OM ŞI LEGE (53)

 

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

 

Și,

în timp ce procurorul Stanciu

citea dosarul Partoș,

o literă strâmbă i-l aduse în minte

pe Ladislau Pietraru apoi dispăru

printre celelalte litere.

 

(Ladislau Pietraru avu în clipele acelea impresia unei primejdii iminente, dar, în același timp, simți prezența Ei. Și, într-adevăr, Ea-l făcu pe procurorul Stanciu să mai uite de el.)

— Mai rămâi în Lugoj, se auzi Pietraru spunând și i se păru că întrebarea lui nu e mult diferită de întrebările lui Rusan.

Iar Rusan chiar îi și continuă gândul:

— Sau v-ați terminat deja treburile aici?

— Știți, eu am venit cu un comision… de la Satu Mare.

— Și acum aveți de făcut alte servicii neprecupețite nu?

— Nu știu cum se întâmplă, dar eu sunt plin de bunăvoință. Și povestea asta cu ceasul… Dar asta nici n-a fost atât de grav, cu toate că tovarășa Iovănescu nu cred că e de aceeași părere, pentru că oamenii nu pot să se consoleze decât pentru scurtă vreme cu necazurile altora. Îmi aduc aminte de domnul locotenent major Lukas. Odată…

— Acum spui baliverne, se enervă iar Pietraru. Și nu e prima oară că te prind cu așa ceva. Asta ai citit în cartea lui Hașek.

— Eu, vă rog, nu prea am avut timp să citesc. Odată, când am fost la arestul preventiv din Cracovia, am găsit o carte la veceu. Nu era cine știe cât de groasă dar eu atât am citit din ea încât atunci când mi-au dat dramul, eu tot la pagina optsprezece eram. Sunt câteva litere cu care mă descurc mai greu. Dar nici n-am prea făcut exerciții… În schimb, am o memorie… asta da. Așa că poate că mi-a citit cineva vreodată ceea ce ați binevoit dumneavoastră să spuneți și eu…

— Nu ne-ai răspuns nici de unde știi că o femeie l-ar fi ucis pe Alexandrescu, nici dacă rămâi sau pleci, nici…

— Numai să termin cu cartea aceea pe care am găsit-o la veceul din Cracovia. Era o carte atât de oficială, încât dacă te-ar fi prins altundeva că o folosești la closet, sigur că te-ar fi trimis pentru asta la închisoare, dar acolo, vă rog frumos, eram deja la închisoare așa că nu mai trebuia să ne fie frică să folosim cartea aceea atât de oficială la latrină. Dar eu, care am poate mai multă conștiință decât ceilalți ticăloși cu care am fost închis, preventiv!, am salvat cartea și doar ultimele pagini lipseau.

— Și nu v-ați putut procura cartea aceea mai târziu? întrebă Rusan, ce simțea din nou o provocare.

— Nu, vă rog, pentru că pe urmă s-au schimbat vremurile și dacă m-ar fi prins afară cu cartea aceea atât de oficială înainte, iar n-ar fi fost bine și iar aș fi ajuns de unde scăpasem.

Se auziră din nou bătăi în geam, dar cel care se afla în stradă renunță doar după această încercare.

— Nu-i frumos să pârăști, dar trebuie câteodată să spui adevărul, începu Rotofeiul. Cel ce l-a omorât pe ăla de la spital n-a vrut s-o facă. Și aici intervine rolul femeii. Acum faptul că și tovarășul Rusan știa de treaba asta, dovadă că a fost gata oricând să pună și pariul face ca lucrurile să pară cunoscute de mult mai multă lume decât se recunoaște.

— Eu, vă rog… spuse Rusan.

— Nu! Acum lăsați-mă să vă spun ce m-ați întrebat! Așa că…

— Nu, asta nu se poate! Trebuie să punem la punct această mică neînțelegere. În cazul meu a fost o simplă supoziție și pariul…

— Lasă-l domnule, să continue!

— Dar…

— Nu știu decât că toată lumea povestește că mâna care l-ar fi trimis pe lumea aialaltă ar fi fost sprijinită de mâna unei femei.

— Toată lumea spune? Care toată lumea? Și despre ce femeie vorba?

— Stăteam acolo, în fața porții spitalului și discutam și atunci cu tovarășul profesor Penescu a spus ”Cercetează femeia!”, la care și tovarășul Rusan aici de față, a spus că era convins de la început că este vorba despre o femeie.

— Eu n-am spus decât…

— Și nu numai dumneavoastră: fiecare și-a dat cu presupusul și fiecare a venit cu câte o idee foarte interesantă. Acum trebuie să plec, spuse Rotofeiul ridicându-se. Oricum mai trec eu pe la dumneavoastră. Îmi aduc aminte de un oarecare tovarăș Slătinaru care spunea mereu că trebuie să plece, se ridica în picioare și apoi te ținea așa o oră și tot vorbea. Mai bine ar fi stat jos și ar fi continuat să spună ce avea de zis. Că fiecare om trebuie să aibă prilejul să spună ce are de spus, dar să nu-i oblige per alții să-l asculte într-o poziție incomodă. Slătinaru ăsta avea un obicei și mai și: câteodată, de cele mai multe ori, îți strângea mâna, ca de rămas bun, și ți-o ținea așa și mai vorbea o oră. Mereu aveai impresia că pleacă și nu-ți retrăgeai mâna, dar el vorbea și vorbea și vorbea… Și, ca să nu vă țin în picioare, plec și eu acum.

