Omul și scaunul – Editorial de Cristian Pîrvulescu

Timp de o săptămână s-a vorbit despre un singur om, Dominic Fritz. Dacă mai este primar al Timișoarei, dacă amendamentul care îi încheie mandatul a fost scris pentru el, dacă judecătorii care l-au validat au votat juridic sau politic. Motivarea Curții Constituționale, devenită publică, arată însă că partea cu adevărat importantă a deciziei nu-l privește nici pe Fritz, nici legea integrității, ci o construcție juridică promovată de Curte ca să poată ajunge la această soluție și care va rămâne în dreptul românesc mult timp după ce actorii acestei dispute vor fi ieșit din actualitate.

Întrebarea pusă membrilor CCR era simplă. Cum se poate ca o faptă veche, în raport cu care s-a dat deja o hotărâre judecătorească, iar consecințele fuseseră fixate de legea veche, să fie sancționată de o lege nouă? Amendamentul la care se referea întrebarea a fost introdus de un partid, apoi scos, reintrodus și votat într-un moment ales, iar ținta lui era vizibilă cu ochiul liber. Mai important decât ținta este însă ceea ce nu s-a prea spus săptămâna aceasta, anume că tot ce pretinde legea că repară putea fi reparat fără nicio dificultate constituțională, dacă textul ar fi privit doar faptele constatate după intrarea lui în vigoare. Pierderea automată a mandatului, scoaterea prefectului din ecuație, curgerea interdicției de la data constatării, toate rămâneau în picioare. Singurul lucru pe care legea l-ar fi pierdut era efectul asupra mandatelor aflate în curs, adică exact ceea ce s-a întâmplat acum. Viciul nu a fost descoperit de judecători, ci construit de legiuitor, iar Curtea a primit un text problematic.

Răspunsul Curții a constat în despărțirea titularului de funcția sa, sau altfel spus, a omului de scaun. Sancțiunile care-l privesc pe titular rămân, spune motivarea, cum fuseseră stabilite de legea veche, noua lege neocupându-se de acesta, ci doar de funcția pe care o ocupă. Funcția ar fi fost viciată prin faptă, iar efectele viciului continuă atâta timp cât titularul rămâne în aceeași poziție. Prin urmare, încetarea mandatului nu ar fi o pedeapsă adăugată retroactiv unei fapte încheiate, ci o măsură îndreptată spre viitor, pentru apărarea funcției, deci a instituțiilor, de consecințele unor fapte trecute care i-ar pune autoritatea sub semnul întrebării. Statul, se argumentează în decizie, are o obligație nu doar față de oameni, ci și față de funcțiile publice, a căror autoritate trebuie protejată.

Construcția e ingenioasă, dar întrebarea „Cine suportă pierderea, omul sau funcția?” pare să o șubrezească. Pentru că funcția nu pierde nimic, va fi ocupată din nou peste câteva luni, prin alegeri parțiale, în vreme ce titularul pierde totul. Întrebarea e bună, dar nu este și decisivă, fiindcă în orice aplicare a unei legi noi cel ce suportă efectele este întotdeauna omul, iar dacă asta ar fi proba retroactivității, atunci orice modificare a condițiilor de exercitare a unei funcții publice ar fi retroactivă.

Proba adevărată privește ceea ce era neîncheiat la data intrării în vigoare a noii legi, adică mandatul. Aici trebuie făcută o concesie, fiindcă legea chiar schimbă ceva în regimul funcției, adăugând o cauză nouă de încetare a mandatului, care se va aplica de acum înainte oricărui titular. Obiecția că nimic nu s-a schimbat în afară de ocupant nu ține, așadar, până la capăt, așa că nu pe aceasta se poate sprijini critica. Întrebarea decisivă este alta, anume dacă fapta pe care se întemeiază consecința nouă mai era în curs la data intrării în vigoare a legii. Or, ea era încheiată de două ori, o dată prin hotărârea judecătorească definitivă și a doua oară prin epuizarea efectelor stabilite de legea veche. În curs era mandatul, nu fapta, iar legătura dintre ele este o construcție a Curții.

Această interpretare nu vine doar din afara instituției, ci a fost formulată și înăuntrul Curții, într-o opinie separată semnată de trei judecători și publicată odată cu decizia, deci nu poate fi expediată drept neînțelegere a unor comentatori care nu cunosc materia. A considera că un raport juridic deplin încheiat, inclusiv din punctul de vedere al epuizării ultimelor lui efecte, ar putea face obiectul unei legi apărute ulterior constituie, scriu semnatarii, o încălcare flagrantă a principiului neretroactivității și induce o stare de insecuritate juridică majoră la nivelul întregului sistem normativ. Argumentul lor de fond este că sancțiunea nu poate fi despărțită de fapta care a generat-o, fiindcă amândouă sunt guvernate de legea de la momentul faptei, iar amalgamarea vechii interdicții cu o consecință nouă și mult mai grea, pierderea mandatului aflat în curs, repune în discuție însăși pedeapsa aplicată sub legea veche. Textul ar fi fost constituțional, spun ei, numai dacă privea faptele constatate după intrarea lui în vigoare. Și pentru aceasta nu invocă doar neretroactivitatea, ci și dreptul de a fi ales.

