OM ŞI LEGE (64)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

— Și dacă ar fi așa, cine-ți spune că nu vă veți bate între voi?

— Asta nu se va întâmpla niciodată. Și știi de ce? Pentru că noi avem o conștiință.

— Și noi avem o conștiință.

— Voi? Voi n-aveți nimic! Crezi că e o plăcere pentru mine să te omor? Păi, sigur că este, că altfel n-aș face-o.

— Nu ne aude nimeni aici! Nu-ți fie frică!

— Ceața asta deasă poate ascunde mii de urechi. Dar chiar dacă nu ne-ar auzi nimeni tot ți-aș spune că am învățat să-mi placă să te ucid! Am învățat să-mi placă să te jefuiesc, să pregătesc terenul pentru alții, pe care să-i ucid și pe ei.

Ceața era într-adevăr deasă, dar lui Benjamin îi convenea că individul mai vorbește. Cât vorbește nu face rău. Cât vorbește trece timpul și se mai pot întâmpla multe.

— Greșești, spuse, toleranța este singura posibilitate de supraviețuire pe farfuria de care tot vorbești.

— Suntem prea mulți și prea diferiți. Se poate ca toleranța să fie singura ta șansă. Dar asta numai pentru că nu-ți poți permite o atitudine mai fermă. Așa că șansa ta nu este și șansa mea.

— Toleranța este atitudinea cea mai fermă care există.

— Astea sunt vorbe! Tu ai învățat să devii tolerant doar pentru că n-ai avut încotro. Eu am alte posibilități.

— N-ai nici tu alte posibilități! N-ai alte posibilități decât mine sau decât oricare altul. Totul este doar chestiune de timp.

— De milenii popoarele se bat între ele și se distrug încetul cu încetul. Noi vom curăța terenul radical, făcând temeinic într-o singură generație ceea ce alții au făcut prost și superficial în secole de suferință. Astfel tocmai timpul este cel pe care-l vom învinge noi.

— Timpul? Nici timpul și nici ignoranța n-ai s-o învingi!

— Ascultă: cei ce se tot întreabă ce e bine și ce e rău nu fac niciodată niciun act decisiv. Aruncând alternativele la o parte, noi avem curajul să acționăm.

Benjamin scoase dintr-unul dintre numeroasele buzunare ale caftanului său o pâine și începu să mănânce.

— Poate că suntem ignoranți, deși nu suntem, strigă celălalt, dar proști în niciun caz să nu ne crezi!

Sări la Benjamin să-i ia pâinea, acesta se opuse, pâinea căzu câțiva pași, mai încolo, în zăpadă. Cel pe care l-a întâlnit Benjamin se dovedi mult mai iute și ajunse primul la pâine Mușcă din ea, pâinea era bună, rumenă.

— Nu, proști nu suntem și cu toată știința voastră o să vă trimitem în iad, mai spuse cel cu care se întâlnise Benjamin în ziua aceea pe drum. Dar când se întoarse, văzu că a dispărut în ceață, profitând de clipa în care el ridicase pâinea din zăpadă. Iar ceața era prea deasă, celălalt încercă să-l mai prindă pe Benjamin, dar aerul devenise vâscos, ca un labirint de ceară.

