OM ŞI LEGE (56)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

Suciu nu era un avocat de reputația “diavolului“, cum era numit de multe ori Ladislau Pietraru, dar era conștiincios și avea o clientelă sigură. Renumele său era trainic asemenea muncii pe dare o făcea. Faptul că Fitacek-Bufnița l-a făcut “șoarece de bibliotecă“ nu-l deranja pentru că în general corespundea adevărului. Dar o remarcă a bătrânului îi atrase atenția, așa cum se întâmpla întotdeauna atunci când se despărțea la timp de el; dacă plecai la vreme, te alegeai cu o remarcă pe care puteai apoi s-o diseci în liniște și cu folos; dar dacă nu te desprindeai Ia vreme de Fitacek, riscai să fii bombardat ore în șir de vorbăria lui, trăncăneală de om care își omora încă o noapte și care a găsit cu cine să piardă vremea. Alăturând remarca din seara aceasta cu omul de la care tocmai venea, Suciu își spuse că Pietraru mai trăiește poate pentru că nu se gândea încă la probabilul adenom de prostată și la… Dar la un organism atât de distrus ca la cel al Iul Pietraru mai conta o tumoare? Visul secret, probabil, și… și Suciu își aminti din nou de scena care i se înfățișase în clipa în care revenise lumina și când văzu privindu-l un chip fără riduri care se zbârcea la loc sub ochii lui. Visul acela…

Suciu întinse pasul și se grăbi spre casă. Același impuls care-l făcuse să se scoale în picioare la Pietraru și să spună că trebuie să plece, același impuls care-l oprise să piardă vremea cu Fitacek îl grăbea acum spre casă. Un amoc la fel de puternic ca și al lui Fitacek îl mâna din urmă și pe el, chiar dacă în cazul lui lucrurile nu erau atât de vizibile și Suciu începu să urască “bufnița“, acel personaj legendar al Lugojului, pentru că expunea cu atâta nonșalanță pe față ceea ce era atât de adânc în sufletul tuturor…

Rămas singur, Pietraru deschise ușa la cămăruța lui secretă pentru a intra căldura și acolo, își mai luă un pahar de vin fiert, stinse lumina din candelabru și-și aprinse o veioză. Zarurile le mai avea în mâna stingă, scuturatul lor devenise un tic. Făcu din nou un mic pariu cu sine, dacă va arunca mai mult de șase totul va fi bine pe viitor, dacă va arunca mai puțin îl vor aștepta mari nenorociri. Și în timp ce aruncă două zaruri pe o carte, mai avu vreme să stabilească și că va depinde cu cât mai mult sau mai puțin de șase vor arăta zarurile pentru a arăta gradul satisfacțiilor sau al nenorocirilor care-l așteptau. Un zar arăta “cinci“ dar celălalt se rostogoli pe o carte. Mai aruncă o dată: un zar arătă ”patru“, celălalt “doi“. Șase“! Deci nu se va schimba nimic.

Acum totul era ca înainte, se calmase, își dădu seama că n-ar fi fost înțeles” sau că n-ar fi fost înțeles în întregime, ceea ce este și mai rău pentru că naște confuzii iar apoi mai mult ca sigur s-ar fi simțit rușinat și ar fi regretat tot ce a spus. Avea experiență, trecuse și altă dată în viață prin momente asemănătoare când fusese gata să spună ceea ce altcând ar fi ținut cu strășnicie pentru el, mai făcuse imprudențe din astea mai ales în prima tinerețe, atunci, în prima tinerețe, se creează mai des asemenea coridoare fragile între oameni. Cunoștea stânjeneala de după…

După aceea, se gândi la moartea lui Alexandrescu, nu-i veni să creadă că acesta a murit, avu pentru o frântură de secundă impresia că l-a mai întâlnit pe Alexandrescu și în perioade de timp mult mai îndepărtate, că l-a văzut de multe ori în Catedrala gotică din litografie, că era mereu ispitit să se ascundă după o coloană de câte ori îl zărea, individul nefiind dintre cei semeți și importanți, dar fiind întotdeauna gata să le facă acestora un serviciu. (Dar ce personaj la care se gândea mai mult nu-i apărea mai devreme sau mai târziu în memorie de parcă l-ar fi întâlnit deja te miri pe ce tărâm?)

Nu-i venea să creadă că a murit Alexandrescu și încercă să-și amintească momentul în care s-a pus problema să-l apere într-un eventual proces. Nu simțise atunci nimic deosebit, mecanismul pe care-l constituia funcționa în continuare ca întotdeauna, fusese programat de când se știa să nu refuze niciun client. Sigur, acum era ușor să facă acele presupuneri care îi conveneau, cealaltă realitate, cea care s-ar fi întâmplat dacă Alexandrescu n-ar fi fost ucis, n-avea s-o afle niciodată.