Ce contează la o opinie separată este argumentul, nu semnătura. O opinie separată rămâne la dosar și poate fi scrisă doar pentru arhivă, așa încât regula pe care o aplicăm majorității, aceea că intențiile nu se judecă, se aplică la fel și minorității.

Argumentul stă în picioare indiferent cine l-a semnat, iar dacă nu ar sta, nicio semnătură nu l-ar salva.

Construcția doctrinară a Curții mai poate fi supusă la o probă pe care dezbaterea publică nu a avut-o în vedere. Dacă titularul înlăturat ar putea candida la parțialele de peste câteva luni, atunci funcția ar fi apărată de un om care are dreptul să revină după un trimestru, iar protecția invocată s-ar dovedi o formalitate costisitoare. Numai că acesta nu poate candida. Interdicția de trei ani privitoare la aceeași funcție eligibilă curge, potrivit noii legi, de la data rămânerii definitive a hotărârii. Interdicția îl urmărește deci pe om mult după ce a pierdut funcția, ceea ce înseamnă că măsura nu privea funcția, iar despărțirea omului de scaun nu mai funcționează nici măcar în propriii ei termeni.

Mai interesant decât despărțirea funcției de titular este faptul că operațiunea nu este nouă și nici scandaloasă în sine. Dreptul german lucrează de decenii cu două feluri de retroactivitate. Una atașează consecințe unor situații încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii și este în principiu interzisă. Cealaltă privește viitorul, dar își sprijină premisa pe fapte din trecut și se aplică unor raporturi începute și neterminate, iar ea este în principiu permisă. Germanii le spun echte și unechte Rückwirkung, retroactivitate propriu-zisă și retroactivitate improprie, numai că important nu este numele, ci ce urmează după permisiune. A doua categorie nu permite legiuitorului să sancționeze automat, ci deschide o cale de verificare. Se compară interesul public urmărit cu paguba produsă celui vizat, se verifică dacă măsura nu trece peste ce era necesar și se lasă un timp de adaptare. O lege poate fi considerată ca făcând parte din categoria permisă și să nu reziste la una dintre aceste trei probe. Când tratatul de unificare din 1990 a permis desfacerea contractelor de muncă ale funcționarilor care lucraseră pentru poliția politică est-germană, faptele erau vechi, consecința nouă, iar temeiul invocat era același, credibilitatea funcției publice. Măsura nu opera însă automat, ci fiecare caz era cercetat separat.

Curtea de la București a încercat să folosească operațiunea din a doua categorie, numai că a preluat permisiunea și a neglijat verificarea. Nu vom găsi nicio comparație între interesul public și paguba produsă, nicio proporționalitate, nicio dispoziție tranzitorie, nicio examinare individuală. Aici este slăbiciunea deciziei, oricare ar fi calificarea dată faptei, fiindcă permisiunea nu vine niciodată singură, ci împreună cu verificarea care o însoțește. Explicația nu ține neapărat de intențiile judecătorilor, ci de norma constituțională românească. Interdicția retroactivității din Constituție este absolută, așa că nu există gradualitate, întreaga analiză consumându-se în modul de calificare a faptei. Rigiditatea regulii nu produce prudență, ci ocolișuri.

Rămâne totuși o obiecție care nu poate fi pusă în seama Constituției. Dreptul românesc are deja un termen pentru operațiunea realizată de Curte. Operațiunea privește aplicarea imediată a unei legi noi, iar situațiile asupra cărora acționează poartă numele clasic facta pendentia, faptele aflate în curs, spre deosebire de facta praeterita, fapte consumate, și de facta futura, fapte viitoare. Este terminologia din Codul civil și din propria jurisprudență a Curții, deci nimeni nu poate pretinde că lipsea vocabularul. Termenul era, așadar, la îndemână, numai că obligă la o demonstrație, aceea că situația era într-adevăr în curs.

Judecătorii au preferat personificarea funcției, adică o funcție care este vătămată prin fapta titularului, care are o autoritate proprie de apărat și care trebuie despărțită de omul ce o ocupă.

