OM ŞI LEGE (49)

 

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

 

Când somnul lui Pietraru era mai adânc, scena din “gaura de șopârlă“ avea timp să se prelungească și ea. Cei doi stăteau acum în relativă siguranță în ascunzișul lor, doar că riscau să moară de sete, de foame, de căldură. Afară, cumplitele scene se repetau la intervale aproape regulate. Văzându-le, fata era mereu cuprinsă de crize de plâns.

Apoi nu se mai întâmpla ore în șir nimic. În două rânduri au fost tentați să iasă și ei, dar, ca un avertisment, de fiecare dată apărură alți fugari ce alergau direct în brațele morții,

Căldura și setea deveniseră insuportabile. El ar fi înnebunit de mult, dar ea se pricepu să-l rețină. În lungile momente de îmbrățișare, când, evadați de acolo în pofida opreliștilor din jur și din ei, pătrundeau într-un alt tărâm pentru care încercau să mai reziste.

— Dacă am avea apă și măsline, am putea rămâne aici pe vecie, îl încuraja Ea și îi mângâia părul negru lung, stând tot mai mult cu ochii pierduți în depărtări. Acum aproape că nu mai încearcă nimeni să treacă pe aici. Poate că vor pleca și romanii, îl încuraja Ea, iar el o mângâia cu gândurile aiurea. Am putea avea copii mulți și am putea fi fericiți, îi spunea, dar el nu putea uita copilul acela urlând înainte de a fi ucis.

Câteodată, când Pietraru dormea prea adânc, fata nu mai avea putere să-i vorbească și atunci se mulțumea să-i mângâie ușor brațul. Fata murea întinsă alături și el se apleca asupra Ei și simțea cum rămâne îndoit astfel, nesuportând s-o vadă plecând înaintea lui. Ea, care-i alinase până atunci cu sufletul, și cu trupul Ei temerile și setea… Și, în clipa aceea, Pietraru începea să urle și se trezea fericit că a scăpat din acel coșmar.

În timp ce fierbea vinul și-i adăuga scorțișoară, după care amesteca și cu alte băuturi, puțin rom și puțin cocteil de ouă, totul după o rețetă precisă din care ar fi trebuit să iasă un fel de punch, dar ieșea tu totul altceva, o băutură cu un gust îndoielnic care te cucerea totuși pe măsură ce o înghițeai, întrebă o dată pe Suciu dacă nu preferă totuși țuica. Atunci i-ar fi convenit ca oaspetele să spună că da, că el e omul tăriilor, lăsându-l să-și mestece băuturile în modul acela condimentat, care-i plăcea. (Dacă ar fi fost singur, Pietraru ar fi băgat și boia și piper în oala în care a fiert vinul, lui îi plăceau tot felul de amestecuri, însă altcuiva îi era frică să-i ofere o asemenea licoare.)

— Am discutat data trecută despre culori, spuse Suciu, sorbind din vinul fierbinte. Sigur, există o prescripție precisă a culorilor, deși, dacă aveți bunăvoința să cercetați doar cu puțină răbdare, veți observa câteva excepții stranii, nici măcar mascate în vreun fel. Mi-a fost destul de greu să procur literatură despre prescrierea culorilor în pictura bisericească și, mă înțelegeți, acolo nu este cazul să cauți așa ceva prea ostentativ, deși interesul meu este pur științific și în niciun caz mistic. De aceea-i tot mai dificil să-mi dau seama dacă progresez în vreun fel în ceea ce încerc să descifrez sau dacă nu cumva mă îndepărtez de drumul adevărat.

— Dar aveți și dumneavoastră semnele sigure care vă călăuzesc, nu?

Suciu îl privi mirat.

— Am și eu niște semne, da. Mi-ar fi mai ușor dacă aș avea acces la biblioteca Vaticanului pentru a căuta acolo reglementările în legătură cu culorile indicate pentru diferitele veșminte ale personajelor bisericii renascentiste. Dar dacă aș găsi așa ceva probabil că tot ce vreau eu să descifrez ar sta afișat pe toate drumurile.

Între timp, Suciu desfășură pe masă mai multe albume deschise, câteva ilustrate colorate și chiar și o carte, pentru coperta ei.

— Acum vreți să-mi arătați că Madona poartă veșminte felurite la diferiți maeștri.

— Păi, asta se vede, deși n-aș zice că sunt diferite. Albastru, roșu, albastru peste roșu sau roșu, peste albastru… Diferențele nu sunt nici așa de mari și nici nu cred că trebuie căutat aici vreun mesaj încifrat. Nici măcar aici, unde nu avem de-a face nici cu albastru nici cu roșu, deși este greu de spus dacă această culoare n-a fost acum șase sute de ani chiar albastrul pe care-l avem dincoace. Tot tabloul arată o dezagregare a coloritului și poate că aici am fi mult mai aproape de un mesaj lăsat de pictorul anonim generațiilor care vin. Dar asta este o ipoteză pe care încă nu mă încumet nici măcar s-o pomenesc.

— Dar idei aveți și în privința aceasta.

Suciu tot scotea albume și Pietraru se văzu coborând în Moesia Secundă împreună cu un dascăl scit din Callatis, înarmați amândoi doar cu papirusuri pe drumurile pe care întâlneau mereu alte și alte armate.

