OM ŞI LEGE (63)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

Pietraru-Benjamin întoarse capul și văzu într-adevăr în spatele său o catedrală neagră, îmbrăcată într-o parte cu schele, (edificiul acela părea că nu se va termina niciodată), apoi plecă pentru întâia oară, de când își amintea Pietraru, mai departe. Drumul era pustiu, traversa un loc în care nu se vedea niciun om care să atenteze la viața și la averea drumețului singuratic, dar lui Benjamin îi era frică de asemenea bucăți de drum pentru că în ele, în loc să se odihnească după starea de agitație care-l pândea mereu în mijlocul oamenilor, acolo unde fiecare greșeală se plătea atât de scump, trebuia să stea într-o altfel de alertă, iar el prefera veșnica și obositoarea confruntare spaimei de necunoscut, plus că mai era și spaima de a fi sfâșiat de pildă de un lup, o fiară care nici măcar n-ar fi avut vreun folos de pe urma straielor sale (dintr-un material nu chiar comun), de pe urma pungilor cu bani bine ascunse în acele straie, de pe urma garniturilor de zaruri, a sticlelor cu licori de veselit, dar și de vindecat și de iubit, a prafurilor pentru pirotehnică și pentru apărare și pentru învierea unor speranțe, a pergamentelor vechi pe care și le-a procurat și a altora care nu-l mai interesau și pe care le purta cu el pentru cei care ar putea fi ei interesați, o avere întreagă era mereu Benjamin cu tot ce avea asupra sa, dar în primul rând cu cele pe care le avea sub căciula de blană, ascunse în scăfârlia lui bombată, ticsită cu tot felul de informații și rețete de a te folosi la momentul potrivit de respectivele informații. Lui Pietraru îi era mai groază să se piardă lucrurile materiale aflate asupra sa și știința pe care o ducea mereu cu dânsul, decât să cadă în mâna celui mai nelegiuit tâlhar, pentru că se gândea el, chiar și tâlharul acela, oricât ar fi el de ignorant și de prost, tot ar încerca să valorifice măcar o parte din pradă, că altfel de ce să omoare?, și atunci acele bunuri s-ar întoarce în mijlocul celor care ar putea din nou să le prețuiască. Dar dacă l-ar sfâșia pe drumul acesta pustiu un lup? Ce ar mai rămâne din toate?

Nu era chiar foarte sincer cu el însuși Benjamin, nu era chiar foarte sincer pentru că el știa foarte bine că tot ceea ce purta asupra sa era foarte puțin, că tot ceea ce i se putea lua prin jaf era și mai puțin, că tot ceea ce avea în scăfârlie și așa va pieri odată și odată, știa deci că frica îngrozitoare pe care o simțea pe drumuri pustii nu provenea de acolo de unde se mințea el, ci de la primejdiile necunoscute, cele de care nu a învățat cum să se ferească, cele pe care poate că nici nu a învățat să le recunoască la vreme, “umblând“ în tot acel timp alături de el, putându-l răpune oricând, fără ca el să li se poată împotrivi, primejdiile cu care nu s-a obișnuit încă. Prin grozăvie s-ar putea să le întreacă cu mult pe celelalte, cele care apar în coșmaruri și sunt atât de concrete încât nu mai poți face niciun pas, stai paralizat și lași doar groaza să mai trăiască vie în tine. De aceste primejdii îi era frică lui Benjamin pe porțiunea de drum pustiu pe care tocmai o străbătea și Pietraru, care mai era și el în acel Benjamin. Găsi din nou o explicație livrescă și-și spuse că spaimele acelea s-ar putea foarte bine să provină din nesiguranța teribilă față de viitorul care… viitorul itinerar în timp și spațiu, într-o altă identitate care devenea oricând posibilă, spaimă poate față de un destin mult mai prăpădit, mai cumplit chiar. Destinul acesta putea să înceapă din locurile acelea pustii mai ales ca Benjamin nu-l putuse uita chiar cu totul.

