OM ŞI LEGE (2)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

Ceasul continuă să ticăie, în timp ce leul privea leneș de sub cadran. “Mecanismul acesta bate doar vremea aceasta“ își spuse Ladislau Pietraru și întinse leneș mâna spre el. Era însă prea departe și nu-l ajunse. Și ceasul continuă să ticăie.

• Prea rar nefiind de față și Orgoliul, Femeia și Cunoașterea veneau pe rând. Câteodată Ladislau Pietraru își spunea că n-ar fi exclus să palpite un ritm biologic al existenței sale, moștenit de rămășițele, corpului său, ritm biologic care îi programează orarul plăsmuirilor. Oricum, Femeia n-a ținut cont de niciun orar. A venit întotdeauna când a vrut Ea și uneori chiar și chemată de el în momentele de mare dor sau de mare disperare.

Și pentru prima oară i se păru că vede mâna diafană de sub mănușa albă și lungă, rotindu-se încet-încet, oferindu-și palma privirilor, apoi închizându-se ceremonios asemenea unui nufăr. O mișcare lentă și totuși prea rapidă, astfel încât a rămas mai mult o impresie lacrima roșie a unui rubin, pe care degetele au ascuns-o din nou.

• Tot cu timpul a ajuns și la o nouă înțelegere a lucrurilor. În afară de puntea, în cazul lui pentru totdeauna pierdută, trecerilor pe un al treilea teritoriu, în acele foarte rare și scurte răgazuri de amor, mai există și alte asemenea domenii către care se înalță punți, numai că ele trebuie învățate, descoperite. La început, doar întâmplarea l-a aruncat pe astfel de căi, dar apoi a știut să le caute singur, forțând apariția acelor poduri. Era o știință complicată pe care trebuia s-o învețe. Era o știință stratificată în el.
• Visul poate fi socotit o luptă între veghe și somn, dar și o dorință rămasă (încă) nerealizată. în cazul lui Ladislau Pietraru nu se potrivea niciuna dintre aceste accepțiuni. Visele lui erau niște proiectări. Femeia era singurul dintre ele care luase cândva (și) o formă concretă. Deși nici Orgoliul nu se poate spune că n-ar fi fost de cele mai multe ori la fel de concret. Dar, cu vremea, Orgoliul devenise un tic de care aproape că nu-și mai dădea seama și de aceea pulsiunile lui, ofensate, se făceau tot mai puțin simțite. Fără să trebuiască să mai lupte cu el, înțelepciunea tindea să-i ia tot mai mult locul. (Numai că față de Orgoliu, înțelepciunea și într-un fel renunțarea.)

Femeia, în schimb, devenise superba-i prietenă, prietena cu care spera să se poată sfătui uneori, dar mai ales cea care încerca să-l consoleze după fiecare înfrângere nouă. (Ladislau Pietraru era pe punctul de a deveni un înțelept, dar era abia în stadiul în care înțelepciunea dobândită îi arăta eșecurile, neajungând încă să înțeleagă cum, de la un anumit hotar încolo, eșecurile nici nu mai există). Femeia apărea atunci și el reușea să uite.

Uneori. Altădată stătea de vorbă cu o persoană de pe stradă, cunoscută sau mai puțin cunoscută, și Femeia apărea vag încarnată în aceasta, fără ca respectiva ființă să știe ce rang a dobândit.

Se întâmplă apoi ca în Lugoj, oraș de câteva zeci de mii de suflete, Ladislau Pietraru să reîntâlnească peste o zi sau cinci persoana respectivă, dar aceasta să nu-i mai spună nimic. Era un capriciu al Visului, dar și al oglinzii și mai ales al celui ce privea în Oglindă. în clipele-cât Femeia era încă de față, se înțelegeau dintr-o privire sau, mai ales, dintr-un gând. Era maxima performanță.

• Chiar dacă nu putea face Femeia să apară ori de câte ori voia el, totuși Ladislau Pietraru reuși performanța de a presimți evenimentul.

