OM ŞI LEGE (31)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

 

— Cum puteți să mâncați orezul ăla gol?

— Orezul este foarte bun pentru intestine. Strânge excrementele, mă scuzați, le face cocoloașe și le învăluie. Și cum vă spuneam, Bicovsky ăsta, om altfel de treabă, în viața civilă a fost angrosist de pantofi. se pune într-o zi și năvălește într-un salon și dă acolo peste plutonierul Bucos mort, căzut pe jos, la fel ca și domnul Alexandrescu la noi. Bicovsky stă ce stă, se uită și pleacă mai departe, dar până să iasă, intră înăuntru un medic, locotenentul doctor Dan. Îl întreabă nu mai știu ce pe Bicovsky și ăsta răspunde atât cât poate sta pe loc și pe urmă o ia în goană spre celălalt capăt al pavilionului. Abia atunci îl observă doctorul Dan pe plutonierul Bucos căzut pe lângă pat. Îl privește mai atent și-l vede mort. Pe urmă anchetă, declarații, martori și la sfârșit proces la tribunalul militar împotriva plutonierului Bicovsky pentru că l-ar fi ucis. pe plutonierul Bucos. Asta numai pentru că n-a apucat Bicovsky să-i raporteze doctorului locotenent Dan că l-a găsit pe bolnavul Bucos în stare de repaus total.

— Și l-au condamnat?

—N-au mai apucat pentru că Bicovsky n-a mai reușit să se plimbe și prin închisoare ca prin spital, acolo trebuia să stea în celula în care l-au închis. Dar ăștia cu streche de spital nu pricep regulamentele și atunci nu i-a mai rămas de făcut decât să se spânzure.

— Și pe adevăratul criminal nu l-au mai găsit?

— Pe adevăratul criminal? Care-i adevăratul criminal? Tribunalul a găsit în sinuciderea lui Bicovsky o confirmare a acuzațiilor formulate de domnul procuror, așa că adevăratul criminal Bicovsky a rămas. Și acum, dacă nu vă supărați: aș mai mânca și niște arpacaș, pentru că acum intestinele mele sunt pregătite și nu mă mai paște pericolul diareii.

— Numai că ăsta care l-a găsit aici pe mort a anunțat imediat medicii.

— Bine a făcut. Așa e reglementar. Deși, dacă e să fim cât se poate de exacți, niciodată nu se poate ști cine l-a văzut primul pe mort.

— În orice caz, cel care l-a omorât a trebuit să-l cunoască bine, pentru că Alexandrescu ăsta era ca o namilă și nu știu cine ar fi avut curajul să-l atace pe față. Mai puteți mânca?

— Eu mănânc foarte mult. Pot mânca oricât mi se pune în față. O vreme m-am mirat și eu, dar nu prea tare. După aceea a venit un medic deștept și mi-a explicat că cei care au boala mea nu cunosc senzația de sațietate. În privința faptului că cine l-a omorât pe tovarășul Alexandrescu, răposatul, nu pot să spun decât că nu se știe cu precizie cine a fost și dacă a existat.

— Cine?

— Cel ce l-a omorât. Pentru că nu vă supărați dacă ancheta va stabili că nu l-a omorât nimeni, atunci precis că nu l-a omorât nimeni. Vă rog, dacă se poate, niște sare nu aveți pe aici?

Mai târziu, Rotofeiul îi raportă medicului ceea ce se vorbea în secție despre moartea proaspătului internat.

— În general, pot să afirm, lucrurile se petrec civilizat și fără panică, fapt deosebit de pozitiv. Asta dovedește că bolnavii din saloanele noastre dau dovadă de multă seriozitate și simț al realității. Doar un oarecare Szabó se tot enervează atunci când îl întrebi despre verișorul său din orașul maghiar Pécs. Asta, bănuiesc, ține de boala respectivului. În rest, lumea crede că persoană care l-a ucis pe Alexandrescu trebuie să fi fost cineva care-l cunoștea foarte bine, pentru că altfel nu avea cum să se apropie atât de mult neobservată de un vlăjgan precum victima decedată. Aceiași trebuie să admită însă că, dacă ancheta nu va stabili în felul acesta atunci lucrurile, înseamnă că stau cu totul altfel, în funcție de rezultatul respectivei anchete. De exemplu, dacă s-ar stabili că dumneavoastră l-ați omorât cu o grenadă de mână pe numitul Alexandrescu, atunci toți, fără excepție, dând dovadă de multă solidaritate, vor depune ca martori că au văzu cum ați săvârșit odiosul atentat. Puteți să aveți deplină încredere în bolnavii dumneavoastră. Și dacă va fi nevoie de un mobil pentru crima pe care ați săvârșit-o acesta este la îndemână fie motivul adevărat, fie…

— Ce motiv adevărat? Ce tot vorbești?

