OM ŞI LEGE (27)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

 

În curte îl văzu pe doctorul P. Era și Penescu și discutau aprins în drum spre ieșirea spitalului. Se opreau din când în când pe alee și gesticulau. Rotofeiul le-o luă înainte și ei nici nu băgară de seamă. Ieșind pe poartă, Rotofeiul observă două birje. Se tot învârti în jurul lor și, până la urmă se-așeză într-una și-i ceru birjarului să-l ducă până la poștă. Între timp discută cu omul de pe capră, dar îi păru rău că nu s-a așezat și el acolo, pentru că așa, din cauza vântului. Nu se puteau înțelege prea bine.

— Caut o tovarășă Iovănescu, începu el.

— Aici în oraș sunt mai multe familii Iovănescu.

— Avea un frate la Satu Mare.

— Nu știu. Am putea merge la familia Iovănescu de pe strada Făgetului. Ei o să vă poată îndruma poate mai bine.

— Nu, asta nu-mi place. S-ar putea să fie rude și niciodată nu e bine să amesteci o rudă în treburile altei rude. Poți avea surprize dintre cele mai neplăcute.

— Cum înțelegeți asta?

— Simplu. Nu că aș vrea să fac o aluzie la cineva. Că dacă aș face o… aluzie la familia domnului doctor Hesse din Augsburg, sigur că poate aș exagera. Domnul doctor Hesse a fost locotenent colonel medic și era foarte cumsecade până ce venea vorba despre fratele său. Fratele ăsta era civil și s-au certat cu ani în urmă pentru un fleac dar îi ținea ură atât de mult, încât ar fi fost în stare să se omoare unul pe celălalt. Și numai ce primește medicul colonel un comision, cam așa cum ar trebui să-i duc eu acum la tovarășa asta Iovănescu. Dar ce să vezi? Comisionul nu era pentru el, ci pentru fratele său. Doctorul Hesse stătea pe Schwedenweg aproape de ruinele zidurilor cetății pe care augsburghezii au apărat-o împotriva suedezilor. Când a auzit fratele său că este ”înșelat din nou și din nou“ a pornit un asediu modern împotriva orașului. Numai că de data asta nu cu arma, ci cu avocații. S-a iscat un scandal atât de mare, încât până la urmă s-a trecut și la jigniri grave și câțiva domni s-au bătut între ei în duel, alții au fost cotonogiți seara de către persoane necunoscute, pot spune că și furturile s-au înmulțit îngrozitor în perioada aceea, iar difteria, difteria, dragă domnule, a început să facă pur și simplu ravagii. Numai că medicul a fost pus în situația grea de a alege între simțul datoriei de medic care-l obliga să le dea ajutor și celor care au trecut de partea fratelui său și refuzul acestei trădări față de tabăra sa. Vă dați seama ce dramă se petrecea în sufletul lui! Așa că, vă rog frumos, eu nu pot să merg în niciun caz ia familia Iovănescu de pe Strada Făgetului, fiindcă nu poți să știi niciodată la ce expui oamenii.

— Ăștia de aici sunt un alt soi de oameni.

— Da? Se poate, dar nu se știe din ce trunchiuri se trag cu toții. Eu cunosc un caz în care ramuri ale aceluiași copac, dacă mă pot exprima astfel, au ajuns să se vâneze reciproc. Cazul la care mă refer sunt sigur că are mlădițe și la Lugoj…

— Eu n-am auzit despre așa ceva. Dar aș putea eventual să mă interesez la familia de care vă spuneam.

— Ar fi foarte drăguț din partea dumneavoastră dar eu n-aș putea lua decât ca pe un semn de amabilitate gestul dumneavoastră pentru că eu, bineînțeles, crezare n-aș avea voie să vă dau deoarece de unde sa știu eu de ce parte vă veți pune.

— Eu n-am vrut decât…

— Cum, vă rog? Din cauza vântului, vorbele dumneavoastră nu ajung prea bine până la…

— Păi, zic, n-am vrut decât să vă fiu de folos.