— De ce-o fi venit aici? În orice caz, trebuie să clarificăm neapărat ce a vrut să insinueze. În primul și în primul rând că eu habar n-am avut… ăăă… vreau să spun că totul n-a fost decât o sclipire, așa… o… ăăă… supoziție… o ipoteză cum că o femeie l-ar fi omorât pe Alexandrescu.

Întorcându-se prin odaie și uitându-se țintă la dușumeaua spre care capul se apleca tot mai mult, Pietraru avu din nou impresia că se rătăcește în labirintul ca de ceară, în care pereții nu-ți opun nicio rezistență, devenind cu atât mai greu de evitat, mutându-se după tine în înaintarea ta întâmplătoare rătăcindu-te mai mult în materia lor vâscoasă, scârboasă…

— Domnule Rusan, aveți vreo problemă urgentă cu mine? întrebă Pietraru revenit în încăpere.

— Nu, adică da. Era vorba despre ceea ce am început să vă spun și dimineața la tribunal…

— După câte știu, nu este vorba încă de un proces…

— Nu, dar așa cum v-am mai spus, ar trebui să i-o luăm înainte banditului…

— Cum să i-o luăm înainte?

— Că pe urmă totul va fi în zadar… Așa că eu…

— Uitați ce e, domnule Rusan: eu și cu domnul coleg Suciu avem de discutat niște probleme profesionale care nu suferă amânare. Pe urmă…

— Numai să nu fie prea târziu pe urmă…

— Așa că, domnule Rusan…

În condiții normale, era imposibil să-l scoți din casă. De data asta, însă, Rusan se grăbea să-l ajungă din urmă pe Rotofei ca să clarifice nefericita poveste cu pariul acela inventat, pentru a nu se naște cumva confuzia că el ar ști mai mult decât ar dori să le spună organelor de anchetă. Plus că își făcea remușcări că a recunoscut că a fost de față la uciderea femeii aceleia, doamna Abuceanu. Era clar că, făcând mărturisiri din astea imprudente putea ajunge încetul cu încetul să se tragă concluzii cu totul dăunătoare în legătură cu ingenuitatea sa.

În baie mai reținu câteva clipe gazda, încercând să zugrăvească și mai clar pericolul care reieșea din pasivitatea pe care o afișau în legătură cu depozitul de lemne naționalizat, depozit care în cazul în care le va fi dat înapoi foștilor proprietari, adică lui Lazăr și lui Rusan, primul va putea dovedi că…

— Bine, domnule Rusan, am înțeles ideea. Mă voi documenta.

Totuși, Rusan mai reveni de câteva ori asupra punctelor principale, observă în treacăt obiectele din baia lui Pietraru, o clipă sesiză chiar și pachețelul pe care-l primise între timp avocatul de la Rotofei, uită imediat acest amănunt și fugi în stradă să-l caute pe cel căruia trebuia să-i scoată din cap că ar ști ceva despre crima de la spital, lucru atât de periculos tocmai pentru că era vorba de o crimă. Și nu una obișnuită, se înspăimântă tot mai mult Rusan, nu una oarecare, pentru că totul poate să ia în curând tente politice grave și atunci afacerea se va încâlci și mai rău și urmările sunt absolut imprevizibile.

Da, tocmai în clipele acelea primi și procurorul Stanciu raportul despre crima petrecută la spital. Era destul de furios pentru că dosarul pe care-l avea în față, cazul acela Partoș, i se părea acum cu totul altfel decât l-a văzut la început și pe deasupra era mereu deranjat în muncă de tot felul de telefoane și bătăi în ușă. Alexandrescu fusese ucis de un bolnav mintal la spital. Ce să facă acum cu acel nebun? Să-l scoată din spital și să-l transfere într-o închisoare? Pentru ca ăia să-l trimită înapoi la spital? Trebuia verificat mai întâi dacă nebunul era într-adevăr nebun, dacă n-a fost instigat să facă acea crimă, de când se afla sub tratament medical, de când era internat în spital, de ce, cât era de periculos, de ce era lăsat să se plimbe în voie prin saloane, dacă avusese înainte legături cu Alexandrescu sau cu altcineva interesat de soarta lui Alexandrescu.

Scoase de undeva și dosarul celui ucis în spital, îl răsfoi în grabă, nu dădu niciunde peste numele Iustin Murariu, dar asta nu însemna nimic, chiar și Alexandrescu fusese cunoscut sub atâtea nume.

Stanciu se reașeză la birou, reluă cazul Partoș, dar își aminti că medicul acela, doctorul P., ar putea fi el implicat în crima de la spital, medicul era vinovat de viața celor internați la el; era deci vorba despre o simplă imprudență din partea medicului sau despre un act premeditat? Stanciu își mai notă și această întrebare pe o coală de hârtie întrebare, moment în care își aduse aminte și de Pietraru. Se uită la ceas, era deja destul de târziu, dosarul Partoș era departe de a fi terminat, probabil că va trebui să amâne pe mâine sau pe săptămâna viitoare întâlnirea cu strâmbul. (Acesta simți în aceeași clipă, aparent total nemotivat, prezența Ei protectoare.)