OM ŞI LEGE (55)

 

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

 

Rodica Roșu atât de îndrăgostită încât uită de propria primejdie. Și ea își fixase ochii, ascunși de ochelarii fumurii, într-un anumit punct, fuma cu îndârjire și, între timp, îl urmărea pe doctorul P. Acesta era într-adevăr nemaipomenit: niciun mușchi de pe față nu-i era mai încordat ca altul. O forță rea din ea dorea din tot sufletul să fie acuzat și doctorul P. de ceva. Atunci ea, împotriva oricăror uzanțe, s-ar fi ridicat și i-ar fi luat apărarea. Ar fi fost gata să se prăbușească alături de el.

Dar, în aceeași vreme, își făcea remușcări adânci: cum poate să-i dorească tocmai lui o asemenea nenorocire numai pentru a-și arăta ea sentimentele? Și tot vocea rea din ea îi spunea ca ar fi fost singura cale: dacă soarta ar fi vrut s-o aleagă pe o oarecare Rodica Roșu drept țintă a bilelor distrugătoare, doctorul P. mai mult ca sigur că ar fi rămas la fel de senin și de distrat. Și, în timp ce un brancardier critica atitudinea profund retrogradă și reacționară a unui medic care a ascuns destule lucruri la dosar, doctorul P. se gândea la posibilitățile infinite pe care i le-ar fi oferit un calculator în încercarea sa de a ordona teoretic impulsurile oamenilor. Citise undeva despre mașinile de calculat și, deși nu se putea vorbi despre ele cu voce tare, deși nu știa prea multe despre ele, nu văzuse niciodată așa ceva și de aceea și le imagina cu atât mai nemaipomenite, computerele deveniseră ființele miraculoase la care visa el cu ochii deschiși. Introducând atâta afectivitate în ele, mașinile de calculat deveniseră în imaginea sa cu adevărat niște ființe. Niște ființe care nu exista niciodată altundeva decât în mintea sa.

— Văd că nu mai vine lumina, constată Suciu, strângând mai mult pe bâjbâite comorile. Pietraru nu-i răspunse iar el abia mai putea desluși ceva din mogâldeața prăbușită în fața sa. Senzația neplăcută, care-l cuprinsese din momentul în care survenise pana de curent, se transformase încetul cu încetul într-o ușoară spaimă, atmosfera devenind apăsătoare, fereastra era opacă. Din stradă se auzeau sunete îndepărtate alimentate de imaginație, zgomote ca din altă lume. Cred că ar fi mai bine să mă duc, mai spuse Suciu și iar nu primi niciun răspuns. Îi trecu prin cap că poate celălalt o fi murit, se sculă în picioare, dar îi fu prea teamă să se apropie de pata de umbră prăbușită care părea să fie Pietraru. Rămase așa, nehotărât, în picioare.

— Știți ce am auzit, dar asta să rămână între noi: mi-a povestit azi cineva la tribunal că au făcut o percheziție la doctorul Jager.

— Am auzit că bătrânul e pe moarte, spuse Suciu, care se mai liniștise.

— Jager nu s-a putut obișnui cu gândul că a supraviețuit tuturor cunoștințelor sale și le scria scrisori celor care au murit de mai multă sau mai puțină vreme.

— Asta o face demult. Se spune că toată celebra sa colecție de timbre colecție de timbre s-a dus pe aceste scrisori pe care le franca aiurea.

— La început, aceste misive erau aruncate, dar apoi cineva a început să le adune și să le cerceteze conținutul. Trebuie să fii atent și la ceea ce le scrii morților. Dar el n-a fost deloc prevăzător.

— Cine să ia în serios asemenea documente?

— Uite că au fost luate în serios. Undeva există dubii că unii dintre adresanți ar fi cu adevărat morți.

— Exclus!

— În calitate de jurist, nu puteți spune așa ceva: orice lucru trebuie verificat.

Suciu avu pentru o clipă impresia că nu sunt singuri în încăpere. Parcă Vancu trecu prin întuneric, ca un fâlfâit de aripă neagră.

— Vă mulțumesc pentru vin și ospitalitate. Eu trebuie să plec.

— M-am gândit mult la cele ce le-am discutat cu dumneavoastră și probabil că o să mai gândesc la ele: mi se pare foarte interesantă preocuparea de a descifra un mesaj, chiar dacă acesta nici n-ar fi fost vreodată intenționat.

