OM ŞI LEGE (17)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

 

 

Capitolul III

O DIMINEAŢĂ

 

Pe tavan erau pictate nenumărate stele ordonate în șiruri orizontale și verticale. Dacă încercai să le numeri, te încurcai destul de repede și începeau să-ți frigă ochii.

Pietraru recunoscu repede că n-are nicio importanță câte stele sunt pictate deasupra sa. Și nici în ce rând se află steaua lui. Pe care a ales-o și care l-a ales. Lui îi plăcea citească uneori romanele foileton din publicații vechi, dar nu parcurgea niciodată mai mult de câteva “urmări” la întâmplare. Urmarea 2, 6, 4, 35, 48. Sau în ordine inversă. Nu-l interesa nici începutul și nici sfârșitul. În fiecare “urmare“ luată în mod separat găsea câte un sâmbure de realitate independentă care n-a avut timp să fie încă denaturat de voința celui care a pus evenimentele într-o serie, într-o succesiune artificială. Era la fel ca și cu biografiile oamenilor unul s-a născut în 1305 și a murit în 1364, altul s-a născut în 1874 și a murit 53 de ani mai târziu. Fără nicio legătură unul cu altul, așa încât, dacă te gândeai bine, nici măcar anii aceia atât de relativi n-aveau nicio importanță.

În timp ce se trata problema lemnelor, Pietraru regreta tot mai mult că a venit. Șirul de stele de la care nu-și mai putea lua ochii îi răpea orice speranță. Printre atâtea stele, se simțea singur. În lipsa lor, le ducea dorul. Când uita, se mințea cu ajutorul tabieturilor. Ordinea pe care și-a impus-o îl scutea de surprize. Dar cu atât mai groaznice erau aceste momente de trezire. De parcă toată bolta cu stelele pictate i-ar fi căzut pe cap. Amorțit în tabieturi, dorințele deveneau mai domoale și speranțele luau înfățișarea iluziilor; trezirea ucidea și aceste iluzii născute din imaginație. Printre atâtea șiruri perfect aliniate, parcă numai steaua lui stătea mai deoparte.

Aproape culcat, prăbușit într-o rână pe banca de lemn, Pietraru era conștient de poziția sa indecentă. Pentru că așa cum arăta, era de-a dreptul indecent să se și gândească numai la o ființă care i-ar mai putea sta în preajmă, la o ”cucerire“ care să-l mai satisfacă, dar la fel de indecent era să și spere să se mute undeva în lume unde să existe o locuință cu încălzire centrală, atunci când în tot Lugojul anilor 50 puteai să numeri pe degete acele imobile… El, o epavă, să pretindă așa ceva… Odată,, ieșind din camera lui secretă, intrase într-un labirint pe care nu-l cunoștea. Lovea cu pumnii în pereți și pumnii îi intrau în ziduri ca în gelatină, se lovea de ziduri și se scula și o lua de la capăt și zidurile păreau să nu-i mai opună nicio rezistență, dar continuau să existe și să-l îngrădească. Ieșise din labirint brusc, la fel cum a și intrat, fără niciun indiciu prealabil și fără nicio învățătură care să-l pregătească pentru alte dăți. Și aceste ”alte dați“ se iveau tot mai des și pereții labirintului rămâneau la fel de moi de scârboși, puteai să-i rănești și cu degetul mic, ei îți primeau pumnul și brațul până la cot, dar neputând sfărâma peretele, te întorceai pe drumul pe care ți-l îngăduia și încercai într-alt punct și efectul era același, încât până la urmă te lăsai purtat, dus de coridoarele cărora nici măcar nu mai încercai să li te opui.

Pietraru era un om echilibrat până la lipsa oricărei manifestări cât de cât mai accentuate…

Nimerit din nou în labirintul lui de ceară, împinse pereții cu trupu-i bolnav și se ridică în capul oaselor. Dacă ar fi știut, cei din jur n-ar mai fi trebuit să se mire de încovoierea sa și Atlas este mereu reprezentat cocârjat sub greutate. Și acela nu ducea decât un biet glob… De ce se chinuia Atlas să care globul pe spate, asta Pietraru n-o știa. Probabil, își spuse, din același motiv pentru care accept să mă încovoaie pe mine labirintul pe care-l duc eu.