Ar fi nedrept să nu subliniem și ce repară legea. Regimul stabilit de legea din 2010 era o anomalie. Constatarea definitivă a incompatibilității nu ducea automat la pierderea mandatului, fiindcă mandatul înceta doar prin ordinul prefectului, iar prefecții emiteau acest ordin după calcule politice. Cine reușea să treacă de un ciclu electoral invoca autonomia noului mandat și rămânea în funcție. Mai mult, interdicția de a mai ocupa o funcție publică începea să curgă abia de la plecarea din funcție, adică de la punerea în executare a sancțiunii, așa încât, cât timp nimeni nu o punea în executare, termenul nu pornea.

Sistemul nu doar tolera neaplicarea legii, o răsplătea de două ori. Că era nevoie de o soluție nu se poate contesta serios, și nici că soluția aleasă privește peste o sută de demnitari și funcționari, nu un singur primar.

De aici încolo dezbaterea publică amestecă două probleme care ar trebui analizate separat: acțiunea Parlamentului și decizia Curții. Instanța constituțională nu judecă intențiile legiuitorului, ci textul, iar acesta trebuie supus probei generalității. Proba generalității presupune verificarea faptului că legea nu este o decizie individuală deghizată în lege, mai ales că acuzația de lege ad personam făcută de adversarii amendamentului asta și invocă. Faptul că măsura privește peste o sută de demnitari și funcționari răspunde acuzației că legea ar fi fost făcută pentru un singur om, și îi răspunde convingător, dar nu spune nimic despre retroactivitate, care este un viciu pe care normele generale îl au la fel de bine ca cele individuale. Curtea nu a legitimat intenția, a constatat compatibilitatea normei, iar în problema retroactivității a oferit o soluție criticabilă.

Cea mai importantă acuzație care circulă zilele acestea este că instituția ar fi controlată de un partid, dacă nu se vorbește de-a dreptul despre stafia partidului unic. Formula prinde fiindcă foarte puțină lume știe cum este alcătuită Curtea și care este scopul său. Cei nouă judecători sunt desemnați politic, câte trei de fiecare Cameră și trei de Președinte, tocmai fiindcă rolul Curții este să arbitreze între puteri, nu să dea dreptate cuiva într-un litigiu. Membrii Curții au mandate de nouă ani care nu pot fi prelungite și nici reînnoite, iar o treime se reînnoiește din trei în trei ani. Din această construcție instituțională rezultă două lucruri pe care nimeni nu le spune. Ca să ajungă la o majoritate proprie, un partid ar trebui să dețină ambele Camere și

Președinția la două înnoiri succesive, aflate la trei ani distanță una de alta, adică o aliniere pe care ciclurile electorale românești nu o oferă decât rar și pentru puțin timp. Și, mai important, mandatul care nu se poate reînnoi pune serios în cumpănă teza capturii, fiindcă un judecător nu datorează nimic nimănui pentru viitor.

Există apoi cel puțin un caz care nu intră deloc în tipar. Printre judecătorii care nu au semnat opinia separată, deci printre cei care au format majoritatea, se află un fost președinte al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, adică un om format într-o instituție a cărei rațiune de a fi este apărarea drepturilor individuale împotriva majorităților. Nu invoc aici reputația, pentru că pe această bază nu putem prezice niciun vot, ci interesul. Nu este o judecată de intenție, fiindcă nu atribui nimănui un scop, ci o verificare a mecanismului presupus de cei ce acuză controlul politic al unui partid. Ce ar fi avut de câștigat, și de la cine, dintr-o decizie care restrânge dreptul de a fi ales? Mandatul său de membru al Curții nu i se poate reînnoi, iar partidul căruia i se atribuie decizia nu are nimic de oferit cuiva cu un asemenea profil. Acuzația că instituția ar fi capturată ar trebui să explice tocmai voturile de tipul acesta și nu prea reușește.

A confunda cele două probleme, intenția legiuitorului și controlul de constituționalitate, are ca rezultat atrofierea până la dispariție a criticii folositoare, cea tehnică, adică tocmai aceea care ar fi arătat unde nu funcționează raționamentul cu omul și scaunul.

Ce rămâne, așadar, după ce se va stinge scandalul? Nu contează, până la urmă, ce au vrut judecătorii, ci ce au construit. Odată acceptată ideea că legiuitorul nu pedepsește omul, ci protejează instituția, orice majoritate viitoare poate atașa consecințe noi unor fapte vechi, cu condiția să numească operațiunea protecție a funcției publice. Nu există nimic în raționamentul Curții care să limiteze tehnica la materia integrității. Aceasta funcționează la fel de bine pentru orice categorie profesională, orice mandat și orice faptă deja judecată, iar cine o va invoca peste cinci ani nu va avea nevoie decât să citeze un paragraf. Scandalul de acum este despre un primar. Ce s-a votat în Parlament și s-a validat la Curte este despre oricine va veni după.