OM ŞI LEGE (60)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

 

Capitolul VIII
CURCUBEUL DUBLU

 

Trântit pe spate în fotoliu, Ladislau Pietraru putea vedea toată încăperea.

E drept, apartamentul pe care-l avea nu mai era un apartament, dar parcă Pietraru însuși mai era altceva decât un fragment? E drept, pe vremuri, atunci când mai avusese și familie, atunci când nu se intra în camera lui de lucru prin baie, pe vremuri, locuința sa arătase cu totul altfel. (Deși în multe privințe nu regreta de fel acele timpuri.) În primul rând, mobila fusese atunci aleasă pe garnituri întregi și nu pe piese desperecheate. O vreme, timp de vreo patru-cinci ani, fusese posesorul unui interior de-a dreptul elegant, puțin cam snob și prin aceea cam comun. (Nu, nu-i niciun paradox în asta.) Și totuși, atunci, dorul lui nu se întorcea la casa pe care trebuise s-o părăsească, ci la un prezumtiv alt apartament. Un apartament bineînțeles mult mai spațios și mai comod decât fragmentul pe care-l locuia acum, dar în mod ciudat foarte asemănător cu acest apartament luat ca un tot. (Să fi fost Ea cea care fiindu-i mereu atât de aproape atunci ca și acum, aducea această împlinire în odaia în care se afla în prezent?)

Văzută așa, din poziția aproape culcată în care se afla el, încăperea îi oferea mai înainte tavanul, dar tavanul era ascuns de umbra pe care o lăsa lampa mare închisă într-un abajur complicat, elegant la lumina zilei, înspăimântător noaptea, când becurile își aruncau strălucirea prin crăpăturile arabescurilor savante ale acestei piese pe care a salvat-o ca prin minune, sau mai precis pentru că nimeni nu-i știa valoarea. Sticla de vitraliu care filtra lumina provenea din Evul Mediu, poate tocmai din resturile decorațiunilor cu care urma să fie drapată catedrala din litografie. Sticla roșie, albastră, verde, galbenă și albă impregna lucrurile cu nuanțe nefirești, eu care trebuia mai întâi să te obișnuiești, altfel riscând să nu-ți recunoști propriul chip în oglindă. Candelabrul acesta îi fusese dăruit după ce revenise la Lugoj. La el nu putuse visa.

Camera era înaltă, atât de înaltă încât uneori îi trecuse prin gând s-o împartă în două pe la mijlocul înălțimii ei. Desigur că niciodată n-a făcut nici cel mai mic efort pentru a realiza această supraetajare, dar de trecut prin cap îi trecuse lucrarea și nu o singură dată. Fereastra, înaltă și ea, lumina din plin odaia ziua, iar noaptea prin luciul ei mat o mărginea de orice hotar al închipuirii. Sus, foarte aproape de tavan, pe cele mai înalte rafturi ale bibliotecii care înconjura zidurile pe trei laturi, se aflau tot felul de lucruri pline de praf, lucruri pe care niciodată probabil că n-o să aibă posibilitatea de a le lua jos, de a le folosi sau măcar șterge cu o cârpă. O scară atât de lungă ca să ajungi până la ele n-avea și chiar dacă ar fi împrumutat una de la cineva, tot n-ar mai fi fost în stare s-o escaladeze. Lucrurile acelea vor rămâne cel puțin până la moartea sa acolo, sub tavan, pe rafturile cele mai înalte, arătând doar ochilor săi obișnuiți cu ele câteva amănunte cu ceea ce au reprezentat odinioară. Se aflau acolo nu numai fleacuri de neîntrebuințat, fleacuri de care totuși dintr-un motiv sau altul nu s-a putut despărți atunci când le-a îngrămădit unele peste altele, două jobene (cu cutiile lor), câteva poșete rămase de la nevastă-sa, cutii cu fotografii, colecții de ziare vechi și vrafuri întregi de acte azi fără nicio valoare, dar se mai aflau acolo și câteva bijuterii de aur pe care și le-a procurat imediat după război, ceea ce avusese pe vremuri n-a mai putut fi recuperat nici măcar parțial, se mai aflau acolo amintiri la fel de dragi, care nu trebuiau să cadă pe mâini străine, dar care la urma urmei n-aveau voie să-i vină nici lui prea des sub ochi, mai erau acolo un serviciu de birou din fildeș, un serviciu de porțelan pentru douăzeci și patru de persoane, serviciu aproape complet încă, se mai aflau acolo cărți fără valoare, unele chiar imprudente pentru vremurile pe care le trăiau, dar care doar pentru faptul că erau îngrămădite la o asemenea înălțime îi erau inaccesibile doar lui, dar nu și unei oricând posibile percheziții, asta o știa prea bine, mai erau acolo și alte două lustre pe care acum tot nu mai avea unde să le atârne și mai multe perdele și draperii și două portrete mari de familie. Din locul unde se afla putea desluși două triunghiuri de lemn, ieșite mult în afară și care produceau mereu panică între vizitatori, părți din respectivele tablouri, prea mari pentru a putea cădea de acolo, dar cine să știe acest lucru în afară de el?, mai putea vedea câteva stinghii, de fapt capetele bastoanelor de plimbare ale tatălui și unchiului sau, bastoane foarte frumoase cu mânere de argint în formă de cap de pasăre cu ochi de rubin, și mai putea vedea și alte multe elemente ale unor lucruri pe care și le putea aminti ca întregi în cu totul alte locuri, dar și o parte dintr-un obiect pântecos pe care și el l-a uitat de mult.