Dar nu se întâmplă nimic, drumul își urma meandrele. Uitându-se din nou în spate nu mai văzu decât turnurile catedralei, unul îmbrăcat în schele și, mai târziu, după alte gânduri, privind iar înapoi, nu mai văzu nimic.

O ceață deasă acoperea tot mai mult câmpia, drumul abia de se mai deslușea, niciun trecător nu mai pășea prin această pâclă, sau poate că fiecare se afla doar în centrul propriei pâcle, auzi de departe Benjamin o voce într-însul, continuă să meargă, nu-i era nicio clipă teamă că s-ar putea rătăci, îi era teamă de cu totul altceva. Habar n-avea de ce îi e teamă și lucrul acesta era cel mai îngrozitor. (Dar atunci când va ajunge acasă, cu ajutorul lui Dumnezeu cel bun și drept, când va ajunge în mijlocul alor săi, toți nu vor mai ști cum să-l copleșească, grăbindu-se fiecare în întimpinarea sa cu atenții și laude, din nou se va spune despre el că este cel mai curajos om de pe pământ și din nou îi va face plăcere s-o creadă, mai ales că numai el știa câte spaime cumplite a trebuit să învingă și era de părere că într-adevăr cel mai curajos nu poate fi decât cel care a învins atâtea temeri, cel care a continuat să meargă în ciuda lor. Tot așa cel mai viteaz nu este cel care n-a fost niciodată rănit, ci cel care a luptat mai departe, deși era schilodit de armele dușmanilor.)

Și atunci ceața lui se ciocni de ceața altcuiva. Un bărbat uscățiv, cu pielea pământie, doar cu ochii vii, venea pe drum spre catedrală. De obicei, atunci când întâlnea atât de neașteptat, pe cineva pe un drum pustiu, Benjamin învățase să se prefacă de parcă nici n-ar lua în seamă prezența celuilalt. Observase acest șiretlic la animale, dar în special la pești. Atunci când dau semne de cea mai mică neliniște, de teamă să nici nu mai vorbim, celălalt va înțelege că are un ascendent asupra ta și va începe să te hăituiască. Din această alunecare tu în defensivă, el în atac, foarte greu vei reuși să mai ieși. (Dacă vei mai ieși…) De data asta, însă, nu avu încotro, celălalt venise prea aproape de el, cât p-aci să se ciocnească și pentru că celălalt nu dădu semne că ar vrea să se dea la o parte, așa că încercă Benjamin să-l ocolească. Însuși acest fapt putea să însemne recunoașterea inferiorității, de aceea pasul la o parte trebuia făcut firesc, fără ca să primească un ascendent celălalt, ascendent care să-i deschidă pofta de a-și dobândi apoi și alte avantaje și în primul rând puterea fizică. Așa că, în timp ce-l ocolea, Benjamin intră în vorbă cu străinul, grăi firesc pentru a-i arăta că nu-i e teamă de el, dar cu respect pentru a-l face să se simtă bine, flatându-l și câștigându-i astfel bunăvoința.

— E frig, admise străinul, dar există și oameni puternici care sunt dispuși să învingă și gerul cel mai năprasnic. Altfel nu s-ar putea trăi aici, iar noi nu vrem să cedăm nicio palmă de pământ!

— Frigul acesta nu este rău, spuse Benjamin, iar zăpada apără culturile din sol.

— Dacă ne-am teme de frig, ar trebui să ne retragem cu toții în țările calde. Dar lumea este o farfurie mare și, din păcate, nu uniformă peste tot. Pentru ca să putem trăi în liniște la căldură, trebuie să ne asigurăm și la frig.

— Asta-i așa, admise Benjamin, dar vocea sa sună mai prudent ca înainte. Niște călugări mi-au spus…

— Nouă nu ne plac călugării.