— Aș spune să schimbăm locurile și să urc eu pe capră și să treceți dumneavoastră aici, dar nici asta nu se poate pentru că ar însemna într-un fel substituire de persoană și lucrurile se pot termina rău. Și e imposibil și pentru că am ajuns la poștă și eu numai până aici am vrut să vin.

După ce plăti, Rotofeiul se miră cu voce tare:

— Ați mai văzut un asemenea curcubeu, și mai ales dublu, în plină iarnă?

— Curcubeul? Ce curcubeu? A, ăsta? Păi…

— Nu prea aveți clienți azi…

— Dimineața de cele mai multe ori e așa…

— V-am văzut întâmplător când l-ați adus pe domnul Alexandrescu la spital.

— Păi în afară de el și de dumneavoastră n-am mai avut azi decât o singură cursă.

— Adică, pe Alexandrescu l-ați dus la spital și înapoi nu l-ați mai adus, în timp ce pe mine m-ați adus numai înapoi. Practic n-ați făcut decât un singur drum dus-întors.

— Pe Alexandrescu l-am adus din altă direcție. Și a trebuit să mă mai duc și după el.

— N-am să vă întreb unde pentru că ăsta este un secret profesional, dar pot să vă spun că pe mine n-aveți decât să mă lăsați aici.

 

Rotofeiul intră în tribunal cu câteva minute după doctorul P. Stătu o vreme la arhivă, reveni în holul mare și își căută noile sale cunoștințe din ziua aceea.

— Nu știu dacă n-am venit de pomană, spuse medicul.

— În legătură cu moștenirea aceea, lucrurile s-au limpezit complet, se agită Rusan.

— Se pare că totul n-a fost decât o alarmă falsă, spuse și ultimul client al lui Pietraru.

— Unde dracu’ aș putea da de un coniac adevărat? se întrebă Penescu, dar se clătina vizibil.

— N-ar trebui să fiți la ora asta la liceu?

— “Omul își alege soarta doar în măsura în care-i este în stare s-o domine.“

— Nu l-ați văzut pe tovarășul avocat Pietraru, îl întrebă avocatul Suciu.

— Când ai timp, nu-i nicio grabă, treci puțin pe la mine, îl invită procurorul Stanciu.

— Eu timp am oricând, dacă binevoiți să considerați că în clipa aceea am timp, că dacă nu, atunci nici nu-mi dau seama când zboară lunile.

— Sunteți, desigur, cu treburi importante pe aici? îl întrebă “clientul“.

— Dom’le, habar n-am cine ești și nici nu mă interesează, îl apostrofă Lazăr, dar să știi că-mi ești simpatic.

— Odată,, la Brno, am întâlnit tot așa un domn oare mi-a declarat că-i sunt simpatic și am făcut prostia să-i spun că și el mi-este simpatic Asta n-a fost deloc prudent din partea mea, pentru că până la urmă s-a dovedit că individul era escroc, bigam și bandit de drumul mare. Un agent, Smolarek, după ce a auzit că-i sunt simpatic tâlharului, dar mai ales după ce și-a notat că am declarat că și tâlharul mi-este simpatic, a încercat cu tot dinadinsul să mă scoată complice în mai multe cauze.

— “Precauția este mama prudenței“ spuse Penescu, în timp ce-și căuta cu îndărătnicie clasa prin sălile de judecată.

— Ceea ce vă pot eu spune, fără teama de a greși este faptul că la Lugoj lucrurile sunt limpezi, mai afirmă o dată “clientul“.

— Nu e nicio grabă, mai spuse încă o dată procurorul Stanciu.

— O jumătate de oră oricum mai stau pe aici, făcu Pietraru, vorbind cu pantofii celor care treceau prin fața sa.

— Tovarășe! Ei, tovarășe, îl trase nevasta lui Alexandrescu pe Rotofei la o parte.