Capacitatea de a presimți întâlnirile o învățase treptat la început știuse că Ea va veni, așa cum se întâmplă uneori pe stradă să te gândești cu totul neașteptat la cineva care peste câteva clipe va țâșni de după primul colț. Pe urmă însă presimțea tot mai devreme că o va zări. (Își spuse că Ea, este întotdeauna în preajma sa, dar că el abia învață să-și creeze starea de a o simți.) De când lucrurile se întâmplau astfel, Ladislau Pietraru încercase puțin să înșele. Încerca să fie la timpul respectiv în lume, printre oameni, pentru ca Femeia să poată lua înfățișarea unei trecătoare de pe stradă și chiar încerca să-și aleagă trecătoarea respectivă. Dar în felul acesta Întâmplarea purta întotdeauna ceva în plus, ceva ce deranja întâlnirea lor. Ea venea totuși, dar parcă nu era de față sau parcă n-ar fi venit pentru el. Comunicarea era superficială. Ea se afla acolo, el se afla acolo, cam asta era tot, apoi Ea dispărea. De aceea, învățase să nu mai trișeze.

• Pentru scurtă vreme, trăise reversul teama ca Ea să nu apară în oglinda unei ființe care-i va displăcea. Dar teama aceasta s-a dovedit cu totul nejustificată și în curând i s-ar fi părut absurdă chiar și numai ideea că Ea s-ar fi putut înfățișa într-o plăsmuire neplăcută gustului și firii sale.
• Pe urmă, încercase să se pregătească pentru aceste întâlniri. O vreme își propuse să afle cât mai multe despre Ea, dar își dădu repede seamă că Ea este cea care mereu mai află ceva despre el, astfel încât, privindu-se în oglindă, se miră el însuși de ceea ce vede. Observase că e imposibil s-o iscodească, dar încerca să impună cel puțin subiecte pe care să le poată controla. Câteodată îi reușea acest lucru, altădată nu. Necomunicând decât rareori prin cuvinte, subiectele îi erau influențate în primul rând de starea în care se afla. Și, se știe, bărbații, oricât ar brava, caută în femei refugiul pierdut o dată cu îndepărtarea de la sânul mamei. Cel puțin așa a aflat Ladislau Pietraru din surse cât se poate de sigure. Dar mai citise undeva și o legendă pe care o asemuise cu Șeherezada,, era vorba despre un sultan neobișnuit de autoritar care plângea în fiecare noapte în brațele favoritei sale. Altădată, în momentele de orgoliu, sultanul punea să-i fie ucise favoritele tocmai pentru că păstrau taina acestei puteri pe care o aveau asupra-lui. într-o discuție pe care Pietraru o avusese cu un alt avocat, Veniamin Suciu, acesta nu văzuse nicio legătură între legenda, respectivă și cea a Șeherezadei. Pietraru, excelent orator la bară, nu încerca mai niciodată să convingă atunci când era contrazis în particular. De altfel, în dispute era mult mai puțin dotat ca în discursul de amploare. Conștient de aceasta, refuza controversele particulare, pentru a nu-și schimba, decât foarte rar, punctul de vedere.

Suficient de inteligent, și mai ales nefiind obligat să-și calce orgoliul în fața nimănui, el sfârși prin a se supune întru totul terapiei pe care o aștepta de la Femeia Visului său. Cu timpul, ajunse să fie chiar dezamăgit atunci când o întâlnea și Ea nu era în stare să-i aducă alinarea. Femeia nu era remediul universal…

Ladislau Pietraru trecea zilnic pe lângă o clădire împrejmuită cu un gard cu lucrătură complicată din fier. Cu mulți ani în urmă descoperise rătăcit într-un ochi al grilajului un soldat de plumb. Îl văzu și a doua zi și-l regăsi ori de câte ori trecea pe acolo. Un vânt mai puternic ar putea să smulgă mica jucărie din refugiul ei, gândise la început, vrând s-o ia și s-o dăruiască primului copil întâlnit pe drum. Dar nici ploile, nici vijeliile și nici timpul nu izbutiseră să miște micul soldat de plumb din adăpostul său. Și, probabil, în afară de Pietraru, nici nu-l observase nimeni acolo. Iar “Strâmbul“ ori de câte ori trecea pe lângă el, își dezdoia trupul și-l căuta cu emoție din priviri omulețul era la locul lui. Și, văzându-l și azi, Ladislau Pietraru se liniști din nou.