 

Brusc

simți că se

sufocă dacă nu

pleacă

imediat.

 

Cu cartea lui Botvinnik sub braț, cu servieta în mâna stângă, o luă în sfârșit spre tribunal. Oricât de frig era, atunci când nu se simțea prea rău, plimbarea prin oraș îi făcea plăcere. De data asta nu se întâmplă așa. Se târa printre case cu ochii țintă la strada murdară, evitând bălțile, gheața și gropile. Mergând fără să-și solicite spinarea, nu vedea în fața sa decât câțiva metri de asfalt aruncat printre clădiri, ca fundul unei albii sau ca baza labirintului. Dacă ar fi vrut să se abată din drum n-ar fi putut, o undă îl mâna din spate și degeaba ar fi încercat să scape, să intre într-o casă, să bată la un geam, să răspundă privirii mirate că el este avocatul Pietraru, că vrea să intre nici el nu știe pentru ce… “Ptiu, Satană, i s-ar fi răspuns, te cunoaștem noi, umbli prin oraș ca o piază rea, la noi în familie n-a pătruns încă niciun proces, mulțumim lui Dumnezeu! Ce să facem aici cu dumneata?“

Nici măcar trecătorii nu-l salutau în ziua aceea ca de obicei, probabil pentru că observau că el nu ridică privirea și știind că el nu-i vede, nu se oboseau să-și deschidă gurile. Era că și cum ar fi trebuit să facă un cadou fără rost, o investiție în gol. Pietraru imaginase la începutul infirmității sale o oglindă mascată pe care s-o poarte cu el pe stradă și cu ajutorul căreia să observe oamenii care erau încredințați că nu-s zăriți de el. Prostii! Nu mai avea asemenea ambiții. Și nici curiozități.

Dorea să părăsească în sfârșit pentru câteva ore pereții de ceară. Dar, ajuns la tribunal, regretă pe dată că a venit. (Mutrele câtorva colegi antipatici, frigul cumplit din camera în care își primeau clienții mai ales că tocmai atunci i-a venit cuiva idee să facă modificări în imobil, iar zidarii, după ce au spart un perete și au demontat soba, au dispărut, lăsând vântul și dezolarea să intre după voie în încăperi.) Dorise tot drumul să nu-l caute nimeni, să fie lăsat dracului în pace și acum, când acest lucru se întâmpla se întreba de ce naiba a mai venit. Mai ales că până la capăt se pomeni cu aceleași persoane care îl pisălogiseră deja de dimineață: Rusan care avea, ca de obicei, treabă la notariat el obișnuind să-și legalizeze în zeci de exemplare toate actele nu poți să știi niciodată când poți avea, nevoie, de un înscris și să nu-l ai, spunea el, apoi Rotofeiul, care de când se angajase la spital, părea să aibă mai mult timp liber ca oricine, și după o vreme desigur și “clientul” acela obscur apărut pe acolo cu scopul vădit de a adulmeca nici el nu știa ce.

Cu zidul spart în față, camera avocaților se lărgea până în vestibulul din casa scărilor, un gol uriaș și organic în care sălița aceea nu apărea decât ca un apendice. Și în fiecare colțișor se înghesuiau tot soiul de figuri, grupuri-grupuri, vârându-și burțile unii, înalții, șoptind toți deodată și făcând astfel o gălăgie atât de mare încât geamurile tribunalului începură să zăngăne!

Senzația aceasta Pietraru o avea de foarte multă vreme încă de pe timpul în care student fiind, colinda sălile judecătoriilor și când momentele citirii sentințelor i se păruseră de la început apocaliptice. Tribunalul reprezenta pentru Pietraru una dintre cele mai elocvente contradicții ale sufletului omenesc așezat între teamă și dorință, între dreptul elementar de a face orice și obligația de a renunța, între pornirea de a te opune unui. individ care-ți lezează sau ți-ar putea leza interesele și faptul că acest individ ești în fiecare clipă și tu însuți în lupta împotriva întregii lumi și prin apartenența ta la această lume din nou și împotriva ta însuți. Viermuiala identică în toate tribunalele din toate meridianele și toate generațiile o asemuia cu învelișul sonor dar și aproape coregrafic al acestei contradicții fundamentale, cea mai dramatică pe care o cunoștea, cu excepția celor existențiale. Pentru că lupta aceasta a omului cu toți și cu sine nu o considera existențială, ci mai degrabă trupească. El însuși fusese capabil de atâta timp să nu-și arate pe față dorințele cele mai ascunse și atunci când o făcuse, nu suferise peste măsură. Nu, lupta aceasta dădea întotdeauna dreptul la prea multe alternative pentru a deveni o constrângere existențială.

