OM ŞI LEGE (50)

 

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

 

 

— Și care ar fi textul pe care l-ar conține acest mesaj global al pictorilor?

— Asta este întrebarea!

— Și nici nu bănuiți secretul acestui mesaj?

— Eu bănuiesc doar că mesajul acesta există. Fără falsă modestie, cred că și asta este o supoziție destul de îndrăzneață. Bine, îmi veți spune, să crezi un anume lucru nu e mare filosofic, rămâne să-l mai demonstrezi. Eu n-aș fi cu totul de acord nici cu acest punct de vedere, pentru că de multe ori de la o intuiție s-a ajuns la o demonstrație care altfel era puțin probabil să fi avut loc, dar pentru sceptici obiecția amintită este, oricum, propoziția de aur. Și, ajunși în acest punct, trebuie să recunosc cinstit că n-am reușit să descifrez decât mici fragmente: mă găsesc cam acolo unde se află un arheolog care descoperă cioburi în cea mai mare parte distruse ale unor table de argilă acoperite cu semne care ar fi putut aparține unei scrieri sau nu. Dacă arheologul este în stare să descifreze aceste fragmente, nimeni nu se mai poate îndoi că a dat la iveală o scriere încă necunoscută.

— Să trecem atunci la aceste fragmente, admise Pietraru, dar eu rămân totuși la părerea că dumneavoastră căutați un mesaj eretic.

— De ce?

— Pentru că altfel nu trebuia codificat într-o asemenea măsură și pentru că altfel nu s-ar fi îndepărtat mereu pe nesimțite de regulile prescrise de dogmă.

— Nu. V-am mai răspuns la acest lucru, dar n-ați fost atent. Pe de o parte că nu este sigur că tot acest mesaj, cum îi spuneți dumneavoastră, n-a fost realizat tocmai în sprijinul securității interne a regulilor prescrise, pe de altă parte el provine din dialectica interioară a unei meserii care a rămas mereu vie. Vedeți? Încifrarea s-a produs pe mai multe planuri suprapuse: de multe ori mi-am pus întrebarea dacă nu cumva eliminarea unuia dintre acestea… dintre aceste planuri ar da adevăratul text, o dimensiune fiind suprapusă ca o simplă capcană. Asemenea induceri în eroare au fost armele preferate ale civilizațiilor vechi. Iar Evul Mediu, redescoperind și civilizațiile vechi, a prins și gustul pentru mister. Misterul obiectelor uzuale producea o adevărată voluptate. Niciodată ca atunci nu s-au fabricat atâtea sipete cu funduri duble sau birouri cu rafturi sau sertare secrete. După temperamentul meșterului și mai ales după gustul seniorului, aceste secrete ignorate puteau uneori să ascundă primejdii fatale, asemenea capcanelor menite să păstreze comorile din piramide.

— Este un domeniu care îmi face într-adevăr plăcere. Dar, trebuie să recunoașteți, intrăm tot mai mult în speculație.

— În ceea ce privește obiectul cercetării mele, indiscutabil. Planurile de care vă vorbeam țin de varietatea simbolurilor într-un tablou era codificată, așa cum am văzut, culoarea, apoi fiecare sfânt având obiectele tutelare, astfel încât și în lipsa personajului, simpla prezență a obiectelor respective putea să suplinească sfântul respectiv animalele atât de des prezente în pânză nefiind nici ele deloc întâmplătoare și trebuind prin semnificația dor să reprezinte atribute ale oamenilor pe lângă care se aflau; plantele alese cu grijă și îndeplinind aceleași misiuni; perspectiva, mărimea unui obiect, totul având, dacă nu un cifru, măcar o cheie. O scenă de interior având în fundal o fereastră, mare sau mică, devenea, în funcție de mărimea acelei ferestre un episod în legătură cu divinitatea sau izolat de ea, de unde consecințele unei astfel de stări. Deci, cel puțin asta putem afirma cu certitudine: un tablou nu poate fi “povestit“ corect decât de cineva cu o pregătire prealabilă. Așa. Avem deci culoarea, fiecare obiect, relația dintre toate astea, avem anamorfoze, încă nedescifrate, repictări, iar la sfârșit cine știe câte alte elemente, aparent la îndemână al cărui secret nici nu-l bănuim: de exemplu, absolut întâmplător am dat și de o relație dintre raportul dimensiunilor laturilor, deși în mod obiectiv acestea ar fi trebuit să fie conforme doar cu cerințele întâmplătoare ale spațiilor concrete pe care trebuiau să fie realizate. Dar limbajul este greu de descifrat și pentru că are mii de ramificații, el fiind altul în direcția pe care, a luat-o pictura flamandă și altul în cea italiană. Ca și cum din aceeași limbă s-ar fi desprins dialecte diferite, abia recognoscibile în înrudirea lor inițială.