— În legătură cu ce se vorbește în afara zidurilor spitalului, lucrurile stau ceva mai prost unii fiind de o părere, alții de alta. Asta îmi amintește de o situație perfect asemănătoare, când un oarecare Karl Wagner ar fi fost ucis la ștrandul din Sibiu și când absolut toată lumea a declarat înainte de proces în fel și chip, dar toți au afirmat, după ce au asistat la dezbateri, că au văzut lucrurile exact așa cum a binevoit să stabilească în instanță onoratul tribunal, Doar un oarecare Palfi se tot dădea mare și susținea și înainte și, după aceea că el nu și nu, a văzut așa și pe dincolo. Atâta i-a mers gura până ce i-a luat foc casa și mai târziu s-a pomenit cu un picior rupt. Dar ăștia nu se-astâmpără niciodată până ce nu-i prea târziu.

— Ai terminat?

— Cum doriți dumneavoastră. Dacă doriți, pot să vă mai raportez o oră. Dacă nu, atunci înseamnă că am terminat fără nicio discuție în plus.

— Bine, dacă ai terminat, atunci vreau să te întreb și eu ceva: l-ai cunoscut dinainte pe Alexandrescu sau nu?

— L-am cunoscut.

— Ai ceva de împărțit cu el.

— Am avut.

— Și de ce dracu’ nu mi-ai spus mai înainte?

— Pentru că nu m-ați întrebat.

— Și ce-ai avut de împărțit cu el?

— Eu, vă rog frumos, nimic. El trebuia să-mi dea înapoi 3000 de lei de-acum cinci ani.

— I-ai cerut banii?

— De ce?

— Că știu și sunt sigur că nu mi i-ar-fi dat.

— Cred că înțelegi că nu-i în favoarea ta să afirmi că ai avut ceva de împărțit cu Alexandrescu…

— Ba da. Aici greșiți. Dacă spun la toată lumea că mi-a fost dator bani, cine să fie atât de prost să creadă că l-am omorât? În felul acesta nu-mi mai capăt niciodată banii înapoi. Dar, dacă asta vă deranjează, pot să spun că nu mi-a fost Alexandrescu ăsta dator nicio lețcaie și, dacă vreți să știți, adevărul adevărat din clipa asta nici nu-i altul. Pentru cinci mii de lei, mai ales dacă au fost numai două sute, nu merită să dai de bucluc. Nu gândesc bine?

— Mă, l-ai cunoscut sau nu l-ai cunoscut pe Alexandrescu? Rotofeiul tăcea. Ce aștepți?

— Să-mi spuneți dumneavoastră ce binevoiți și pe urmă eu jur că e așa.

— Nu-mi place să amintesc de lucrul ăsta, dar practic eu te-am luat de pe stradă și am avut încredere în dumneata. De ce nu vrei să-mi spui adevărul?

— Să mă bată Dumnezeu dacă nu vreau!! Dar nu știu care adevăr să vi-l spun. Odată, am fost închis la Pankrac și acolo am fost băgat într-o poveste cu încă trei inși. Foarte de treabă toți trei, dar la interogatorii au luat bătaie înfiorător. Numai pe mine nu m-a lovit niciun domn comisar pentru că eu, vă rog, spuneam mereu adevărul de care eram întrebat. Și, nu vă supărați, ei știau să întrebe acolo. Nu ca dumneavoastră… Spuneau, de pildă, nu-i așa că Varga este un ticălos mai mare ca Polak? Eu nu trebuia să spun decât că Varga este un ticălos mult mai mare decât respectivul Polak. Ceilalți trei nu. Ei se încăpățânau să susțină că nu cunosc niciun Varga și niciun Polak. Și sigur că luau bătaie. Că vă întreb eu, cum poate să te creadă cineva că într-o viață întreagă nu ai cunoscut niciun Varga și niciun Polak? Și pe urmă, întrebarea nici nu se referea la faptul dacă i-ai cunoscut pe respectivii domni, ci numai dacă Varga este într-adevăr un ticălos mai mare. Așa că, nu vă supărați, cel care întreabă trebuie să și indice în întrebare care este adevărul pe care vrea să-l afle. Autoritățile întotdeauna fac așa și de aceea eu întotdeauna am știut să le răspund autorităților. Doar o dată un inspector Weissnadel îmi punea în așa fel întrebările încât habar n-am avut ce să-i spun. Asta zicea că el este o fire democrată și că ăștia, democrații, nu vor sa-și impună cu orice preț…

— Du-te și mai adu niște ceai!