• În camera lui (în “piramida“ lui) se afla o măsuță pe care se găsea un gramofon vechi, dar încă utilizabil. Observase că Ea iubea acel obiect, că de multe ori sosea tocmai atunci când el asculta muzică. Așa că a continuat să insiste pe drumul forțării situațiilor pe care putea să le controleze. Din toate astea s-a născut un joc riscant Ea a devenit capricioasă, i se arăta rar sau nu i se arăta deloc. Sigur, totul nu era decât un refugiu, totul nu era decât joc intim, un joc de inteligență și nici măcar de inteligență, ceva ce depășea cu mult rațiunea, iar cel ce pierdea era doar el. Nearătându-i-se lui, poate că Ea hoinărea cine știe unde altundeva. Apoi Ea nu pierdea nimic, Ea continua să existe. Pe de altă parte Femeia, Orgoliul, Înțelepciunea și Cunoașterea au rămas singurele lui rațiuni de a mai fi, mici înșelăciuni conștient asumate, “frunze-n auz“, într-un auz doar al lui, rațiunea unei existențe de fapt sfârșite, în clipa în care visele sale cele mai concrete s-au sfărâmat. Poate că dacă trupul i-ar fi rămas sănătos, dacă infirmitatea n-ar fi avansat atât de implacabil, dacă n-ar fi fost atât de luat prin surprindere de tot ce i s-a întâmplat, poate că atunci Ea n-ar mai fi existat, poate că orgoliul i s-ar fi manifestat altfel. Dar, își spunea tot el, probabil că atunci nici înțelepciunea nu i s-ar fi relevat, chiar și în ocaziile în care câștiga bătălia cu Orgoliul de care se putea despărți atât de greu. Până la urmă, își zicea, Orgoliul este singura legătură care îl mai ține aproape de viață, de contactul cu ceilalți. De aceea nici nu-i opunea o rezistență deosebită. Și, în felul acesta, Orgoliul slăbea zi cu zi, lipsit de satisfacții.
• La puțin timp după ce revenise la Lugoj, războiul fiind pe sfârșite, avusese ultima întâlnire cu o femeie obișnuită. Fusese o întâmplare pe care niciunul dintre ei n-o premeditase. Lucrurile ar fi decurs firesc, dar noaptea aceea fusese un chin. Ea, cea cu care se obișnuise deja în ultimii ani, cea care renăscuse din visele pubertății sale atât de îndepărtate, nu apăruse în femeia cu care se afla acum și totul nu fusese decât un eșec îngrozitor, o amintire dureroasă. N-a mai repetat experiența. Pe de o parte, din cauza complexelor pe care și le făcea datorită coloanei care i se frângea tot mai mult, pe de altă parte pentru că imaginația îi devenise tot mai puternică și depășea ceea ce mai putea să primească de la viață. O imaginație bolnavă a unui om bolnav. Se gândea de pildă că există prea mulți oameni care nu cunosc decorațiile caselor de pe străzile pe care circulă de o viață. Iar capriciile acoperișurilor, arhitravele decorative de deasupra unor coloane ce abia se desprind din pereți, capetele în basorelief ivindu-se din ziduri, arcurile complicate ale ferestrelor, turnurile hornurilor și feroneria savantă a porților masive, nimic din această splendoare locală nu avea un secret pentru Ladislau Pietraru. Chiar și acum, trecând prin oraș cu fața tot mai apropiată de caldarâm, el continua să vadă ca într-o oglindă pe pavajul străzilor bogăția podoabelor clădirilor printre care hoinărea cu atâta pasiune. Și puține erau leacurile mai eficace decât imaginile somptuoase pe care niște ochi rafinați știau să le sesizeze. Lugojul însuși era un panaceu.
• Femeia venea din istorie, iar el se cufunda tot mai mult în trecut, într-un trecut pe care încerca disperat să-l cunoască. Ladislau Pietraru citea enorm, dar cărțile nu-i ofereau ceea ce aștepta, de la ele. Intuiții stranii îl duceau adesea foarte aproape de adevăruri pierdute de sute sau chiar mii de ani, situații concrete rătăcite pentru totdeauna și de aceea incontrolabile. Niciodată nu putea să știe când se afla în preajma adevărului și când bâjbâia departe de el, iar intuiția nu-l ajuta decât să urmeze anumite căi, acolo unde simțea că drumul ar putea avea o continuare. Ea, Femeia, a fost singurul său jalon în această peregrinare cu ochii închiși. Ea era cea care, apărându-i cu sute de ani în urmă, îl asigura că se află pe poteca atât de căutată.