Tot restul drumului, Benjamin se gândi la zarurile sale. Împărțirea și reîmpărțirea lumii i se părea o problemă limitată în timp în sensul că era încredințat că, dacă triburile de păstori și de vânători au dorit să stăpânească și ei cât mai mult teren din lumea lor, dacă și contemporanii săi se poartă nu mult diferit, având însă, desigur, alte posibilități la îndemână, chit că mai sunt destule continente de descoperit, după ce lumea nu va mai avea cotloane necercetate, oamenii vor trebui să învețe până la urmă să se suporte unii pe alții. Altfel, vor muri cu toții. Asta i se părea un adevăr atât de elementar, încât era convins că toți îl vor înțelege, până la urmă. Și vor înțelege oamenii acest adevăr nu pentru că vor exista tunuri atât de puternice încât vor putea distruge cetăți întregi sau poate chiar și ținuturile din jur, ci pentru că mintea oamenilor va fi preocupată de altceva. Acesta va fi factorul esențial. Benjamin știa că gândește cu totul altfel în multe privințe decât străbunii săi. Este inevitabil, își spuse el, mergând pe drumul ascuns în ceață, ca urmașii urmașilor săi să gândească la rândul lor altfel decât el, cel de acum. Pentru că, dacă azi se pune problema împărțirii și reîmpărțirii pământului, mâine o să încerce să împartă altceva. Eventual gândurile. Și totuși nu se poate ca, odată cu vremea, să nu-i ducă mintea la cu totul alte preocupări: nu se poate ca menirea omului pe Pământ să fie doar aceea de a cuceri de la semenul său bunuri, de a ține cu dinții și cu armele de ele, de a le pierde apoi, la rândul său, la fel cum le-a câștigat. Ar fi un destin milenar prea absurd, de parcă toți am sta la o masă și am juca zaruri. Și Benjamin parcă și vedea omenirea bulucindu-se la acea masă de coșmar, strivindu-se unii oameni pe alții pentru ajunge să rostogolească zarurile pe scândură, prima condiție de a putea participa efectiv la joc, câștigând potul și pierzându-l din nou, mai sperând sau ieșind irevocabil înfrânți. Nu era o imagine de coșmar aceasta, nici jocul și nici zarurile nu sunt predestinate acestui scop, sensul pe care-l dau deocamdată participanții îndeletnicirii lor este acesta acum, peste vremuri va fi cu totul altul. Acum, oamenii aruncă zarurile pentru câțiva taleri sau pentru un ținut, la fel cum cu mii de ani în urmă jucau pe trei boabe de grâu. În viitor, probabil că nu vor mai încerca să câștige bunuri; (sau poate chiar vieți, că și asta s-a mai întâmplat), ci vor lupta pentru altceva, ceva pe care Benjamin nu-l putea bănui, dar pe care-l știa ca nefiind o valoare materială sau o viață de om care să treacă dintr-o posesie într-alta. Acest transfer de valori palpabile va părea desuet, nu desuet, de neconceput. Altceva vor reprezenta atunci zarurile; poate cunoașterea, poate discernământul, poate un lucru pe care el nici nu era capabil să-l bănuiască, deși n-ar fi exclus să se afle lângă el de sute de ani sau chiar de la “început“ sau “ cine știe?, ceva ce încă nu există.

Și, ceea ce era mai curios, zarurile sale nici nu erau măsluite în sensul pe care-l credeau cei ce i le cumpărau și cei care l-ar fi judecat dacă l-ar fi prins cu ele. Zarurile erau arma lui secretă de a schimba destinele, precum leacurile îi puteau ține pe oameni în viață, iar cărțile le puteau explica fenomenele. Zarurile erau o armă, îi plăcea lui să creadă, posibilitatea de a se împărți altfel bunurile, rangurile. Și ca orice armă, fiecare le folosea după cum se pricepea și după cum îi dicta conștiința.

Dar zarurile nu erau decât o iluzie, la fel cum o iluzie era și el; în timp ce Pietraru îl urmărea cum se îndepărtează în ceață și cum locul curcubeului dispare încet-încet.

Mai reuși apoi să-l vadă pe Benjamin întâlnind un bărbat uscățiv, cu ochii arzători, de care se feri pentru că îl văzu ușor îmbrăcat, în timp ce el avea pe el caftanul pe care nu avea de gând să i-l împrumute. Îl enervau asemenea lucruri: cei foarte modești sau foarte umili sau foarte săraci prin proprie voință te fac întotdeauna să te simți rău în situația ta și te constrâng să le dai astfel într-un fel dreptate. Asceții, fluturându-și asceza ca pe un steag, nu fac decât să-i provoace pe toți ceilalți prin simpla lor existență. Pe asemenea oameni Benjamin îi evita. (Cine știe ce altă trecere spre o nouă identitate a presimțit în acea clipă Benjamin, cine știe ce destin a evitat în ultimul moment, gândi Ladislau Pietraru, pierzându-l din vedere.)