Trecând prin coridor, Rotofeiul dădu de Pietraru.

— Domnul doctor e în cabinet

Avocatul își ridică greu capul căzut.

— Nu-i nicio grabă.

Ședeau acum amândoi pe o bancă pe coridor de parca ar fi așteptat să fie chemați la consultații.

— Am vrut să mă duc la film, dar începuse de mult. O să merg după masă, că tot n-am ce face.

— V-a murit clientul.

— Nu știu dacă m-ar fi angajat.

— Cum așa?

— Păi, nu există nicio delegație în acest sens.

— Bineînțeles, Și nici martori că l-ați fi întâlnit aici.

Pietraru își mai ridică o dată privirea.

— Da, nici martori nu există.

— Și dacă nu există martori, e ca și cum nici nu s-ar fi întâmplat.

— Iar dumneata, bănuiesc, ai găsit deja persoana pe care o căutai pentru a-ți preda comisionul și acum vei pleca. Unde? Cine știe unde?

— Cred într-adevăr că am găsit-o. Dar nu știu dacă plec deja azi. Poate mai stau câteva zile. Am aflat unde locuiește persoana, dar n-am găsit-o încă acasă.

— Da, dar peste câteva zile ai sa pleci.

— Desigur. Dumneavoastră însă o să rămâneți, nu?

— Unde să mă duc?

— Asta așa-i. Deși unii au plecat.

— Treaba lor!

— Nu trebuie să vă supărați. Unii pleacă, alții nu pleacă. Întotdeauna a fost așa.

— Spune-mi te rog, pentru că tot le știi pe toate: Alexandrescu l-a ajutat în vreun fel pe Mărginean?

— Nici nu cred să-l fi cunoscut. De ce?

— Numai așa. întrebam și eu…

— Dar pe un locotenent Măgureanu știu că l-a servit.

— Corect?

— Corect.

— Deci a făcut și Alexandrescu lucruri bune la viața lui…

— Știți, asta este inevitabil. Odată,, îmi amintesc, l-am cunoscut pe unul Schröder. O bestie. Mare grangure printre hitleriști. A omorât mai mulți oameni decât a apucat să cunoască în viața lui. Dar chiar și ticălosul ăsta a salvat odată o familie de ruși în Ucraina.

— Cum așa?

— Habar n-am. Pur și simplu a făcut-o.

— Dar Alexandrescu n-a făcut chiar atâtea crime.

— Nu. Asta-i drept. Numai că de obicei îi spânzură pe cei care au omorât numai unul sau doi oameni. Odată, la Praga am asistat la un proces, ceva de groază. Un student l-a omorât pe un cămătar căruia îi era dator o sumă de bani pe care n-avea de unde s-o dea înapoi. L-au condamnat la moarte și când să-l spânzure, a declarat că el este vinovat și ele tripla crimă din strada Antonin Dvorak. Și iar l-au mai judecat vreo doi ani și iar l-au condamnat la moarte. Dar el a venit cu o nouă bombă, declarând că l-a omorât și pe locotenentul Dietrich la stabilimentul doamnei Stepanova. Stabilimentul ăsta era un bordel de mâna a doua, vă rog frumos. Atunci nu l-au mai condamnat la moarte, ci l-au băgat la balamuc. După vreo zece ani am auzit că a ieșit de acolo și s-a apucat de comerțul cu mașini de cusut

Doctorul P. ieși din cabinetul său.

— Ce faci aici? Hai înăuntru! Iar către Rotofei: știi ce te rog? Nu poți să mai faci rost de niște ceai fierbinte?

— O să fie atât de fierbinte, încât nici n-o să-l pot duce.

— Și atunci cum o să mai ajungă ceaiul la mine?

— Dom’ doctor, nu vă fie frică, o să ajungă.

Dar până să meargă la bucătărie, Rotofeiul se mai opri de câteva ori.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.