Dar de sub această etajeră a tuturor amintirilor începeau să coboare rafturile cu cărți frumos orânduite, rafturi în care era de acum o ordine perfectă, volumele fiind aranjate după o anume înșiruire voită, dar și după mărime și legătură. Sigur, nici aceste cărți nu erau toate în regulă din punctul de vedere al vremurilor pe care le trăiau, dar dacă era să-i fie teamă de acest lucru, atunci teama unde ar fi trebuit să i se oprească? Pentru că oare ce bibliotecă de atâtea mii de volume ca a sa nu era suspectă încă înainte de a fi fost văzută cu de-amănuntul de către cineva?

În privința cărților nu se înșela. Ar fi putut spune cu precizie orice cotor ce pagini ascundea, chiar dacă multe nu le-a văzut niciodată filă cu filă, răsfoindu-le doar. De când îi era tot mai greu să le mângâie cu mâinile, mai ales cărțile de pe rafturile superioare, le mângâia cu privirea, simțind o voluptate aproape fizică în aceste clipe de admirație. De multe ori fusese supărat pe câte o carte; dar niciodată nu putuse renunța la un titlu, oricât de prost ar fi fost opul, oricât de incompletă era ediția. Ciulise urechile atunci când Rotofeiul povestise despre metodă pe care a descoperit-o un zidar ignorant italian de a căptuși casele clienților săi cu tomuri groase împotriva pătrunderii frigului. Pentru el, pentru Pietraru, aceasta era într-adevăr singura posibilitate de a simți că mai are un bârlog, o cameră tapițată cu tomuri, cât mai multe tomuri…