— Nu? N-am știut… Am văzut crucea de pe brațul tău și…

— Asta-i o altfel de cruce! Ce ești chior? Nu vezi că marginile ei sunt încârligate?

— Eu am crezut…

— N-are importanță ce ai crezut tu! Cu aceste cârlige o să sfâșiem tot ce ne stă împotrivă.

— Nu te supăra: ce-ți stă ție împotrivă?

— Strămoșii mei au umblat prin frig și sunt mândru de ei! Tu n-ai de unde să știi asta, tu ești obișnuit de milenii doar să stai la căldurică. Acum, că ești obligat să cutreieri prin ger, crezi că tuturor ne este frică de ger. Păi, nu-i chiar așa!

— Se poate. Eu n-am de gând să vă stric plăcerea.

— N-ai de gând? Ne-o strici de sute de ani!

— Eu cu ale mele, tu cu ale tale. Ce-i rău în asta?

— Ce vorbești?! Spui așa numai pentru că nu poți să mă obligi să gândesc ca tine. Dacă ai putea, n-ai mai fi atât de tolerant.

— Nu există altă cale decât toleranța.

— Tocmai asta nu-i adevărat! Farfuria de care ți-am vorbit este rotundă. Pe ea se află o mulțime de oameni. În curând n-o să mai încăpem. Vrei să-i arunc pe ai mei peste marginea farfuriei?

— În afară de mine, mai sunt și alții care nu-s de ai tăi?

— Le va veni și lor rândul! Ascultă-mă: omenirea se bate de mii de ani pentru că unii oameni gândesc într-un fel, într-o limbă, prin anumite tradiții, în vremea în care alții gândesc cu totul altfel, într-altă limbă și cu o altă moștenire. În decursul timpului, unii au cucerit niște mici victorii, pe urmă alții… Niciodată însă nu s-a cucerit încă de către un popor o victorie atât de decisivă încât să nu mai poată celelalte noroade să vină la rând la masa câștigului. Dacă noi vom repurta marea victorie, vom avea grijă să nu mai fie altcineva care să poată profita vreodată de vreo conjunctură favorabilă!

— Și crezi că o să obțineți această victorie?

— Este misiunea noastră istorică.

— Și ceilalți? Cu ceilalți ce o să se întâmple?

— Ceilalți vor dispărea. Este în favoarea voastră. Dacă acuma te-aș pune să arzi la foc mic, ți-ar plăcea?

— Nu mi-ar plăcea nici acum, nici altădată.

— Dacă te-aș pune acum să arzi la foc mic, ai urla de durere și m-ai ruga să te omor mai repede. Făcând-o, m-ai privi ca pe binefăcătorul tău. Asta vom face și noi! Vă vom feri de mizeriile unei agonii lente și, trecând o singură generație prin sabie, vom alina pentru vecie suferința întregii lumi.

— Și de ce să începi tocmai cu mine?

— Pentru că mulți nu te iubesc și pentru că tu ai bani. Cu banii tăi voi putea să-mi cumpăr arme pentru a putea continua treaba și cu alții.

— Iar eu…

— Și pentru că dacă nu te-aș neutraliza de la început pe tine, cu banii tăi ai putea să-i cumperi pe alții să te apere.

— De ce nu crezi că aș putea să mă apăr și singur?

— Uite, am să-ți explic și am să te las să le explici la toți; niciodată nu vă putea fi pace pe pământ până ce nu va rămâne o singură națiune care să se bucure de căldură și de frig, de roadele solului și de bogățiile apelor. Toți de-a valma nu ne putem bucura de aceste bogății limitate. Istoria a dovedit-o cu prisosință. Noi am înțeles adevărul și ne-am luat răspunderea pentru a trece la fapte. Noi avem și puterea și vitejia de a salva farfuria de noi lupte peste cincizeci de ani. Nu va mai fi cine să se războiască, nerămânând decât noi.