— Și textul pe care-l bănuiți este un text laic? Sau iar n-am fost destul de atent în ceea ce ați…

— Nu, asta este într-adevăr altă problemă! Și eu am impresia că este un text laic. Dacă o să mă…

Se auziră bătăi în geam.

— Regret foarte mult, spuse Pietraru, sculându-se și privind afară, dar n-avem cum ne ascunde. Lumina din încăpere ne trădează oricum. Dacă ne-am face că nu auzim, am fi bombardați cu aceste zgomote în fereastră până ce nu ne-ar mai tihni discuția.

Suciu începu să-și adune comorile împrăștiate pe masă.

— Nu le strângeți! Oricine ar fi, nu va zăbovi mult!

— Da, dar nu e prea prudent să se vadă felul picturii pe care ei avem fi față.

— Măcar nu le băgați în servietă. Puneți-le aici! Pe urmă vom continua, mai spuse Pietraru în timp ce mergea să deschidă ușa.

 

Procurorul Stanciu ședea la masă, adâncit în lectura dosarelor pe care tocmai le primise. Evenimente urgente, de ultimă oră, îl făceau să amâne preocupările începute. În câțiva ani, de când făcea meseria asta, Stanciu concepuse un stil riguros de muncă și, pe cât se putea, se abătea cât mai puțin de la el. Dar același stil de muncă îl învățase să fie destul de flexibil pentru a-și modifica acțiunile în funcție de tot ce intervenea pe parcurs. În clipele acelea, în vreme ce avea în față dosarul afacerii Partoș, pe care trebuia să-l trimită mai departe în cel mai scurt timp cu putință, undeva, într-un alt ungher al creierului său, câteva celule se ocupau mai departe de mulțimea celorlalte cazuri și acțiuni începute. Câteva dintre aceste celule rămăseseră responsabile de avocatul ăla strâmb cu care Stanciu hotărâse la un moment dat că ar fi bine să mai vorbească încă în aceeași zi. Dar atât timp cât procurorul era ocupat cu dosarul Partoș, cele câteva celule care nu-l puteau uita pe Ladislau Pietraru își făceau datoria cu deplină discreție. Stanciu însuși nu avea habar în clipa aceea de ele. Și nici de celelalte, cele care se ocupau de cazul doctorului de la psihiatrie, de cele care vedeau de doi profesori de la liceu, de multe celelalte care aveau alte însărcinări. Cele câteva celule dedicate lui Pietraru așteptau răbdătoare.

La Pietraru se înfățișase bineînțeles Rusan. Intră mulțumit că fusese acceptat atât de repede, după doar două bătăi cu coada umbrelei în geam, dar deveni vizibil furios când constată ca avocatul nu era singur.

