OM ŞI LEGE (16)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

 

  1. Într-o credință predominant masculină a popoarelor moderne elementele și personificările feminine nu puteau să fie decât încercări ale statuării Femeii, își spunea Pietraru. în unele religii străvechi Geea sau Dibo purtau încă rolul principal. Ceea ce dovedește că progresul tehnic, înlocuirea forței brute cu unelte tot mai perfecționate, în loc să mențină rolul femeii, i l-a luat. Unealta a dat perspectiva forței și forța îi aparținea tot mai exclusiv bărbatului. Încercase să-i explice lui Suciu de câteva ori despre rolul Fecioarei Maria în această ecuație, dar Suciu revenea mereu la ideea încifrării unui mesaj pe care, observa Pietraru, nici măcar nu îndrăznea să-l afle. Suciu încerca să descopere literele, nu și ceea ce reprezentau ele. Neadmițând chip cioplit, alte seminții au trebuit să caute femeia în legendă dar pentru ăsta erau de multe ori prea orgolioase. Așa că fiecare individ căuta el însuși femeia. Religiei îi rămânea defularea sadică, pe are Suciu de asemenea o ignora în discuțiile pe care le purtau. Și Pietraru își ținea scurtele discursuri în cadrul convorbirilor cu Suciu, fără a încerca să-l convingă de nimic.
  2. Femeia îl urma în toate regresiunile în timp și-i apărea mereu la fel (dacă-i apărea…). Asta îl făcea să nu simtă mari diferențe între epoci și să creadă și mai puțin în necesitatea reală a periodizărilor. Doar că atunci când Ea nu-i mai apărea nicicum prea multă vreme, își dădea seama că a luat-o razna și că a pornit pe un drum care n-a avut niciodată loc. În situațiile acestea Ea avea rolul copacilor însemnați cu un triunghi roșu care reprezintă jaloanele cărării de urmat prin pădurea deasă. Când Ea nu apărea prea multă vreme, el revenea brusc în realitatea fizică. Pornind din nou, Ea îi stătea iarăși în preajmă.

Doar că în felul acesta nu era exclus ca Ea să-i controleze pașii în mod selectiv să-l facă să se întoarcă în direcții care Ei nu-i conveneau dintr-un motiv sau altul. Dar chiar dacă ar fi fost așa, singur el n-ar avea curajul să se înfunde în întunericul pădurii. Și așa era prea mult, prea neliniștit ori de câte ori Ea întârzia să apară.

  1. Socrate își admisese Daimonul ca pe o favoare divină și nu încerca niciodată să-i ceară mai mult decât primea de la el. (Era și așa peste măsură de mândru de ceea ce primea.) Dar Ladislau Pietraru se îndoia de sinceritatea lui Socrate în această privință nimeni, dar absolut nimeni nu este atât de înțelegător cu cel pe care-l crede binefăcătorul său ca să nu încerce, măcar în colțul cel mai ascuns al sufletului său, să obțină cât mai mult. Totuși, față de exemplele clasice din Antichitate, Pietraru trebuia să-și recunoască deschis că e mult mai nemulțumit, mai nesătul și mai doritor de explicații. “Să admitem, își spunea de multe ori, că Femeia ar fi Daimonul meu, în relațiile în care ne aflăm și în care se afla și Socrate față de al său, rolurile par în realitate cu totul opuse eu sunt al Ei și nu Ea e a mea. Atâta vreme cât nu există un dialog, cât n-avem discuții…, cât Ea nu face niciodată ceea ce i-aș cere eu și doar eu sunt acela care se conformează semnelor Ei, relația este de pură subordonare.“ Pietraru era mai trufaș decât Socrate, mai trufaș decât străbunii săi, decât contemporanii străbunilor săi, decât toți ceilalți oameni care se deosebeau de viermi prin ceea ce visau.
  2. Totuși, chiar dacă mereu mai sceptic, continua să caute în cărți, bineînțeles că tot acolo!, procedee de a chema Visul în preajmă, de a-l face să vină la dorință. Izolarea nu o vedea rațională decât atât timp cât era o claustrare reală în el însuși, fiind convins Pietraru că retras dintre oameni poți să-i ai mai aproape decât stând în mijlocul lor ascuns în tine. Rugăciunea îi repugna. Penitența i se părea nedemnă. Incubația… incubația da lumea antică dormea în locurile în care în mod tradițional apărea visul în temple, la intrarea grotelor, atunci când spera ca în felul acesta viziunea putea să apară. Pentru el, peștera cu pricina era cămăruța secretă, templul propriul său trup îndoit. Incubație făcea de o viață. Nu prea era în clar cum de puteau negustorii Antichității, dar și ai Evului Mediu!, să vândă vise. Revenea des în acele perioade pentru a-și aminti, dar nu-i întâlnea niciodată pe cei pe care-i căuta. Orgoliul îi era nemăsurat până și în scufundările în istorie. Hăituit, dar temut și prin aceasta puternic, sănătos și cu coloana dreaptă, el putea în acele regresiuni orice sau aproape orice. (Curios era doar că tocmai atunci nu dorea niciodată mai mult decât putea, nu cerea niciodată mai mult decât primea.) Cine să-i vândă lui vise într-o lume în care el era cel care putea vinde orice, de la palate până la baticuri, de la arme până la faimoasele lui zaruri care forțau norocul după conștiința celui care le manipula? Ce vise nu se pot obține cu asemenea posibilități, îl întrebau toți cei cărora li se adresa, neînțelegând niciodată nimeni ceea ce le cerea. Și adevărul adevărat era că de câte ori cobora în istorie, străjuit de Ea, cea care-i dădea siguranța drumului de urmat, nu mai simțea nevoia de a cere cu insistență lucruri pentru care făcuse o cale atât de lungă. Ceea ce dovedea că Oglinda îi devenise tot mai necesară acum, când nu prea mai avea altceva, își spunea în momentele lui de deznădejde. Dar și aceste momente treceau repede. Orgoliul era prea puternic.
  3. Exista totuși o deosebire esențială. Orgoliul lucra tot mai mult ca un conservant, încercând din răsputeri să-l scoată din deznădejde. Câteodată reușea, câteodată nu. Dar era mai activ ca înainte. Orgoliul îl crescuse în mare măsură. Oricum nu Orgoliul era cel care îi cerea inversarea firească a relațiilor cu Ea. Socrate n-a încercat niciodată să-i dicteze el Daimonului său, sfinții creștini n-au îndrăznit niciodată să încerce să și-l aservească pe cel care i-a iluminat, “barbarii“ au cutezat la fel de puțin să le impună ceva zeilor lor. Nu din orgoliu devenise Pietraru iconoclast, aceasta era condiția lui.