Intuițiile sale erau uneori uimitoare. De aceea a ajuns să nu se mai mire atunci când citea cu totul întâmplător într-o carte un nume pe care-l știa înainte de a fi ajuns la pagina respectivă, când afla despre un destin pe care îl cunoștea mai demult. Uneori putea chiar să zâmbească înțelept, descoperind erori în istorii romanțate, erori al căror conținut real poate nimeni altul în afară de el nu-l mai cunoștea. Aici intervenea înțelepciunea această cunoaștere nu era îndreptată în nicio direcție, n-o putea folosi în niciun scop.

9. Avea nevoie de asemenea împăcări și nu le provoca în niciun fel. Nu le putea provoca. Mai ales că era o fire fidelă. în tinerețe s-a spus despre el că e răsfățat de femei și chiar și fusese. Dar el i-a rămas credincios Ei. (Este însă la fel de adevărat că pe vremea aceea Ea îi apărea mereu și aproape ca un lucru de la sine înțeles. Poate și el avea atunci ochii mai buni și putea s-o descopere mai ușor. Și, ajuns la această înțelegere, din nou se întreba dacă nu cumva Ea nu se află și acum mereu în preajmă și el nu mai e în stare s-o vadă.) Un timp, trecuse printr-un fel de criză mistică. Ea, asemenea lui Dumnezeu, își spunea în perioada aceea, se află mereu undeva nu departe de el, rămâne doar s-o poți simți. Metodele prin care a încercat s-o depisteze l-au dus la un fel de ascetism extrem. Dar criza trecuse. Nu depusese niciun fel de efort ca să iasă din ea. Pur și simplu rațiunea a fost mai puternică.

Dar perioada aceea l-a ajutat mult în cunoaștere. își explica mai ușor fenomene de sugestie, de tabu-uri care nu-i spuseseră până atunci mare lucru. Învățase chiar și psihologie cu această ocazie. Ceea ce e uneori greu de observat, dacă te raportezi la mase mari de oameni, poate sări în ochi, la indivizi luați separat. Și invers uneori oamenii singuri ascund mai ușor ceea ce în grup îi trădează. începu să poată anticipa reacții și să descifreze manifestări neașteptate. Așa cum mergea des la clubul de șah și asista la partidele altora, nejucând aproape niciodată el însuși, așa se obișnuise să “chibițeze“ și comportarea celor din jur. Neintervenind mai niciodată, nu-și depășea nici de data asta condiția de martor. Și era și cinstit. Pe deasupra, nu comenta ceea ce observa.