Cu toate că, dacă ar fi să spunem adevărul, biblioteca lui Pietraru nu conținea numai cărți… După fiecare raft se mai ascundea câte ceva două fotografii vechi păstrate într-o anumită carte din rândul al doilea, fotografii pe care nu fusese în stare să le exileze în raftul tuturor amintirilor, o sticlă cu coniac franțuzesc plasată după o ediție de SHAKESPEARE opere complete din anul 1734, două caiete cu însemnări strict confidențiale pe care le băgase între volumele doi și cinci din operele complete ale lui Cehov, volume din care nu mai avea decât scoarțele, un alt dosar cu cercetările pe care le-a făcut în privința propriei sale familii, cercetări din nou nu prea indicate de a sta în față și care se găseau prin urmare în spatele masivei Istorii universale a culturii apărute începând cu anul 1882 la Leipzig, rafturi întregi de “rândul doi“ conținând scriitori români nepotriviți pentru acei ani, cărți de sociologie asemenea, cărți de filosofie universală “idealiste“, premarxiste sau nemarxiste, biografii sau autobiografii ale unor personalități prohibite sau rău văzute sau pur și simplu altele decât cele care se aflau în bibliotecile publice ale acelor ani, deși în rândul întâi, la vedere, se aflau și foarte multe dintre cărțile apărute recent, cărți publicate la prețuri mai mult decât accesibile și cumpărate de Pietraru cu interes și convingere. În spatele său, pe un raft imprudent de la îndemână, după seria OPERELOR lui Lenin și Stalin, citite cu adevărat, se aflau câteva colecții de reviste ilustrate cu un cu totul alt conținut. Dar mai erau și alte lucruri depozitate după cărți: lame de ras, ciorapi, produse primite de diverși clienți “din pachet“, tot felul de peșcheșuri pe care le risipea astfel pentru ca să nu fie văzute de toți cei care-i călcau prin casă. Ladislau Pietraru nu era un hârciog, dar avea totuși lucruri îngrămădite pe nesfârșitele rafturi ale bibliotecii sale, încât uneori își spunea că dacă dintr-un motiv oarecare i-ar fi fost interzis să iasă câteva săptămâni din casă, ar fi putut supraviețui relativ în siguranță. “Dacă aș fi fost un faraon al vechiului Egipt, aș fi poruncit ca locuința mea, așa cum este ea, să fie mutată cu totul în piramida funerară“, glumea el des cu sine, pentru că astfel de glume n-avea curajul să le facă și cu altcineva, exceptând-o pe Ea, exceptând Visul, bineînțeles. Uneori își spunea că nu e decât un zgârcit nenorocit, un avar de teapa lui Pliușkin din Suflete moarte de Gogol. Să strângi tot ce ți se oferă în viață înseamnă că oricât de lipsit de șansă să fi fost, să aduni până la urmă mormane întregi, mormane imense de obiecte mai mult sau mai puțin nefolositoare. Pentru că oare ce-și mai păstrează utilitatea într-așa un talmeș-balmeș?

(Dar Ladislau Pietraru nu era zgârcit. Totuși, neîndurător cu sine însuși, păstra în memorie un roman, englez, parcă, în care un bătrân cărpănos refuză să dea acasă doi penny, pentru ca în aceeași zi să-i ofere unei metrese un lanț și un ceas de aur. Da, dar el nu mai dăruia nimic, din păcate!, metreselor. Chit că nici pe vremuri nu fusese obligat să cucerească femeile prin cadouri. În schimb, își impusese o vreme să ofere lunar cuiva o sumă de bani sau un obiect de oarecare valoare. Uneori dădea mai departe cadourile primite de la clienți; alteori înstrăina câte ceva din “comorile“ sale. Momentul greu era însă clipa în care oferea: se simțea atunci atât de umilit, de parcă el ar fi fost cel ce primea. Se întreba câteodată dacă nu cumva în felul acesta vrea să se achite de polițe cine știe cât de vechi. Sigur că nu putea fi de acord cu un răspuns afirmativ, dar după un timp renunță la aceste gesturi dinainte planificate. în schimb, i se întâmpla și mai târziu să facă daruri neașteptate. Deși… deși nici asta nu-l mulțumea cu totul: nu cumva vrea mereu să-și dovedească sie însuși că nu e un zgârcit?

Zidurile acestea groase de rafturi micșoraseră odaia simțitor. În spațiul rămas, suficient totuși, mai păstrase două fotolii de piele, un birou masiv, trei scaune tapițate, dintre care două pereche și unul dintr-o altă garnitură, o mulțime de măsuțe ticsite toate cu obiecte și una păstrată doar pentru uriașul gramofon vrăjit, cel care-i putea apropia la anumite ore de liniște Visul, un dulap înalt și îngust în care-și ținea cele câteva haine și rufe și pe același perete o droaie de tablouri lipite unele în altele într-un mozaic ce se întindea și el până aproape de tavan. Și mai avea lămpi de perete și veioze peste tot și complicate prelungitoare care riscau mereu să provoace scurtcircuite și incendii. Și pe jos, cel mai prețios obiect dintre toate cele ce se găseau acolo, un covor uriaș și foarte gros în care ți se afundau tălpile, dar în care se înfundau din păcate și picioarele bibliotecilor sub tonele de cărți, găurindu-l probabil de când rafturile n-au mai fost mișcate din loc. Și, cât va mai depinde de Pietraru, nici nu vor mai fi mutate vreodată.

Iar într-un colț, soba de teracotă, expresia monumentului funerar al cavoului în care se afla.