După ce încercase (zadarnic) să și-O apropie cu toate simțurile, și-a amintit că nici atunci când fusese lipsit de reticențe, când avusese femei reale și calde, Ea, cea singură adevărată, nu-i apăruse decât tot în străfulgerări de senzații. Până și atunci Ea și numai Ea decidea momentul aparițiilor. S-O simți cât vrei și când vrei este la fel de imposibil, a înțeles în sfârșit Pietraru, ca și cum ai încerca să ții marea în mâini apa pe care reușești s-o iei în căușul palmei se va scurge printre degete înainte de a reuși tu să-i dai o formă doar din când în când, foarte rar sau poate niciodată, o sclipire a unei raze de soare căzută pe un strop care n-a apucat încă să se prelingă va da pentru câteva fracțiuni de secundă oglinda întregii mări reflectate în palmele-ți uimite,

Ea, speranța și explicația și prin aceasta, religia sa, Femeia, nu putea primi niciodată forma desăvârșită la care până nu demult Ladislau Pietraru tânjise atât de mult. Dar acum l-a apucat o nouă nebunie: acum dorea ca Ea sa asculte de el, să-i apară în formele Ei doar de el cunoscute.

Venise chiar și timpul în care spera ca Ea să devină o armă în mâinile sale.

  1. Dintr-o carte, Ladislau Pietraru află că Ea mai fusese numită și întâmplarea, răzbunarea, soarta sau necesitatea. Lista i se părea prea scurtă. Ea putea fi numită și fericirea, năzuința, dorul, nostalgia, amintirea, motivația, gândul, toate eventual cu litere mari, desigur. Și, oprindu-se la fiecare, constată ea nu există unul dintre aceste nume care să nu pară el singur suficient, la fel cum păreau toate celelalte. Că făcea parte dintr-un șir de fenomene dintre care doar Ea i s-a arătat direct, lăsându-i amintiri și dorințe atât de vii, era convins. Dar nefiind nici credincios și cu atât mai puțin mistic el nu putea accepta s-o cunoască altfel decât pe oricare alt fenomen. Învățat să-și subordoneze cunoștințele, să și le aleagă în măsura în care era în stare să le aplice într-un folos oarecare, trebui s-o definească altfel: Ea devenise satisfacția pură. Dar nici această clasificare nu i se părea reală. Satisfacția pură, chiar dacă altfel, chiar dacă la o altă intensitate, Pietraru o cunoscuse din cărți, muzică, pictură sau chiar din șah. O mai sesizase într-un apus de soare cândva la munte sau în mijlocul valurilor, altădată la mare într-o rază de soare a unei păduri din hățișul amintirilor care năpădeau atât de puternic, într-o bijuterie veche și ciudată, în descifrarea sensului criptic al unei scrieri, în vindecarea unui bolnav, în mirarea unei mulțimi în fața zarurilor al căror autor secret fusese, în imaginea unui cal, a unui copil. A unei femei? Aici se oprea pentru a doua oară. Trebui să admită că Femeia era totuși cu totul altceva, că Ea nu semăna cu nimic din toată lunga listă a posibilelor izvoare de satisfacții, sau că nu semăna în niciun caz mai mult cu imaginea amintită a apusului de soare sau a unei femei oarecare capabilă să-i prilejuiască o încântare trecătoare. Ea rămânea alături de toate acestea, dacă nu diferit de ele.

“Căci timpul nu există, fiind șters de amintiri.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.