OM ŞI LEGE (61)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

 

Chiar dacă s-ar fi întâmplat o minune, deși minuni nu se prea întâmplă, chiar dacă i s-ar fi oferit un palat din basme, Pietraru n-ar mai fi acceptat să se mute de bunăvoie din acel loc. Da, de făcut planuri pentru anumite îmbunătățiri nu se putuse dezobișnui să nu facă, dar, o știa prea bine, nici măcar acelea nu le va mai pune vreodată în practică. Și nu pentru că n-ar fi putut, unele nu erau chiar atât de spectaculoase pentru a nu-i sta (încă) la îndemână, ci pentru că locul acela era doar o premisă. Și era fericit că bârlogul său era așa cum era.

Doctorul P. se afla în ședința care parcă nu se mai termina. Toată lumea era deja frântă, cei mai mulți intraseră în starea în care ți-e de acuma indiferent până și ce se va întâmplă cu tine, nu mai dorești altceva decât să scapi odată de acolo, să te duci acasă, să te culci fără a mai răspunde nici unei întrebări nici măcar celor care te-au așteptat cu cina. Cel mai important lucru e să dormi. Dar ședința se prelungea…

Doctorul P. fu cât p-aci să fie propus pentru prezidiu. Ședea acum la una dintre mesele de la cantină, locul unde se desfășura ședința, desena de zor tot felul de capete caraghioase pe o foaie de hârtie și privea cât se poate de serios către vorbitori. Între timp, mai confecționa niște știri pentru ziarul pe care voia să-l scrie… odată… odată ca niciodată:

“William Morris, profesor din Atlanta, a doborât un nou record mondial la săriturile peste servicii de cafea. A reușit să sară peste 827 cești fără a le răsturna, nedărâmându-le, nici măcar prin suflul săriturii sale. La antrenamente deținătorul proaspătului record a distrus circa 10 000 cești.“

“Grigori Iusupov din Uffa (Republica Sovietică Socialistă Autonomă Bașchiră) și-a sărbătorit nunta de diamant în mijlocul celor 827 nepoți și strănepoți. Cu această ocazie, i-a deplâns pe cei 43 urmași direcți decedați și a participat cu mare succes la un concurs de sărituri cu schiurile.“ Nu, nu e bine, gândi doctorul, în amândouă “știrile“ parcă era vorba de sărituri. Iusupov ăsta a participat pe urmă la un concurs de trântă cu pumnii, ocupând în final locul întâi.

“Secretele vitalității sale le explică prin numărul mare de pahare cu kumîz băute întotdeauna cu vodca pe care a consumat-o în răstimpul îndelungatei și luminoasei sale vieți.“

La fel de proaspătă era încă și Rodica Roșu la ora aceea înaintată. Pentru ea, ședința aceasta fusese asemenea unui scenariu palpitant. După semne pe care doar ea le deslușea, și, stranie coincidență, de multe ori nici nu era prea departe de realitate!, descoperea momente în care doctorul P. se afla foarte aproape de prăpastie, chiar dacă numele lui nu fusese încă pomenit niciodată. Oare nu știa el nimic? se tot întreba Rodica Roșu, care chiar trăiește el în nori printre teoriile lui și printre obiceiurile-i atât de… atât de… starea aceea care-l făcea atât de inaccesibil? Sau are nervii atât de formidabili? Și ce este mai de admirat la un bărbat decât siguranța de sine? Și cicatricea aceea care în ochii ei îl înfrumuseța…

Adevărul e că medicul avea vaga conștiință a tot ceea ce se întâmpla în clipa aceea, la fel cum știa cu precizie că privirea asistentei, îndreptată aparent spre prezidiu, se întorcea din spatele lentilelor fumurii spre el. Dar doctorul P. trăia de câțiva ani o foarte concretă stare de prezent. O mare siguranță de acțiune venea din acest sentiment, precum și convingerea că lucrurile au tendința de a se rezolva în modul cel mai firesc. Așa a procedat și cu Alexandrescu, pe care l-a internat fără a premedita niciun… Era însă ferm încredințat că acționează în sprijinul unei soluții iminente. Și nu s-a înșelat! Din clipa în care a început să bănuiască despre cine este vorba, a știut că trebuie să-l păstreze pe fostul gardian în preajma sa, fiind însă încredințat că nu trebuie să caute și rezolvarea cazului: o întâmplare favorabilă îl va ajuta.