Și totuși: cât de cinstit ar fi fost dacă ar fi trebuit să-l apere? Realitatea pe care-o vedea întotdeauna sub înfățișarea Visului îl ocrotise și de astă dată. Femeia reușise să provoace niște coincidențe nefavorabile. Altă explicație nu găsea. Și niciuna care să-i convină mai mult. Dacă există… dacă sunt necesare în viață coincidențe fără de care nu se poate trăi, atunci desigur că există și coincidențe care întrerup viața. Poți, desigur, să spui că nu există niciun destin în coincidența care a făcut ca să ieși pe stradă, să te împiedici în mijlocul drumului și să cazi pe asfalt, în vreme ce mașina care în clipa aceea ar fi trebuit să se afle pe aceeași porțiune de caldarâm era încă în urmă cu cincizeci de metri, deoarece șoferul încetinise pentru a se uita după o fetișcană care trecea țăcănind pe tocuri. Și desigur că poți să spui că n-a fost vorba de destin nici dacă fetișcana respectivă și-ar fi uitat cheile acasă și ar fi trebuit să se întoarcă după ele, motiv pentru care șoferul n-ar fi avut de ce să încetinească, iar tu, alergând să nu întârzii la dentist, ai căzut exact în mijlocul drumului, speriindu-te în clipa în care ai văzut prea târziu mașina. Sigur, totul nu este decât o problemă de interpretare, lui Pietraru îi plăcea să creadă că el are dreptate, că un vis asemenea Daimonului lui Socrate îl ocrotea și pe el, cu deosebirea că Pietraru habar n-avea de sentimentele pe care le nutrea Socrate în mod concret față de daimonul său și nu cunoștea aceste sentimente nici în cazul altor antici, nici al altor contemporani, el știa doar că trăise în viață câteva, nu multe, clipe în care ținuse visul său concret în brațe, că femeia era întotdeauna contopită într-o mulțime nesfârșită de senzații, că după aceste întâmplări care i s-au impregnat atât de total în întreaga sa ființă, s-a nimerit ca ceva din întâmplările respective să-i apară pentru frânturi de secundă în momentele sale cele mai dificile, de parcă ar fi aflat cu acele ocazii că el nu mai este niciodată singur. Atunci a început să se gândească cel mai mult la acele clipe, să le viseze, atunci a început să creadă în Visul său și de atunci nu s-a mai despărțit, niciodată de El. Și dacă lucrul acesta era totuna cu Iubirea, viața lui nu fusese totuna cu Iubirea aceasta?…

Ladislau Pietraru stinse și veioza și privi în stradă. Din locul în care se afla nu putea vedea decât un acoperiș al casei de vizavi, niște țurțuri atârnând de streașină și o mulțime de fenomene ciudate. Fereastra se luminase asemenea unui ecran. El locuia la mezanin, n-avea din locul și din poziția aceea cum vedea circulația de pe stradă, dar la ora aceea și așa nu se mai găsea aproape nimeni pe drum, la ora aceea dormeau, făceau dragoste sau visau și ceilalți, cu excepția neliniștiților de teapa lui Fitacek sau a lui Vancu. În poziția în care se afla… Din poziția în care se afla nu mai putea vedea caldarâmul, își îndreptase destulă vreme fața spre el în timpul zilei, nu mai putea vedea trecătorii întârziați, în schimb acoperișul de peste drum era o scenă minunată pe care se puteau desfășura cele mai uimitoare spectacole. Nu întotdeauna, desigur, nu întotdeauna. Dar i se întâmplase de câteva ori ca noaptea, mai ales când acoperișul era nins, să vadă petrecându-se pe el scene de mult uitate. Lumina felinarului era insuficientă și trebuia să-și solicite ochii la maximum pentru a vedea, dar cu ocazia aceasta imaginația îl ajuta și ea să completeze ceea ce privirea nu deslușea decât cu aproximație.

Privi din nou acoperișul de peste drum și țurțurii începură să strălucească în toate culorile, iar din spatele casei apăru curcubeul dublu, extrem de distinct, curcubeul care stătuse suspendat ca decor deasupra întregii zile.

Se perindau scene de mult uitate pe acoperișul acela, o sumedenie de lucruri i se explicau în acest fel niciodată controlabil, multe dintre intuițiile sale uimitoare își aveau originea în ceea ce vedea în aceste veghi nocturne, întrerupte doar la gândul că a doua zi va începe devreme cu așteptatul la pâine și cu problemele de la tribunal, cu baia de dimineață și cu făcutul mâncării în oala pregătită pe soba de gătit. Uneori, când dorea foarte mult un lucru, “spectacolele“ îi răspundeau acestui dor, dar asta destul de rar. Iar el era mulțumit și cu o singură scenă, cu o singură replică măcar, cu un singur gest sau costum. Sau cu o amintire. După care fulguirea înceta și amintirile rămâneau agățate, țurțuri de gheață atârnați de streșini.

Acum scena era încă goală

și Pietraru se gândi la minunea înfăptuită la spital,

crima aceea care l-a scutit de a lua el o hotărâre,

și ce hotărâre ar fi putut el lua?,

convingerea tot mai fermă că lucrurile s-au desfășurat logic,

după o rațiune pe care o putea pricepe,

pregătit fiind de cunoștințele acelea nesigure pe care le dobândise în atâtea milenii,

cunoștințe nedovedibile,

numite și intuiții,

dar pe care el le subordona drept răspunsuri primite de la Visul său,

reminiscențele capricioase ale unei amintiri, ale mereu aceleiași amintiri,

cea care-l deosebea, după părerea sa, de animale,

amintiri teribil de concrete pentru el,

dar indivizibile pentru ceilalți drept ceea ce erau,

asemenea țurțurilor de pe streașină de vizavi,

care cine mai știa că erau tot amintirile cuiva?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.