În schimb, bucuria retrăirii imaginii celor doi drumeți înarmați cu scrieri ajungând în Scythia Minor, ceea ce ne face să credem că drumurile lumii contemporane lut Benjamin nu erau cu nimic mai scurte nici decât cele ale strămoșilor săi, nici decât cele ale urmașilor, ajungând în apropiere de Callatis, întâlni un dascăl al locului mergând spre Asia-Mică.

Cei doi au călătorit cale lungă împreună, în ciuda ironiei unor războinici întâlniți, oameni ce nu înțelegeau rostul acestei asocieri dintre doi bărbați înarmați doar cu papirusuri.

Pietraru, și probabil nici alții, nu-și mai pot aminti chipurile celor ce au râs atunci de cei doi călători, în schimb, aceștia revin mereu când de pe un ciob de inscripție, când dintr-un vers păstrat, când din celelalte drumuri ale oamenilor ce se încumetă să se întoarcă în vremea lor.

Doctorul P. hotărî să nu mai meargă acasă la ora aceea. Era trecut bine de miezul nopții, ședința se prelungise, după cum fusese de așteptat, reveni în camera de gardă și se întinse pe canapea. Peste câteva clipe își făcu apariția și Rotofeiul.

— Nu vă mai duceți acasă, dom’ doctor?

— Nu. Tu de ce nu te-ai culcat?

— Eu am fost multă vreme ordonanță așa că mă pricep să dorm în picioare. Nu-i greu, doar că trebuie sa te deprinzi. După aia, probabil, pentru că nu mai ai prejudecăți cum că e necesar să stai pe orizontală pentru a adormi, nu mai ai probleme.

— Cu condiția să te trezești la timp, bănuiesc.

— Aici aveți iarăși perfectă dreptate. Eu-l țin minte pe unu Joji. Asta ori de câte ori avea prilejul dormea. Avusese o copilărie nefericită și, nu prea putea spune că apucase să doarmă în primii lui ani de viață și mai târziu încerca să-și scoată pârleala. Dar, din păcate, corpul omului este făcut ca o mașină: pe ăia o umpli când vrei cu combustibil și bagi și de rezervă. Dar, vă întreb eu, poate omul mânca într-o zi atât cât să-i ajungă apoi pentru o lună? Nu poate! Aici cred că ar trebui să lucreze medicii și ceilalți oameni cu carte, pentru că e pur și simplu păcat câtă mâncare se pierde numai pentru că oamenii nu pot s-o mănânce azi, în vreme ce mâine își taie unul altuia beregata pentru bucata pe care ieri au refuzat-o. La fel și cu somnul: dacă ai putea să-ți faci provizii, așa, pentru o lună sau pentru un an… Păi, atunci când ai nevoie de… e-he-he-hei!

— Și ce-i cu Joji ăla?

— Domnu’ doctor, gândiți-vă la ideea asta și dacă găsiți dumneavoastră o chichiță să poți mânca și pentru luna viitoare, poate luați și Premiul Nobel. Ar fi foarte important. Joji? Păi, Joji dormea tot timpul! Ca un tâmpit, chit că nu era deloc tâmpit. Dar mai bine să vă spun despre doamna Maria, că nici de aia nu mi-e rușine!

— Foarte bine, dar ca să ne simțim mai bine, ce-ar fi să aduci și niște ceai?

— Păi, ceaiul e gata pregătit, că am știut eu de ce v-am așteptat atâta. Vi-l aduc, dar nu vă povestesc nici despre doamna Maria.

— De ce?

— Vă spun mai bine despre vărul meu.

— Ai și tu rude? De obicei povestești numai despre oameni străini.

— Cum să n-am?! Noi am fost o familie mare și curtea era plină de animale, păsări și copii. Nici nu știu câți verișori am avut. Odată, am început să-i număr, dar m-am tot încurcat, probabil pentru că n-au fost chiar toți suficient de remarcabili pentru a mi se impune în memorie. De aceea cei mulți erau de fapt și mai mulți, dacă puteți să mă înțelegeți.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.