Aproape că nu trebuia să-i privească pe ceilalți. Le vedea și așa picioarele bâțâindu-se în ticuri sau din cauza frigului, le vedea pulpanele paltoanele murdare, nădragii stropiți, mâinile roșii sau ascunse sub mănuși descusute. Fără capete erau chiar mai expresivi. Par pentru că era frig și pentru că tot a venit acolo, Pietraru începu să se plimbe printre ei, să salute și să fie salutat, să i se ceară sfaturi, să fie acostat de unul care, avea fratele arestat și care venise pentru ajutor, de altul care avea fiul arestat și venise să se intereseze ce se poate face de altul care era și el însuși urmărit și care tremura, așteptând ziua în care va fi ridicat, și mai ales de către femei, soțiile și mame care băteau absolut inutil acele coridoare, neînțelegând nimic și răstălmăcind toate cuvintele, îngrozindu-se de lucruri absolut inofensive și mirându-se de amănunte cunoscute de toată lumea. Intră în arhivă și încercă să afle câte ceva din dosarele celor despre care vorbise. Nici în arhivă nu era mai liniște, dar, ținând cont de teoria pe care o aflase în ziua aceea despre izolarea termică prin hârțoage, frigul de afară avusese totuși de întimpinat niște stavile. Și dacă proza era mai indicată în asemenea scopuri, un lucru era sigur printre dosarele acelea nu se găsea nici măcar o pagină acoperită cu versuri.

Răsfoi câteva hârtii, își făcu note și peste o jumătate de oră tremurând de frig, căzut într-o parte și trăgând servieta după el se sculă de pe scaun și începu să cotrobăie într-un raft, așa-numita bibliotecă a avocaților. Nu căuta absolut nimic, cărțile erau total depășite și funciarmente desperecheate și rupte, dar trecu totuși foarte încet de-a lungul raftului. Cum colegul care obișnuia să-și petreacă toată ziua în camera aceea îngrozitoare era cel care avea dreptul să se mire și să înjure în gând că nu este lăsat în pace, el, care nu mai avea locuință și care se aciuise acolo ca într-un ultim refugiu. Dar Pietraru continua să se târască total insensibil pe lângă raftul acela fantomă, ocolindu-l încet și luând-o de la capăt în cealaltă parte a sa, unde cărți la fel de inutile și de rupte își arătau cotoarele murdare. Pietraru, aplecat cum era, aproape că intra și el în raft aproape că se și potrivea acolo, printre cărțile maltratate, aproape că nimeni nu l-ar fi deosebit de ele, își spunea el. Și, într-adevăr Pietraru dispăru cu totul acolo…

Pietraru se furișase printre cărțile acelea, până ce ajunse la capătul raftului, un raft de aproape doi metri și jumătate. lungime și înalt cât camera. De foarte mulți ani nimeni nu avusese vreodată curiozitatea să se aventureze în spațial aceia strâmt până la capătul său. Mai ales că de la primii pași te întâmpinau titluri atât de insipide și atât de mult praf și păienjeniș, încât ce să cauți mai departe? Numai că mai încolo, chiar la capăt, lângă perete, raftul cotea și te pomeneai într-o cămăruță cu ziduri din cărți, cu un fotoliu rupt la mijloc și chiar și cu un bec atârnat de tavan. Era un loc cu totul și cu totul uitat. Arhivarul nou venise abia de câteva luni, arhivarul vechi dispăruse. Biblioteca avocaților nu intra în sarcinile arhivarului și nu intra de fapt în sarcina nimănui. Era un loc în care n-a mai pătruns nimeni în afara lui Pietraru de luni și luni, poate chiar de ani.