— Eu cred că încetul eu încetul mă întorc la spital, spuse doctorul P.

— Tovarășe infirmier, zise nevasta lui Alexandrescu spuneți că-l știți mai de demult pe bărbatul meu. Poate că aveți cunoștință de lucruri de care eu nici măcar n-am habar, dar eu zic să nu ne facem acum rău între noi, că din asta nu va câștiga nimeni nimic. Și, fiindcă veni vorba de câștig, cred că nu v-ar strica nici dumneavoastră niște slănină…

— Domnule, spuse profesorul Penescu, devenit între timp perfect lucid, domnule, am ascultat puțin mai înainte pledoaria unui avocat tânăr. Pot spune cu mâna pe inimă că retorica a dispărut cu desăvârșire. Dar ce retorică, tovarășe? Până și gramatica a dispărut!

— Tovarășe avocat, se agita acum nevasta lui Alexandrescu pe lângă Pietraru, știți… eu… știți, n-aș vrea să vă supăr…

— Lasă-mă, femeie, în pace!

— Tovarășe, încercă să-i explice Rusan Rotofeiului, tovarășe, sunt unii tovarăși, nu mulți la număr, dar mai sunt și din ăștia care nu știu cum e cu timpul cetățeanului. De exemplu, un tovarăș n-a vrut să-mi elibereze azi la notariat trei certificate de naștere în copie, pe motiv că am ridicat și săptămâna trecută două. El pretinde că în felul acesta răpesc din timpul altor tovarăși care trebuie să se ocupe de mine, în vreme ce mulți cetățeni stau și așteaptă. Dar tovarășul nu înțelege un amănunt cât se poate de simplu: dacă am aceste certificate de naștere în copie acasă, nu-l voi mai deranja atunci când voi avea nevoie de-ele…

— Așa-i, spuse Rotofeiul, asta îmi amintește de un domn Halendich din Budapesta, care mânca atât de mult până i se făcea rău, spunând că în felul acesta nu va trebui să mai mănânce altădată.

— Nu-i același lucru, tovarășe, se încăpățână Rusan…, felicit că are pe cine toca la cap.

— Sigur că nu-i același lucru, recunoscu Rotofeiul.

— Încă o jumătate de oră și pe urmă în oraș și pe urmă acasă și pe urmă la cinematograf și pe urmă acasă și pe urmă la pâine și pe urmă… bolborosea Pietraru.

— Tovarășul doctor P. este chemat la telefon, se auzi de undeva o voce.

— Aveți probleme aici, la tribunal? se băgă în vorbă Lazăr.

— Asta-i o treabă strict rațională, la mintea cocoșului, aș putea spune, nu se lăsă Rusan nici în ruptul capului, dacă eu nu ridic acum acele trei copii, va trebui să le ridic altădată. Cine pierde ceva din faptul că o fac acum și nu, să zicem, marți?

— Sau miercuri, îl ajută Rotofeiul.

— Eu am spus numai așa o, zi la întâmplare.

— Asta nu-i bine, asta nu-i bine deloc, regretă Rotofeiul. Odată,, pentru o declarație din asta în care s-a înlocuit un marți cu un miercuri au fost spânzurați din greșeală trei nevinovați, dintre care două femei.

încă o jumătate de oră

și pe urmă

în oraș

și pe urmă

acasă

și pe urmă

la cinematograf

și pe urmă

acasă

și pe urmă

la pâine

și pe urmă

 

— Alexandrescu a. fost găsit spânzurat la spital, anunță cineva.

— Domnule Pietraru, spuse Suciu, nu putem sta undeva de vorbă? E o problemă foarte neplăcută, aș putea spune chiar penibilă. A murit bătrânul Weiskopf și fiul său îi vinde biblioteca. N-ați putea să mă împrumutați cu niște bani până la întâi?

— Îmi închipui că se vând și tablourile bătrânului, spuse Pietraru. Ar trebui să mergem pe acolo.

