OM ŞI LEGE (65)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

— Nu, nu pot.

— Păi, asta vine de acolo că unii dintre ei aveau anumite calități și alții altele. Dar, nefiind destul de remarcabile calitățile, eu, în amintirea mea, le încurcam și le puneam în seama a doi-trei dintre verișori.

“Păi, atunci ar trebui să fie mai puțini“ gândi doctorul, dar se mulțumi să insiste pentru ceai. Rotofeiul dispăru și reveni într-adevăr cu o tavă cu cești din care ieșeau aburi.

— Știți, v-am adus mai mult ceai pentru că eu aș vrea să plec.

— Unde să pleci? Ți-ai găsit o gazdă?

— Nu. Eu aș vrea să plec din Lugoj.

— Așa de repede?

— M-am interesat la gară și am aflat că am un tren la patru și douăzeci și două.

— Îmi pare rău. Am început să mă obișnuiesc cu dumneata.

— Și mie îmi pare rău, domn doctor. Mai ales că mai aveam să vă povestesc foarte multe întâmplări, dar timpul fiind scurt, vedeți că nu mă mai pot hotărî la niciuna. Mi-e teamă că, pierzând vremea cu una, aș omite alta mai interesantă.

— Poate te mai întorci la Lugoj.

— Da, asta nu se știe niciodată. “Plecarea nu e ceva decisiv“, cum spunea colonelul Mărginean, dar știți, fără să-l contrazic pe colonel, câteodată tot este. Uitați de pildă eu: dacă nu plecam în 1943 în septembrie în permisie, poate că nu eram acum aici. Sigur că asta n-a fost ceva decisiv pentru mersul războiului, dar pentru mine sigur a fost. Cu toate că, iertați-mi lipsa de modestie, chiar și războiul s-a schimbat de pe urma plecării mele în permisie.

— Cum așa?

— Păi… Păi… ăăă… dacă nu plecam în permisie, eram eu de santinelă și nu Valek. Pentru că a fost Valek, care a fost pe deasupra și un tâmpit dintre cei care fac ce fac și întotdeauna își îndeplinesc datoria cu ochelari de cal, că de aia a și murit, dar astă-i o altă poveste, dacă a fost Valek de santinelă, bineînțeles că s-a dat alarma numai pentru că o vacă a intrat în gardul de sârmă ghimpată și tâmpitul de Valek a crezut că au venit dușmanii. Eu dacă eram de santinelă dormeam dus și toate astea nu s-ar fi întâmplat. Pe urmă, dacă tot s-a dat alarma, a început și lupta, fiindcă dușmanii într-adevăr au început să ne atace tocmai atunci prin surprindere. Dacă atacul lor a fost respins, atunci nici regimentul lor n-a putut efectua străpungerea. Și în felul acesta vaca aceea a împiedicat izolarea diviziei noastre de corpul de armată. Dar asta a avut repercusiuni asupra întregului front, care s-a consolidat pentru cel puțin trei luni. Dacă nu s-ar fi consolidat atunci frontul, ofensiva pregătită pentru octombrie ar fi avut desigur loc, iar situația… Ar trebui să vă desenez o hartă, ca să înțelegeți mai bine.

— Nu-i nevoie. La ora asta tot nu mai înțeleg nimic. Mi-e somn…

— Păi, atunci, rămâneți cu bine!

— Dar pe colonelul Mărginean unde l-ai cunoscut?

— Fugitiv. L-am văzut o singură dată în viață, l-am salutat reglementar și el mi-a răspuns. Asta a fost tot.

— Dar Alexandrescu l-a cunoscut?

— Nu știu. Ceea ce îmi amintesc este că un ofițer de stat major, unul Măgureanu, l-a pus să anunțe niște fete părăsite că logodnicul lor a căzut eroic pe front.

— Și asta de unde o știi?

— De la plutonierul Ionescu.

— Și altceva ce ți-a mai spus acel Ionescu despre povestea asta?

— Că Alexandrescu și-a îndeplinit cu succes misiunea și că logodnicele părăsite plângeau de mama focului. În afară de una care știa că acel crai trăiește bine mersi. Se spune, dar asta nu o știu dintr-o sursă prea sigură, că până la urmă a și pus mâna pe eroul mort la datorie, că s-a căsătorit cu el și că l-a pus eu botul pe labe, răzbunându-le astfel pe toate…

— Și ce-a câștigat Alexandrescu din asta?

— Era să se căsătorească și el cu una dintre domnișoarele acelea, numai că nu era de nasul ei. În treaba asta se pare că a fost cinstit până la capăt. Lucru care îmi amintește și de un alt caz asemănător: un farmacist, Kelemen, din Budapesta, mare crai și ăla…

— Spune, ți-ai terminat treburile pe aici?

— Terminat. Am reușit să dau comisionul, chiar dacă lucrul ăsta m-a enervat puțin.

— De ce?

— Păi, pentru că tovarășa aceea, Iovănescu, a luat totul de parcă eu aș fi venit de pe strada alăturată și i-aș fi adus înapoi un ac de siguranță.

— Se mai întâmplă. Dar cu Alexandrescu ăla cum a fost?

— L-au omorât.

— Asta am aflat-o și eu. Doctorul căscă.

