptibile de afară.

Poate că dacă ar fi avut timp să dea dovadă de spirit, de inteligență, dacă ar fi putut să le povestească frânturilor de amintiri, atunci când reveneau aievea, subiectele sale sigure, cele care au învins întotdeauna, poate că dacă s-ar putea dezdoi doar o clipă, măcar pentru acea fracțiune de timp, poate că atunci ar putea, să convingă crâmpeiele, să atragă după ele și alte crâmpeie și toate să formeze din nou întregul, Femeia și tot ce a simțit, pe vremuri de câteva ori, în legătură cu Ea. Dar n-avea timp pentru nimic din toate astea. Când apărea Ea, el rămânea atât de uimit, atât de stângaci, mai ales că fiecare câtime de secundă îl făcea să fie tot mai mirat că totul nu s-a evaporat încă, încât… încât… Și ce ar, fi putut să mai facă? El? Altădată… Ei! altădată…

  1. Desele amnezii ale lui Ladislau Pietraru îl făceau pe acesta să nu fie niciodată sigur dacă un anume lucru i s-a întâmplat cu adevărat sau dacă nu reprezintă cumva doar o încercare de a compensa cu o întâmplare inventată un gol în amintirea sa. De aceea se ferea de concluzii definitive, dar constată totodată că începe să die foarte nesigur în relațiile cu oamenii. Pricepu atunci că singura posibilitate de a se menține în siguranță este aceea de a elimina timpul din toate aprecierile sale. Când nu acorzi unei întâmplări un moment anume de desfășurare, îi crește întotdeauna probabilitatea. Timpul, acest element în care Pietraru și așa n-a avut niciodată prea mare încredere, dispăruse aproape cu totul din raționamentele sale. Dar acest lucru a avut și o altă consecință. Cultura sa livrescă și amintirile-i nesigure îl plimbau prin istorie fără ca lui să i se pară ciudate itinerariile pe care le străbătea, acceptând amintirile transcendentale ca pe propriile amintiri ale vieții sale și făcând aprecieri asupra modului în care s-a purtat cu sute de ani în urmă. (Plus că deosebirile erau rar esențiale) Intuiția lui ascuțită îl ducea pe o potecă reală în hățișul în care se avânta de atâtea ori, dar aproape întotdeauna cea care-l veghea să n-o ia raznă cu totul era tot Ea, Femeia, Oglinda care nu lipsea în nicio perioadă, oricât de îndepărtată ar fi fost aceasta.
Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.