— Mâine, că astăzi Weiskopf fiul e la Timișoara.

— Cum adică a fost găsit Alexandrescu spânzurat? Ce-i o slănină? se întreba Rusan. Și, în primul rând, cine-i acest Alexandrescu?

— Domnule doctor, începu clientul lui Pietraru să alerge după doctorul P., n-aș vrea să credeți…

— Acum nu pot nicio clipă… Medicul fugi în jos pe scări, evitând astfel și atacul lui Rusan, care tocmai se pregătea să-l acosteze și el.

— Cine a fost acest Alexandrescu?

— Un bolnav care s-ar fi internat azi la spital.

— Cine a fost acest Alexandrescu?

— Lucruri din astea se întâmplă. Unii nu suportă trecerea de la un regim de viață la-altul.

— Foarte adevărat, spuse și Rotofeiul. Odată, la Bruxelles am întâlnit un domn pe nume Woiarek. Asta a făcut în viața sa de toate…

— Cine a fost acest Alexandrescu?

— Neplăcut să ți se omoare un om în secție, poți avea tot felul de neplăceri.

— Cine v-a spus că s-a sinucis? Putea să-i fi făcut cineva felul.

— Unui zdrahon ca Alexandrescu?!

— L-ați cunoscut chiar atât de bine?

— Nu, adică… din văzute… De fapt, nu l-am cunoscut deloc, dar în calitate de vechi lugojean…

— Ceea ce este sigur este că ancheta va dovedi fără dubii…

— Medicina legală astăzi, dragă tovarășe, a ajuns la asemenea progrese…

— Asta-i adevărat. Îmi aduc aminte de unu Krach. Asta a fost înjunghiat într-o cârciumă față de toți consumatorii. Dar medicina legală, cum bine ați binevoit s-o denumiți, atât de bine l-a cercetat încât a putut să dovedească negru pe alb că acest Krach s-a sinucis dându-și cu un satâr în spate și lovindu-se de încă vreo trei ori, după ce a murit. Dacă nu era un medic legist atât de bun prin părțile alea, oamenii care au asistat la trista scenă puteau să moară proști și puteau să creadă că pe Krach l-a ucis paracliserul Toth. Dar așa…

— În condițiile noastre noi nu se pot întâmpla asemenea erori judiciare.

— Dar, vă rog frumos, n-a pomenit nimeni nici atunci de vreo eroare judiciară.

— Dar cine a fost acest Alexandrescu?

— Eu v-o spun pe șleau Alexandrescu s-a sinucis!

— De ce n-a stat atunci frumușel acasă să se sinucidă acolo?

— Pentru că… Lucrurile astea se întâmplă întotdeauna foarte repede. Nimeni nu se gândește prea mult înainte de a face un asemenea gest. Te apucă disperarea și gata…

— Numai că eu am văzut ia Cracovia pe un anume Stupar…

— Lasă-ne, tovarășe, în pace cu poveștile dumitale!

— Povești?

— Ce vrei să spui?

— Se zice că Alexandrescu era deja urmărit pentru ticăloșiile sale.

— Așa se zice? Dar dumneata se vede că ești foarte în temă cu cazul Alexandrescu.

— Eu. spun numai ce am auzit.

— Nu-i bine să spui tot ce auzi. Unele lucruri nu slujesc nimănui.

— Ba, lasă-l tovarășe, lasă-l să spună!

— Ce să spun?

— Ce mai știi.

— Nu mai știu nimic.

— Cam târziu să susții așa ceva.

— Ce vreți să spuneți?

— Nimic, nimic… Ziceți mai departe.

— Dar cine a fost acest Alexandrescu?

— Poate că știe tovarășul avocat Pietraru mai multe.

— Ce să știe dânsul?

— Poate că răposatul l-o fi angajat deja.

— Ce-i, tovarășe? Mă anchetezi?

— Nu, dar până la urmă tot va trebui să existe o anchetă în legătură cu moartea lui Alexandrescu.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.