Se lăsă să se prăbușească în fotoliu. își spusese de atâta timp că va înzestra acest spațiu cu o veioză, avea atâtea acasă, uita însă de fiecare dată. Nici chiar Pietraru nu cunoștea în întregime locul în care se afla. La un capăt și această încăpere improvizată se continua cu un coridor, coridor pe care se aventurase într-o zi. Acolo nu mai era lumină deloc, în schimb praful era și mai gros și un miros de closet îți tăia orice elan să mergi mai departe. Clădirea tribunalului nu era chiar atât de veche, dar de când s-a construit a fost mereu și mereu modificată, încât planurile originale, dacă or mai fi existând undeva, probabil că într-o arhivă asemănătoare, se pierdeau în detalii de mult schimbate. (întotdeauna planurile unei arhive se găsesc într-o altă arhivă, acolo unde se caută în zadar planurile celei de a doua arhive…)

Pietraru nu venise nici în ziua aceea cu o veioză, dar își adusese în buzunarul de la haină o luminare, acolo unde mai era și o batistă la vedere, ca pe vremuri. Lăsă servieta pe masă și se aventură în coridor. Era a doua sau a treia tentativă în această direcție. Coridorul cobora două trepte, apoi, după puțini pași, se oprea în fața unei uși încuiate. Pietraru, dezamăgit, reveni spre locul din care plecase. Dar în partea cealaltă, opusă locului spre care era el înclinat, se mai aflau, în drumul parcurs, încă două uși. Pe acestea le putu vedea doar la întoarcere, când înclinarea sa îl apropiase de acel perete. Prima ușă era bătută în cuie. În spatele ei și prin crăpături se vedea lumină și se auzeau voci. Ușa aceasta dădea spre sala în care se întâlneau avocații cu mușteriii lor. Pietraru nu-și aminti să fi văzut acolo o ușă bătută în cuie, dar nu avea niciun dubiu, după cele pe care le auzea, că numai aceea era direcția spre care putea să dea ușa respectivă. Cea de-a doua era însă descuiată. O împinse ușor, și, spre marea sa surpriză, ea se deschise. Nu se mai aștepta. Intră și dădu de un alt spațiu întunecat. De data asta își spuse că ar fi mai prudent să nu se aventureze deocamdată mai departe, pentru că s-ar putea să nu mai găsească prea ușor ieșirea din labirintul în care pătrunsese. Dar curiozitatea era prea mare și, după fiecare pas despre care-și zicea că e ultimul, se mai ivea tentația încă unui pas și a încă unuia în timp ce înainta cu prudență în noul coridor, destul de larg, în care pătrunsese, se gândi că nu ar fi prea mare lucru să facă rost de planurile inițiale ale clădirii. Ceara de la lumânare începu să i se prelingă pe degete și avocatul se întoarse și reveni cu destulă ușurință în cămăruța secretă formată din rafturile înalte și inutile de cărți. Se așeză în fotoliu și își întinse oasele. Aici era singurul loc în care spatele i se supunea și coloana aproape că i se îndrepta ca pe vremuri. Apoi luă o carte din raftul cel mai apropiat și începu să citească la întâmplare, deși îi era în ziua aceea foarte frig. Izolarea cărților despre care povestise Rotofeiul nu-și făcea în dimineața aceea efectul. Continua totuși să citească pentru că știa că dacă se va scula de pe locul în care se afla și va ieși din arhivă, coloana i se va curba din nou. Dar și pentru că în camera aceasta necunoscută de alții obișnuia să se simtă tânăr, tânăr ca înainte cu sute de ani, pe vremea când mai fusese chipeș, oricât de incredibil părea acest lucru acum, pe vremea când mai putea să aleagă și când a ales într-adevăr. Câteodată în această încăpere uitată de toți se ivea Femeia și atunci coloana i se îndrepta pentru câteva zeci de secunde cu totul, iar Ea era exact așa cum o cunoscuse odinioară, în timpurile acelea fericite sau care acum i se păreau a fi fost atât de fericite.

În ziua aceea Ea nu veni, așa că nici spațiul dintre rafturile cu cărți nu se transformase în altceva și lui îi era tot mai frig, iar spinarea i se arcuia la loc, înclinându-l într-o rână. Labirintul… “Labirintul nu e decât în noi” admisese Pietraru.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.