— Așa ceva nu se poate. Sau cel puțin nu în legătură cu cele de care m-am interesat eu.

— Se poate, dar dace e așa, e păcat pentru că, spuneți-mi, ce puteau sa ascundă pictorii ale căror lucrări le avem aici, altceva decât secreta ale meseriei lor?

— De data asta dumneavoastră nu vorbiți ca un jurist; nu putem trage concluzii atât de ferme înainte de a avea în față dovezile care…

— M-am gândit mult, și, ca un biet om, mi-am dorit să anticipez mesajul pe care-l căutați.

— Astea-s speculații!

— Dar sunt plăcute, domnule Suciu. Îmi pare sincer rău că trebuie să plecați. Tocmai am ajuns la punctul în care ți-e mai ușor să vorbești când nu vezi fața interlocutorului.

— Mă faceți să cred că ați stins premeditat lumina în oraș.

— Da, și mie îmi vine mai ușor să fac glume în asemenea ocazii. Dar câteodată… Era cât p-aci să se deschidă acum o gaură undeva în cer… Se întâmplă atât de rar.

— Nu știu… eu…

— E mai bine așa, domnule Suciu. După aceea îți rămâne întotdeauna un gust amar. Mărturisirile totale au fost întotdeauna în așa fel regizate, de la oracolul “primitiv” și până la confesoriu, încât nu numai că nu-ți vedeai interlocutorul, dar puteai fi cât de cât sigur că nici n-o să-l întâlnești vreodată într-o altă postură, într-una civilă, vreau să spun. De parcă aceste mărturisiri nici n-au fost vreodată făcute în fața altcuiva. Doar ție ți-ai vorbit, așa cum se întâmplă de altfel, și în realitate.

— Îmi pare rău că v-am dezamăgit, de fapt, eu…

— Nu m-ați dezamăgit. Poate că v-am dezamăgit eu pe dumneavoastră încercând să… sperând să aflu o confirmare în cercetările dumneavoastră.

Mogâldeața se sculă și Suciu o văzu crescând enorm, probabil o iluzie datorată ultimelor pâlpâieli ale lumânării care se stingea. Umbra aceea crescu și-l înghiți pe Suciu cu totul. O căldură nefirească îl moleși. (Acasă își spuse că frica fusese aceea care-i dăduse asemenea senzații. Dar nu era numai teamă, ci și un sentiment mult mai complex de dizolvare, o teamă care depășise deja punctul culminant și care se transformase în altceva!) O senzație foarte precisă că nu se află numai cu Pietraru în încăpere, ci cu cel puțin încă… Nu, nu era Vancu, era… era o… o femeie… era…

Și atunci se reaprinse lumina.

Pietraru îl privea de jos, din poziția sa frântă, deși se sculase în picioare… Lumina nu rezolvă prea multe. Să te trezești dintr-un coșmar, deși nu era coșmar dintr-o stare atât de specială, cu figura lui Pietraru în fața ta, privindu-te în ochi, poate l-a hipnotizat, de parcă l-ar fi privit și pe întuneric, o asemenea trezire nu poate reprezenta în niciun caz o ușurare…

— Să sperăm că data viitoare nu vom mai avea pene de curent, spune Pietraru, dându-i drumul din prinsoarea ochilor săi.

Suciu ar fi vrut să stabilească cu Pietraru o întâlnire pentru a doua zi ca să meargă împreună la fiul acelui Veiskopf, care a lăsat după el o bibliotecă atât de interesantă și tablouri atât de prețioase. Dar renunță. În clipa aceea singurul lucru pe care-l voia era să plece cât mai repede.

Pe stradă, își dădu seama că fața aceea, care-l privise în clipa în care revenise curentul electric parcă nici nu era fața lui Pietraru. Dacă n-ar fi fost corpul acela prăbușit, care obligase ochii să-l privească de jos, Suciu ar fi putut jura că în întuneric se produsese o substituire de persoană. Fața aceea fusese netedă și se zbârcise la loc în câteva fracțiuni de secundă, dar parcă nu suficient de repede pentru ca să nu fie observată metamorfoza.