Dacă ar fi încercat să verbalizeze, asemenea lui Pietraru, ar fi început să creadă și el într-o “piază bună”. Mai ales dacă ar fi știut că Rodica Roșu i-a servit nu o dată de alibi, că l-a împiedicat de destule ori să facă gesturi irevocabile și i-a permis să rămână cel dintotdeauna. Un altar i-ar fi ridicat și doctorul P. acelei femei, dar toate aceste întâmplări nu le cunoștea nici medicul și nici asistenta. Rodica Roșu îl salva încontinuu.

Pentru P. realmente prezentul era singurul lucru care conta. Tot traiul și l-a organizat în acești ani astfel, adică nu și l-a mai organizat nicicum, tocmai lipsa de organizare oferind certitudinea acelui prezent fără viitor. Odată, vorbise despre acest lucru cu Pietraru, pretinzând că avocatul trăiește mereu pentru veșnicie, că-și face planuri pentru încă un raft de cărți și că în general se baricadează într-o cameră ca o cetate. (“Ca o piramidă“ îl corecta avocatul.) Situația lui, situația doctorului P. era cu totul alta: situația sa se numea provizorat și, oricât de ciudat ar părea acest lucru, medicul învățase că provizoratul nu este o stare de trecere spre altceva ci, cel puțin în cazul său, o încremenire într-un prezent care ar putea fi veșnic. Lăzile nedespachetate, care deveniseră mese și scaune în locuința sa, nu așteptau să fie transportate niciunde. Și cu cât lucrurile vor rămâne mai mult timp așa, cu atât starea de provizorat risca să se transforme în eternitate, în eternitatea vieții sale. Sigur, între timp se mai petrec o mulțime de lucruri, de pildă, Rodica Roșu a renunțat să mai fie atât de prudentă ca până atunci, frica ei ca Dragomirescu, individul care-i făcea curte; să nu lovească în doctorul P. pentru a-și croi drum până la ea nu mai era atât de copleșitoare; aproape că dorea acum ca ticălosul de Dragomirescu, despre care toată lumea știa ce mijloace folosește, să se lege de medic, aproape că dorea ca acesta să fie pe punctul de a se prăbuși pentru că s-ar fi născut astfel momentul ideal în care ea ar fi putut interveni, salvându-și iubitul și închizându-i odată pentru totdeauna ușa în nas ticălosului, insistentului aceluia grețos… Și, fumând țigară de la țigară, femeia își savura sacrificiul.