— Dom’ doctor! Morții cu morții… Vă spun eu că nu-i mare păcat după omul ăla…

— De unde știi?

— Mi-a povestit unu’ despre el și tot ceea ce spunea ăsta era spurcat. Așa că și Alexandrescu ăsta tot spurcat trebuia să fi fost. Și pe urmă, l-am cunoscut și eu, dar e adevărat, doar pentru puțină vreme.

— Unde?

— La închisoare, bineînțeles.

— Nu știu dacă e bine că pleci din Lugoj. Poate că o să mai fie nevoie de dumneata aici la anchetă.

— Un tovarăș mi-a spus să dau o declarație și eu, vă rog frumos, am dat-o, dar mi s-a spus că vorbesc numai tâmpenii și mai bine să nu-i mai plictisesc și altădată.

— Sunt tare obosit, dar dacă ai putea face o excepție și mi-ai povesti foarte pe scurt, m-ar interesa și pe mine tâmpeniile acelea! Ce-ar fi să-mi spui despre Alexandrescu?

— Ce să vă spun? Ala a fost un mare porc de câine, dar eu așa cred că n-a făcut niciodată rău pentru că așa i-a plăcut lui și întotdeauna a fost pus de alții s-o facă. Și avea darul de a se băga în tot felul de buclucuri și pe urmă trebuia să “treacă peste cadavre“, cum se spune, pentru a ieși cumva din acele situații.

— Frumos. Și acum cine s-a plictisit de toate astea?

— Eu cred că aproape toți care l-au cunoscut. Dar de lichidat n-au putut să-l lichideze toți.

— Și atunci?

— Păi atunci e atunci. Atunci e că l-a omorât Murariu.

— Prostia asta parcă am mai auzit-o…

— Vedeți? Ce rost ar mai avea să rămân aici? Toată lumea zice mereu că nu declar decât prostii. Până la urmă am să cred că așa și este. Odată, când am fost arestat la Cracovia, mi-a spus acolo un domn procuror că n-am decât să-i vorbesc oricât mi-ar plăcea, că el și așa n-o să creadă nicio boabă din tot ce voi spune eu. Procurorul ăsta era un orator atât de bun și avea un dar atât de mare de a te convinge încât, vă rog să mă credeți, din clipa aceea nici eu n-am mai înțeles nimic din ceea ce spuneam. Ziceam două vorbe și parcă striga cineva din mine: “Așa să fie? Iarăși minți, măgarule!“ Apoi mai spuneam două cuvinte și iar auzeam vocea: ”Nu-i frumos să vorbești așa, că numai te faci de râs, minți de îngheață apele!“ Că era și un frig îngrozitor în iarna aia…

— Murariu de ce să-l fi omorât pe Alexandrescu?

— Nu i-a fost simpatic.

— Dar n-a făcut-o singur, nu-i așa?

— Eu, vă rog, asta nu știu. Dar Murariu e atât de tare, încât cred că l-a putut omorî cât se poate de singur. Totuși, ar fi bine ca data viitoare când o să mai izbândească o ispravă ca asta, să fiți atent cum…

— Încep să-i înțeleg pe cei care au spus despre dumneata că e mai bine să pleci la plimbare decât să dai declarații. Dar eu tot nu ți-aș fi dat drumul.

— Aici aveți iarăși foarte multă dreptate, vă rog. Odată, lângă Vârșeț a fost prins un hoț. L-au băgat la arest, dar omul puțea atât de rău, că a stat o vreme ascuns într-o cocină de porci, încât i-au dat drumul, numai să nu mai strice tot aerul din oraș. Că se simțea până în a cincea stradă cum puțea hoitul ăla. Doar mai târziu au aflat că pungașul n-a furat numai poșeta doamnei Popovici, așa cum s-a crezut la început, dar că dânsul i-a jefuit și pe avocații Rajna și Hulak și chiar și pe doctorul Cralovici. Pe ăsta l-a omorât în treacăt. Dar hoțul ia-l de unde nu-i. S-au dus după miros; dar individul parcă ar fi intrat în pământ. Că și putoarea se împrăștie, nu? Așa că nu-i bine să-i dai prea repede drumul unui suspect numai și numai pentru că…

— Și acum unde vrei să pleci?

— Vedeți? Dumneavoastră, dom’ doctor, sunteți totuși mult mai deștept decât autoritățile de atunci din Vârșeț, pentru că dumneavoastră, cel puțin, doriți să știți unde se duce suspectul! Că dacă l-ar fi întrebat atunci și pe…

— Ești sau nu ești amestecat în crima de aici? Medicul căscă din nou.

— Sunt. Bineînțeles că sunt. Aș fi un tâmpit și mai mare dacă aș face prostia să neg. Sunt amestecat, așa cum sunteți și dumneavoastră.

— Eu?

— Păi, că l-ați internat dumneavoastră aici, nu?

— Ia mai du-te…

— Mă duc, să trăiți, numai să mai prind trenul… Asta v-o las dumneavoastră, spuse, punând pe masă ”sculptura” lui Murariu, reprezentându-l pe Alexandrescu. Era cea mai bună lucrare a lui Murariu, cea mai reușită. Putea fi acea mică figură o dovadă pentru ceva? O dovadă în ce sens?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.