Rusan, ca un obișnuit al tribunalului, îl cunoștea și pe Suciu, știa cine e și nu excludea posibilitatea să-l întâlnească într-o zi drept adversar într-un proces pe care el, Rusan, tot îl va avea până la urmă cu Lazăr. Asta însemna că era obligat să schimbe tactica, să discute despre cu totul altceva cu Pietraru, să se prefacă de parcă ar fi venit doar într-o vizită de curtoazie, pentru că toate chichițele juridice constituie un secret profesional iar acesta nu trebuie în niciun caz divulgat în fața unui posibil viitor adversar. Oh! În privința asta a mai învățat și Rusan câte ceva, nu mai era nici el un copilaș, știa perfect să regizeze ceea ce trebuia regizat.

— Am trecut doar pentru câteva momente pe la dumneavoastră, tovarășe Pietraru, ca pe la un vecin, he, he, zise, strâmbul ăsta este într-adevăr diavolul în persoană, oare ce putea el discuta cu un coleg de barou acasă decât fie că îi vinde ponturile în anumite procese pe care le avea împotriva celuilalt, fie că îl obligă pe acesta să dezarmeze în fața sa. Mai degrabă ultima variantă, mai degrabă ultima variantă! Strâmbul era un avocat temut, ăsta rar pierde un proces, mai mult ca sigur că-și ademenește în casă adversarii de la bară și-i prostește într-așa un hal încât până la urmă aceștia devin victime sigure. Al dracului! Și sută la sută că la fel face și cu judecătorii și cu procurorii. Dimineața l-a zărit intrând la un procuror, al cărui nume acum îi scapă, și sigur că n-au discutat acolo despre Papa de la Roma! (Și tocmai în clipa aceea i-au căzut ochii peste cartea lui Ranke despre Papi, doar că, din păcate, Rusan nu făcu legătura și pierdu astfel ocazia de a afla încă odată ce intuiții surprinzătoare are).

— Păi, atunci ia loc, vecine, făcu Pietraru, care nici măcar nu se mai obosea să ia în considerare tâmpeniile celuilalt. V-ați mutat pe strada asta, deci…

— Cum vă rog?

— Păi, dacă ziceți că suntem vecini…

— A, nu! eu vorbeam doar așa, poetic, adică voiam să spun parcă am fi niște vecini spirituali! Tovarășul profesor Penescu ar ști să citeze imediat un proverb în legătură cu acest lucru. Îl cunoașteți pe tovarășul profesor Penescu, nu-i așa? îl întrebă pe Suciu, în timp ce se făcea comod într-un fotoliu.

— Da, întrucâtva.

—Acum, eu n-aș vrea să vă deranjez, pentru că bănuiesc că discutați importante probleme juridice, turuia pisălogul în continuare, fiind convins, că o dată cu ultimă frază a fost deosebit de subtil, spunându-le franc celor două vulpi bătrâne că și el știe ce știe, dar că e suficient de discret pentru a se face că ignoră evidențele. Cred că în meseria aceasta a dumneavoastră problema cea mai importantă o constituie articolele de lege. Ce vreau să zic? Principiile juridice sunt clare pentru fiecare, fie el judecător sau răufăcător, dar articolele, aici, dragă tovarășe, intervin atâtea chichițe încât te poți rătăci cât ai zice pește!

— Se fac acum eforturi pentru a se populariza legile în mase, zise Suciu, uitându-se cu groază la felul în care Rusan părea simtă tot mai bine acolo.

Pietraru mai turnă în paharul lui Suciu și în al său.

— Noi tocmai ne-am băut vinul, îl informă cu o nerușinare evidentă pe Rusan. Numai atât că nu i-a spus că nu-i dă și lui. E un vin excelent, mai comentă el. Dar pisălogul înțelese din nou cu totul altceva: anume că dacă are treabă cu Pietraru trebuie să aducă și el un peșcheș. Asta era punctul sensibil al tuturor tribulațiilor sale: nu-i plăcea să dea. Așa că avea un talent deosebit să treacă pe lângă toate apropourile nonșalant, dar îl mâhnea totuși faptul că este pus în asemenea situații. Chiar dacă, așa cum am spus, le făcea față cu succes.

— Mulțumesc. Știți, eu, cu colita mea…

 

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.