În mod firesc, urmă o perioadă în care citi multă psihanaliză. Pe urmă trecu de la Freud la Otto Weiniger, Kraft-Ebing, Magnus Hirschfield înțelegea în felul său cazurile pe care le prezentau aceștia. Într-o zi intră în discuție cu medicul care era chemat pentru expertize la tribunal. Se dovedi că acest psihiatru avea și el teoriile lui, că încercase chiar și un sistem propriu de explicare a comportamentului uman. Câteva discuții avură darul de a-i împrieteni pe cei doi solitari. Dar nici explicațiile doctorului P. nu-l satisfăcură. Femeia, în măsura în care exista în oglinda fiecărui bărbat normal, avea desigur un rol important și secret în multe dintre manifestările individului. Dar el, Ladislau Pietraru, cel care datorită prăbușirii trupului era socotit de mulți ca ieșind din sfera normalului, tocmai el avea impresia că știe mult mai multe despre rolul determinant pe care-l are Ea. Revenirea la luciditate după scurta sa “criză mistică“, după cum și-o definea el însuși, îl făcu să-și amintească de bizareriile la care se supusese singur. Experiența aceasta îl făcea să bănuiască, în reacțiile multor cunoscuți, practici asemănătoare. O vreme îl amuzase atât de mult subiectul încât încercase să scrie un eseu despre defularea prin religie. Căutase exemple în riturile grecești, în cele africane. Îi citi pe Frobenius, pe Levi-Strauss, pe Theodor Wilhelm Danzel, apoi marile ediții ilustrate interbelice pline de redescoperirea puțin snoabă a obiceiurilor “nealterate de civilizație“. Citi cât mai multă etnografie. Discuta cu Veniamin Suciu, dar nu ajungeau prea departe. Pe de o parte din cauza sa, pentru că nu era niciodată suficient de explicit în ceea ce dezvăluia, aruncând în conversație doar aspectele care coincideau cât de cât cu preocupările celuilalt, pe de altă parte pentru că Suciu avea propriile sale obsesii. (“Nu este conștient de ceea ce-i spun, își zicea Pietraru, sau poate că este prea pudic sau prea sfios să accepte ideea unei asemenea conversații. Nu, mai mult ca sigur că nu este conștient de ceea ce eu atât de întâmplător și de perseverent sunt pe cale de a afla“.) Plăcute, pline de erudiție și, uneori, și de înțelepciune, serile petrecute cu Suciu n-aveau până la urmă nicio legătură cu descoperirea Ei.

20. Și totuși Cunoașterea se amesteca de multe ori cu însăși descoperirea Ei. De multe ori fără nicio legătură aparentă. Cunoașterea îl ajuta să-și construiască în Continuare această imagine. Nu-i era niciodată teamă că în felul acesta îi va denatura în mod artificial chipul. Din contră, spera să se poată apropia și mai mult de Ea.

Ar fi fost ideal, își spuse o vreme, să poată desluși trăsăturile Femeii în cât mai multe exemplare umane din jurul său. Dar asta se dovedi imposibil. Atunci, se resemnă el, măcar s-o simtă acolo unde este de simțit. Aceste percepții lacunare, lipsite de orice consistență, nu-i mai produceau bucuria inițială. Jocul cu Femeia, joc care acum era mult mai plauzibil în cazul lui decât înainte, începuse să-l nemulțumească în forma aceea atât de abstractă. Era o fugă după năluci și el, marele specialist în vânătoarea de fantome, el, cine ar fi crezut? omul atât de practic, de fixat cu picioarele pe pământ, dorea o finalitate cât de cât, un joc cu reguli precise, dacă nu controlabile, măcar previzibile.