Nu era încă foarte târziu, acasă anunțase că va reveni înainte de miezul nopții, așa cum se întorsese în alte dăți de la discuțiile cu Pietraru. Acum risca să-și întâlnească familia la cină, să-l întrebe cum de s-a răzgândit, cum de a sosit atât de repede și lui îi era atât de nesuferit să se justifice, să explice că de fapt nici nu s-a răzgândit, dar că așa s-a întâmplat.

Deodată auzi un fel de bâzâit și-l văzu pe Fitacek venind spre el. Încercă să-l evite, dar nu mai avu cum. Bătrânul vorbea singur, ca de obicei, și când ajunse în dreptul lui Suciu, continuă cu acesta dialogul pe care-l purtase și până atunci cu sine, cu aceeași intensitate a vocii.

—…niște lucruri care între timp nu s-au schimbat cu nimic. Dar să lăsăm asta! S-o lăsăm baltă! Spuneți-mi, domnule Suciu, ce mai faceți?

— Am fost cu niște treburi…

— Da, văd după geantă… Dragule, iartă-mă că-ți spun așa, dar te cunosc de când purtai pantaloni scurți, n-aș putea să-ți fac meseria nicicum. Trebuie să fie îngrozitor să stai toată ziua să scotocești după niște articole de lege. Savanții care stau de dimineața până noaptea, mai ales noaptea, desigur, în bibliotecă, se străduiesc măcar pentru niște scopuri general umane. Pe când dumneata îți termini procesul, acuzatul devine pușcăriaș sau este achitat și o iei de la capăt cu altul…

— Cineva trebuie să facă și meseria asta…

— Știi, am vorbit astăzi cu infirmierul acela nou angajat la spital și mi-a povestit despre un caz în care un pușcăriaș n-a putut să stea nicicum locului în celula sa și s-a sinucis. Să știi că niciodată nu m-am înfricoșat așa decât atunci când am auzit povestea asta. Eu care nu pot să stau măcar o oră într-o încăpere…

— Dumneavoastră sunteți celebru în privința aceasta peste mări și țări, după cum se spune.

— Da Fitacek-Bufnița, știu că așa mi se spune. Dar noaptea mă sufoc în casă. Trebuie să colind. Ăla despre care mi-a povestit infirmierul avea amoc de spital… sau de salon, după cum povestea. Eu am acest amoc de când mă știu.

(Fitacek chiar și mirosea îngrozitor a sălbăticiune.)

— Eu trebuie să mă duc acasă. Sunt așteptat… Dacă nu te desprindeai la timp, riscai să fii ținut în stradă de această “pasăre de noapte,“ fără să te mai lase să pleci ore în șir. El abia aștepta o asemenea ocazie.

— Da, du-te, du-te! Mai sunt destule articole și paragrafe de studiat și borfașii așteaptă și ei la rând, la fel și dușmanii de clasă și sabotorii și criminalii și speculanții și toți ceilalți. Mai ales toți ceilalți. Și fiecare trebuie așezat în articolul lui, cu fața spre pușcărie sau spre libertate.

— Am avut într-adevăr o zi plină azi, mai spuse Suciu, hotărât să nu se lase prins în capcanele celuilalt și să plece imediat. La revedere!

— La revedere! Și somn ușor! Te salut tineret studios al inculpării existente și posibile și ipotetice doar! Domnule Suciu, știi de ce mi-e mie cel mult teamă în viața mea? Să nu-mi rup cumva pictorul. De aia și port baston. Să n-alunec. La vârsta mea ce mă așteaptă este adenomul de prostată și fisura de bazin. Eu sunt medic, pe mine nu mă păcălește nimeni!

— Lăsați, că n-o să vi se întâmple nimic, spuse Suciu și se îndepărtă.

— Până la urmă tot se întâmplă ceva, depinde doar când și cum.

La vârsta mea începe să te preocupe cataracta, prostata și perspectiva unui picior rupt. În felul acesta îți distrugi nu numai pofta de viață, dar și singurul sistem de apărare. Prin tranșee le spuneam soldaților, dar asta în primul război mondial, nu medicamente vă trebuie, ci vise; alea sunt mult mai puternice și ceea ce…

Suciu nu-l mai putu auzi ce spune. Întorcând capul, îl văzu pe Fitacek venind la câțiva pași după el și cotind apoi pe prima stradă lăturalnică. Datorită vântului, îi mai auzi o vreme mormăitul, apoi nu mai desluși decât singur vântul, asemenea zgomotului de fond al unui post de radio care și-a terminat emisiunea.