Dar, chiar și lăsându-se pe el însuși la o parte din centrul universului, doctorul P. bănuia că se mai întâmplă o mulțime de lucruri în jurul său, ca de pildă drama bătrânului Roșea, un medic de aproape optzeci și cinci de ani, pensionat de o bună bucată de vreme, dar care, nemaiavând pe nimeni pe lumea asta, continua să vină zilnic la spital și să dea consultații în mod gratuit, consultații nobile în intenții, dar devenite mai nou nocive din cauza ramolismentului bătrânului, care începuse să încurce medicamentele. Dar cum să-l dai pe ușă afară pe cel pe care până încă nu demult îl lăudai în toate ședințele pentru abnegația lui fără de margini față de acei oameni din poporul muncitor care erau suferinzi? Și acum până și de bătrânul doctor Roșea și-a găsit cineva să se lege și chiar dacă nu s-a mai dat niciun fel de importanță incidentului, bătrânul aștepta îngrozit ca din clipă în clipă să-i fie închisă ușa în nas, să i se interzică să mai vadă bolnavii. În nevinovăția sa, la o ședință trecută, Roșea se sculase în picioare, ceruse cuvântul într-un moment cât se poate de nepotrivit, tocmai în punctul în care era discutat un caz grav, ceruse cuvântul și solicitase să i se permită să-și cedeze pensia spitalului cu rugămintea de a i se da voie să mănânce la cantină și să i se plătească și chiria apartamentului, numai și numai pentru a fi lăsat să-și petreacă restul timpului printre pacienți. Fusese ascultat cu îngăduință, chiar dacă nimeni nu prea mai avea în clipele acelea răbdare pentru el și pentru problema sa, cineva din prezidiu îi explicase că pensia pe care o primea era un bun pe care-l merita cu prisosință pentru cei aproape șaizeci de ani depuși pe frontul cu boala, drept pe care în niciun caz nu se va tolera să i-l ia cineva, iar în privința muncii sale în continuare în spital lucrurile vor trebui analizate la un alt nivel, cu o altă ocazie, ședința în cauză având o ordine de zi precisă, ordine de zi care fusese de altfel votată la început. Acum doctorul Roșea, nepricepând mai mult ca data trecută, stătea cu mâna căuș la ureche și aștepta să-i vină rândul și problemei sale, problemă care în realitate fusese deja de mult soluționată într-un alt birou, dar nimeni nu avusese încă sufletul de a-i aduce rezoluția la cunoștință, deși fiecare își spunea că nu era vorba decât despre o falsă pudoare pentru că bătrânul devenise cu adevărat un pericol pentru bolnavi. Dar, avându-se grijă ca niciun suferind să nu beneficieze de sfaturile doctorului Roșea, decât după ce acestea erau confirmate și de un alt medic, bătrânul era deocamdată tolerat și în continuare.

Iar alături se mai consuma încă o dramă, iar două scaune mai la stânga alta. Și nu în ultimul rând trebuia luată în considerare situația celui care tocmai era trecut prin colimator și care nu se putea aștepta la nimic bun de la noaptea aceea și de la următoarele nopți care i se pregăteau. Era într-adevăr vinovat? Într-un fel era, dar într-un fel care nu includea nicio vină din punctul de vedere al sistemului său de valori. Dar ce importanță mai avea asta?

“Ce importanță mai are?“ se întreba și doctorul P., care se simțea destul de bine desenând capetele acelea caraghioase și negândindu-se la nimic, nici măcar la “articolele sau știrile“ pe care le tot pregătea pentru ziarul său inexistent, Alexandrescu murise omorât în condiții neclare într-un salon al spitalului local. Un infirmier de la secția de psihiatrie, locul în care se petrecuse crima, un om pedant și punctual, îl căută chiar a doua zi pe un oarecare Lazăr, un cunoscut de-al victimei și-i dădu un pachet în care acel Lazăr descoperi un serviciu de tacâmuri din argint.

Lazăr nu refuză cadoul, dar nici nu se bucură din cale afară de el. Nu se bucură nu pentru că ar fi avut o conștiință prea severă, din care cauză s-ar fi simțit vinovat de moartea celui care la sfatul său s-a internat în spital, ci tocmai pentru că slujise în necunoștință de cauză unor oameni despre care nu știa nimic, care profitaseră fără știrea sa de el. Și acesta era punctul care-l deranja infinit mai mult decât moartea unui om: faptul că el, Lazăr, fusese amestecat într-o treabă despre care nu i s-a cerut părerea. Că lucrurile s-au întâmplat așa nu mai lăsa loc nici unui dubiu, mai ales după ce se pomenise răsplătit pentru acel serviciu pe care-l făcuse fără să știe. Nu, Lazăr era dispus să intre în cele mai diferite combinații, era dispus să riște la nevoie, deși nu era încântat s-o facă, matrapazlâcurile sale mergând mereu pe linia traficului de influență bazat pe relații mai vechi sau mai noi, relații create și întreținute printr-un vechi exercițiu al mitei, dar nu era încântat în niciun caz să cadă de fraier, să fie folosit în lipsa asentimentului său, târât în aventuri pe care să nu le poată calcula dinainte și în care să nu se poată asigura de eventuali protectori.