Atunci făcu totul pentru ca să uite, folosindu-și toate resursele pentru a-și umple altfel timpul și gândurile, ferindu-se de imaginea pe care o căutase atâta vreme cu ardoarea cu care călugării medievali se fereau de chipul Satanei. Deveni mai afurisit ca oricând, mai antipatic și mai temut. (O teamă nejustificată de nimic, dacă lăsăm la o parte înfățișarea sa.) Fusese o perioadă urâtă aceasta, de care își aducea cu neplăcere aminte. (Mai ales că, vrând să se lepede definitiv de imaginea Ei, își pusese în gând să se culce cu o femeie. Dar situația era atât de absurdă, el avea simțul ridicolului prea dezvoltat și știa că, așa cum se înfățișa, nu putea avea niciodată mai mult decât o ființă de care să se îngrețoșeze chiar el în primul rând. Iar el avea o pronunțată groază față de abject. Nici măcar nu îndrăznise să meargă până la capăt în tentativa sa. Nici măcar nu încercase cu adevărat. Ceea ce se poate petrece între un bărbat și o femeie pentru el era un capitol încheiat.)

Dezamăgirea era prea mare. Citea îngrozitor de mult, folosind slova ca un balsam. Dar slova singură nu-și putea face efectul. Un sentiment de gol umplea manifestările sale exterioare și Ladislau Pietraru se lăsă dus de evenimente și de lipsa lor.

Ea își făcu din nou apariția.

21. Obișnuit de ani și ani să raționeze, acum, când avea mai mult timp ca oricând pentru sine, Ladislau Pietraru reîncepu să disece tot ceea ce simțea. Credincios unei fraze pe care a citit-o într-o carte și care spunea că și cel mai umil prizonier din cea mai sordidă celulă poate trăi mai intens decât un împărat în palatul cel luxos, cu condiția ca prizonierul să aibă aptitudinea de a simți viața, avocatul încercă să fie preocupat de tot ceea ce-i oferea orizontul său frânt, apartamentul său și orele pe care le petrecea la tribunal sau la clubul de șah. Sau pe stradă.

Dar și astea erau tot numai fraze în realitate nu se putea preocupa decât de propriile-i senzații.

Între timp, Femeia devenise un fel de emoție estetică un fel de tablou din care a mai rămas doar rama și pânza îi mai reapărea doar din când în când, prin străfulgerări de amintire. începu să se concentreze asupra ramei goale și reușea câteodată să vadă și ceea ce dorea.

• Altădată, însăși Femeia părea să fie cea care-i dădea semne de fidelitate. Stătuse, de pildă, la pâine, și Ea, apărând pentru câteva clipe în preajma lui (poate datorită și coafurii vânzătoarei), îl făcu să-și primească rația înaintea tuturor în poziția în care se afla el, rândul cotea și atunci vânzătoarea începu să servească tocmai din acel loc al șirului. Oamenii nu protestară, lucrurile se petrecură absolut firesc. Ea mai apăru de câteva ori în persoana vânzătoarei, dar niciodată când se aștepta el. De câteva ori, a mai fost servit peste rând, de câteva ori a primit mai mult decât îi permitea cartela. Era știrbit de asemenea favoruri. Nu la așa ceva se aștepta din partea ei. Era prea banal, prea prozaic.
• Și altădată s-a mai întâmplat ca diferite femei să-i facă mici surprize. De cele mai multe ori exact după ce avusese impresia că ar fi simțit prin apropiere prezența Ei. Sfârși prin a-și spune că el însuși nu este decât un invalid și că i se fac favorurile care i se fac unui orb sau unui om fără picioare. Că, de fapt, nu se întâmpla nimic mai mult. Singurul lucru ciudat era că, de fiecare dată când se petrecea așa ceva, el simțea cu câteva clipe înainte prezența Ei. Și întotdeauna o femeie era pe urmă cea care-l proteja. Devenise o potaie de pripas pe care fiica bună a împăratului din poveste o alinta din când în când cu o bucățică de zahăr. Numai că în basme potaia sau broasca râioasă sau puiul jigărit se transformă, până la urmă, în prințul pe care vrăjitoarea cea rea l-a condamnat să ia un chip diferit de ceea ce vedea lumea în el. Lui “vrăjitoarea cea rea“ nu i-a lăsat nicio șansă de izbăvire? Basmul lui era fără de întoarcere?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.