OM ŞI LEGE (30)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

 

O mașină a miliției opri în fața porții pe care portarul se grăbi s-o deschidă, apoi salută militărește și mașina dispăru în curte.

Pe urmă s-a aflat că Alexandrescu nu s-a spânzurat, ci că a fost găsit mort, întins lângă pat. Se putea ca moartea să se fi instalat în urma unui atac de inimă, autopsia va decide. Dar exista un dubiu major provocat de o mică rană sub tâmplă, rană care putea să fi fost cauzată de căzătură sau să fi pricinuit ea căzătura. Pe urmă mai era și rana de la gât. În primul rând rana de la gât!

— Dacă n-aș fi venit la psihiatrie, m-aș fi apucat de medicină legală, spuse doctorul Cosma. Aia e măcar o știință sigură.

— Numai că medicina legală nu face parte din medicină decât prin bagajul de cunoștințe pe care-l solicită din partea specialistului. Foarte puțin din jurământul lui Hipocrat se potrivește acestei îndeletniciri și în primul rând, o medicină oare nu e chemată să vindece pe cineva.

— Colega, medicina legală scoate la iveală adevărul. În ultimă instanță, orice știință asta urmărește.

— Astea-s vorbe frumoase! Medicina este chemată să vindece. Atât. Și cu cât o depărtezi mai mult de filosofie cu atât o apropii mai mult de ea însăși. Un medic n-are voie să-și pună niciun fel de probleme sociale, etichete în legătură cu pacientul său. El nu trebuie decât să amelioreze suferința. Mai adu-ne ceai! Rotofeiul dispăru.

— Acum, că suntem singuri, cum a murit individul?

— Tu ziceai că ai încredere deplină în medicina legală. O să aflăm.

— Se spune că…

— Că s-a sinucis? Se mai spune și că a fost omorât. Tu l-ai văzut?

— Nu.

— Nu trebuie să fii medic ca să vezi că l-a înjunghiat unul, de parcă ar fi tăiat un porc. I-a vârât cuțitul în gât.

— Singurul care știe adevărul este Murariu, dar ăsta în mod precis nu va sufla o vorbă.

— De ce să știe Murariu?

— Pentru că a fost de față. El este mereu de față la tot ce se întâmplă în pavilion.

— Alexandrescu ăsta avea un fler deosebit în a recunoaște oamenii. Mi s-a povestit despre el că era în stare să simtă de la nu știu ce distanță că vine cineva. Instinct de fiară hăituită, nu crezi? Sau de orb.

— Cine ți-a spus asta?

— Cine? Ce importanță are cine?

— Și crezi ca se păzea atâta pentru că se ferea să nu fie cumva atacat?

— Îți spun că se purta ca o fiară hăituită. Dar ca o fiară.

— Îmi pare rău că nu l-am cunoscut și eu.

— Poate l-ai cunoscut.

— Adică?

— Adică poate că l-ai cunoscut.

— Cum arăta?

— Du-te și uită-te la el.

Rotofeiul intră cu tava cu ceștile cu ceai.

— L-au lăsat pe Alexandrescu în salonul în care a murit?

— Da.

— Du-te și uită-te la el.

— Eu?

— Nu tu, dom’ doctor!

— Poate mai târziu am să asist și eu la autopsie.

— Švejk, tu nu bei ceai?

— Mulțumesc, acum nu. Dar dacă e ordin…

— Nu-i ordin. Numai dacă vrei… Tu le știi pe toate: ce-a fost cu Alexandrescu ăsta?

— A fost bolnav, știți asta mai bine ca mine. Sunt unii care încearcă să se sinucidă.

— Dar cum a făcut-o?!

— Asta se întreabă toată lumea. Fiecare spune altceva. Afară am auzit și că s-ar fi spânzurat. Dacă ar fi să credem lucrurile după numărul celor care le afirmă, cred că ar trebui să admitem că Alexandrescu s-a spânzurat.

— Păi, nu s-a spânzurat.

— Se va găsi o soluție și pentru asta. Și chiar și pentru rană de la gât. Eu am cunoscut odată un detectiv particular la Milano. Ăsta prelua orice caz și încerca să afle adevărul, calculând după o formulă secretă tot ce se spunea despre cazul respectiv. De cele mai multe ori reușea să ajungă la o concluzie valabilă. Nu știu care a fost acea formulă pentru că la toate cele, pe care le auzea, le punea câte un plus sau un minus și pe urmă aduna și scădea acele semne între ele. Detectivul ăsta a fost un om foarte deștept și sunt sigur că dacă ar fi auzit câte se vorbesc acum despre moartea lui Alexandrescu, nu i-ar fi venit deloc greu să știe totul de parcă ar fi fost de față atunci (când s-au întâmplat cele ce s-au întâmplat.

— Și unde este acum detectivul dumitale întrebă doctorul P.?

— Nu știu, vă rog. Eu l-am cunoscut la Milano și am avut și o carte de vizită de-a lui, dar aceasta mi-a fost confiscată împreună cu o mulțime de alte lucruri.

Rotofeiul ieși din cabinet și-l întâlni pe coridor pe Murariu.

— Salut! Și fără să mai aștepte să-l trimită la dracu’, scoase din buzunar mai multe bomboane și i le întinse.

— Ce-ce-ce-ți trebuie p-p-pentru ele?

— Nimic.

— Cum nimic?

— Nimic.

Murariu le luă cu neîncredere, dar bomboanele dispărură în mâna lui uriașă.

— Cel mult, dacă vrei și daca-ți face plăcere arată-mi ce ai mai sculptat azi.

Asta-i făcu în mod vizibil plăcere lui Murariu. Îl duse până la capătul coridorului unde, într-un fel de oficiu, își instalase locuința, rezerva și atelierul.