— Am idei dar prefer să nu le comentăm încă. Ceea ce pot discuta este doar material atestat sau atestabil. Din secolul al XII-lea, de când Inocențiu al III-lea a stabilit regulile exacte ale folosirii culorilor, se poate vorbi despre un limbaj oficial al nuanțelor veșmintelor. Dar întotdeauna, atunci când există o linie oficială, există alături și una sau mai multe direcții secrete. Asta a fost întotdeauna așa și va fi întotdeauna așa. Pe de o parte, nici legiuitorul nu este interesat să-și dezvăluie toate cărțile ținând în rezervă întotdeauna anumite atu-uri, apoi nimeni nu e atât de nesăbuit încât să se vândă întru totul unei posibile opoziții. Pe de altă parte, opoziția respectivă, sau opozițiile complementare sau diferite unele de altele, își creează și ele mijloace de comunicare secrete. Sigur că și în religiile mai vechi culorile sunt prescrise iar bogăția de material pe care o avem începând cu Renașterea, dezvoltarea meșteșugurilor și în primul a țesăturilor și a fabricării culorilor au dat posibilitatea unor încifrări mai rafinate. În domeniul acesta se spune că rețetele secrete ale pictorilor în amestecarea culorilor, precum și imaginația și gustul lor i-au făcut să se abată, pe cât își puteau permite, de la prescrierile atât de severe, dar că niciodată n-au făcut-o atunci când a fost vorba despre culorile Trinității.

— Domnule Suciu, iertați-mi sinceritatea, vă repet că-mi face o reală plăcere discuția cu dumneavoastră, mă bucur din inimă când stăm de vorbă, dar nu vă accept teoria decât ca pe un joc care asemenea oricărui joc, nu duce prin el însuși la nicio finalitate.

— Aici trebuie să vă contrazic.

— O clipă, numai! Aș vrea să subliniez că eu nici măcar nu mă aștept la vreo finalitate deosebită de la celelalte acțiuni care pot zice că-mi plac atât de mult și dacă am începe acum o discuție despre finalitate, este îndoielnic unde am ajunge și dacă am ajunge undeva. Dar discuția asta, vă repet, îmi place, îmi convine și încerc să vă urmăresc, pe cât mi-este posibil. Ziceați așadar că imaginația, eu aș spune arta, fiecărui pictor a mai făcut un pas, în afara cercului în care a fost obligat să se înscrie. Nu credeți că un pictor a fost în stare să-și urmeze talentul fără a încerca să caute și altceva, să zicem un limbaj secret? Știu și eu că albul reprezintă virginitatea, adevărul; galbenul reprezintă trădarea; verdele reînnoirea, recunoașterea; roșul… ăăă, roșul reprezintă…

— Domnule Pietraru, vă avântați în prea multe probleme deodată. În primul rând că felul în care descifrați dumneavoastră culorile este foarte aproape de adevăr, dar atât de simplist, iertați-mă, încât desființează însuși adevărul pe care-l conține. Da, albul este culoarea virginității și a curățeniei, dar chiar mai înainte discutam despre veșmintele roșii peste cele. albastre sau cele albastre peste cele roșii pe care le poartă Madona. Lucrurile nu se exclud, dar este strident să vorbești atât de simplist despre culori. Totuși, admit că nu v-a interesat suficient de mult “jocul” acesta pentru a-i putea descifra de la început subtilitățile. Însă faptul că un pictor s-ar fi lăsat ”corupt“ de talent și ar fi trecut pe pânză culorile care i-ar fi trecut prin cap sau care i s-ar fi părut mai apropiate unele de altele, fără să urmărească nimic altceva… Asta nu se poate. Artistul a fost întotdeauna un original pentru simplul motiv că nu a alergat după averi și și-a risipit energia în tribulații fără un câștig imediat în practica zilnică. Oamenii mureau de ciumă sau de foame, erau uciși pe rug sau în războaie, iar el cânta. Sau picta.

— Nu credeți că artistul făcea toate astea tocmai pentru că se murea de foame și oamenii erau măcelăriți de cotropitori și otrăviți de intrigile celor care le voiau banii sau femeia?

— Asta iar e altceva! Dar artistul era privit ca un excentric pentru că făcea ceea ce spuneam că făcea. Breasla lui era o breaslă puternică și nu puteai obține cu una cu două titlul de meșter în ea. Calfa de zidar trebuia să fie recunoscută pentru a primi comenzi, pictorul, la fel. Și dacă zidarul a creat un jurământ atât de solemn și cu urmări atât de neprevăzute pentru a-și păzi secretele meseriei, credeți că pictorul a putut să facă altfel? Sau credeți că ar fi fost lăsat s-o facă?

— Eu înțeleg că dumneavoastră nu căutați regulile acestea pierdute, ci mai degrabă o erezie în aplicarea respectivelor reguli.

— Nu știu dacă este vorba chiar de o erezie. Dar o activitate care se dezvoltă pe mai multe secole și care mai este capabilă să dea capodopere este un organism viu. Ea nu poate să se rezume la respectarea acelorași și acelorași reguli.

— Dacă regulile ar fi perfecte, poate că devenirea ar consta tocmai în apropierea mai mare, tot mai mare, de perfecțiunea lor.

— Nu, regulile de care vorbesc nu sunt nici bune și nici rele. Ele sunt doar convenții. Devenirea este evidentă în tehnica picturii. Devenirea limbajului rămâne însă criptică. De la indicațiile lui Inocențiu au fost codificate și alte elemente. Până la urmă s-a născut o știință întreagă a explicării picturii religioase medievale. Ceea ce a reprezentat subiectul eforturilor de a fi descifrat înseamnă că a fost și încifrat inițial. Încifrarea avea un scop și acesta cred eu că este cartea colectivă pe care au scris-o pictorii respectivi, adăugind fiecare câte o slovă la acest text, pe care trebuiau să-l cunoască în prealabil, în sensul a tot ce s-a “scris” în această, direcție până la ei. Din inițierea aceasta nu ni s-au păstrat decât încercările de decodificare. Ele nu sunt identice cu intențiile propriu-zise.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.