— E cam strâmt, spuse, și nu știu unde vrea dom’ doctor să mai băgăm și pianul ăla atât de mare.

“Uite, domnule, nu s-a bâlbâit niciodată.”

Cămăruța era într-adevăr ticsită cu tot felul de obiecte, foarte multe confecționate de Murariu însuși.

— Ce ai început să sculptezi?

Dementul îi arătă și Rotofeiul constată că lucrarea sau, mă rog, viitoarea lucrare era de o bună calitate, și concepută destul de realist.

— Ai talent, ce mai! Nu-mi vinzi mie sculptura asta? Atunci când va fi gata…

— Păi, să vedem…

— Cât ceri pentru ea?

— M-m-mnmult. Aăăă… Unsprezece lei și pa-pa-păi-patruzeci de ba-ba-bani.

— Mult, într-adevăr.

— Nu merită?

— Merită, da-i mult. Însă să ții că-ți dau unsprezece lei și patruzeci de bani pe ea.

— Când?

— Când o gați.

— Pâ-pâ-pâ-pâ-nă seara o ai.

— Numai că te rog și eu ceva: alta ca asta mai faci?

— Nu p-p-p-pot. După ce fac una ca asta gata. P-p-pricepi? Mă apuc de alte chestii. Nu p-p-pot să fac zece de un fel.

— Până seara îți fac și eu rost de bani. Dar să n-o arăți nimănui!

Rotofeiul ieși și-i mai dădu o bomboană dementului. Apoi intră prin saloane.

— Domnule Szabó, v-ați mai gândit la ce am discutat?

— La ce?

— Nu vă amintiți nici acum de verișorul acela al dumneavoastră din Pécs?

— N-am niciun verișor la Pécs!

— Nu vă enervați, că eu am întrebat numai.

— Domnule, nu mă mai bate la cap. N-am nicio rudă la Pécs!

— Văd că începeți să vă enervați la fel de tare ca și farmacistul acela Patrick Noir din Geneva. Și pe ăla cum îl întreba cineva despre verișorul din Pécs cum își ieșea din țâțâni. Nu credeți că-i cam dubioasă treaba asta?

— De nu-l lăsați în pace? se amestecă un alt bolnav în discuție.

— Domnule, reluă și Szabó, eu am fost singur la părinți, mama n-a avut niciun frate nici soră, tata a fost crescut la orfelinat, de unde să am eu un verișor?

— Luați cam simplu lucrurile domnule Szabó. Mai ales dacă spuneți că tatăl dumneavoastră a avut o origine atât de nesigură. Bine! Nu mai insist. Deși, nici nu trebuia să fie neapărat verișor, putea să vă fie și o altă rudă, dar, mă rog nu vă place să discutăm despre asta, nu vă place… Ce să-i fac? Numai că, să știți în general și verișorii de gradul doi sau trei, tot verișori sunt.

— N-am nicio rudă la Pécs! N-am în general nicio rudă! Sunt internat aici de aproape o lună și jumătate și numai pe mine nu mă vizitează nimeni. Nici măcar nu-mi pot imagina ce se petrece în cămăruța mea de-acasă.

— Dacă vreți, eu mă duc cu plăcere…

— Nu, dumneata nu! Dumneata mă enervezi!

— Eu poimâine voi fi lăsat să plec acasă vorbi iarăși celălalt bolnav, o să mă duc eu să văd ce mai e la locuința tovarășului Szabó.

— Numai pe mine nu m-a vizitat nimeni, niciun vecin măcar… Poate că-și închipuie toți că am murit deja…

— Fiți liniștit, o să vă faceți bine, spuse Rotofeiul și se îndreptă spre ușă.

— Poate că au și dat cămăruța mea altcuiva, se lamentă Szabó în continuare. Lăcătușul ăla de mult voia și cămăruța mea.

“Trebuie să fie ceva cu orașul ăsta Pécs, gândi Rotofeiul în timp ce se îndrepta spre bucătărie, de câte ori pomenești despre o posibilă rudă de acolo, toți își ies din sărite“.

Bucătăresele discutau tot despre moartea lui Alexandrescu.

— Și când l-au găsit culcat lângă pat, n-au vrut să creadă că ăla nou ar fi fost mort. Stătea întins pe jos de parcă ar fi leșinat.

— Cine l-a găsit? întrebă Rotofeiul.

— Un alt bolnav.

— Și ăla ce căuta acolo?

— Ce să caute?! A intrat în salon și l-a văzut pe ăla nou pe jos.

— Dar de ce a intrat în salon?

— Bolnavii se mai plimbă…

— Asta-i, admise Rotofeiul, luându-și o farfurie cu orez. îmi aduc aminte de un plutonier Bicovsky care a fost internat la spitalul militar pentru că i-a intrat o schijă în piept. Asta avea mania de a rătăci toată ziulica prin spital. Cei de aici sunt niște îngeri pe lângă plutonierul Bicovsky. Ăla, vă rog frumos, umbla și noaptea din salon în salon să-și caute camarazi de regiment. De la povestea cu schija, medicii au trebuit să-l interneze la psihici. Nu mai puteai s-o scoți la capăt cu el. Pur și simplu nu putea să mai stea în pat. Cum se culca se și scula și o lua din nou prin saloane. Asta se numește streche de salon. Bolnavul nu mai poate rămâne liniștit nicio clipă și nici nu mai e în stare să stea de vorbă cu cineva mai mult de două minute. Dacă un alt pacient, să spunem, vrea să-i povestească pricina pentru care a ajuns în spital, bolnavul de streche de salon îl ascultă până ce-l ascultă și pe urmă o pornește mai departe.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.