Ce se întâmplă cu chipurile noastre? Au fotografiile de epocă un alt limbaj, care obligă la cunoaştere, la meditaţie? Au ele calitatea de a comprima timpul pentru a ne surprinde? S-au produs oare modificări neaşteptate în sufletul fiecăruia dintre noi în ultima jumătate de secol?
Dacă oraşul este în suferinţă se vede în primul rând pe chipul locuitorilor săi. Chipurile noastre reflectă starea de spirit în care trăim, intoleranţa faţă de celălalt şi neputinţa de a dialoga, atrofierea reflexelor faţă de bine, adevăr şi frumos. Chipurile ni s-au schimonosit pentru că în ceilalţi, care ne străbat spaţiul, nu vedem decât urâtul, dorinţa de a nimici, anula, stigmatiza.
Oraşul coboară întotdeauna pe chipul nostru. Stările sufleteşti armonizează sau perturbă morfologia oricărui spaţiu urban. Starea de nesiguranţă hrănită de lipsa orizonturilor de aşteptare în imediat, apoi rapacitatea şefilor sau a instituţiilor care administrează sfera publică reprezintă primele realităţi care alienează destinul fiecăruia, adolescent, adult sau vârstnic. Frustrările, ratările, reuşitele sau idealurile visate doar sau împlinite dau ritm oraşului. Acesta poate fi unul nevropat, alergic la fiecare atingere, sau unul candid, de relaţionare deschisă, directă.
Privind comparativ chipuri din vechime alăturate celor din prezent, putem observa cu uşurinţă modificările apărute între timp în ritmul oraşului şi nu este prea greu să desluşim regresul. Un regres care se manifestă prin indiferenţă. Indiferenţă faţă de vechile clădiri lăsate de izbelişte, indiferenţă faţă de problemele celuilalt, polemicile adesea gratuite care izbucnesc în troleibuz sau în oricare fragment al spaţiului public. Au dispărut diferenţierile de educaţie, cultură, poziţie socială. Acea nobleţe care obligă este un zăcământ aproape epuizat.
Speranţa este una singură: cu fiecare generaţie care atinge vârsta adultă apar tot mai mulţi care iubesc fronda. Deşi vor fi întotdeauna o minoritate în interiorul generaţiei lor, aceia care vor să trăiască altfel, diferit, vor construi treptat o scară a valorilor reale, meritorii, consistente în gesturi, fapte, idei puse în practică.
Oraşul de pe chipul nostru este aidoma sufletului care se consumă în destinul fiecăruia. Nervul unui oraş este hrănit de starea de spirit care animă întreaga comunitate. Dacă acesta este oscilant, trist, atunci şi oraşul se îmbolnăveşte.
Cu trecerea anilor apare o altă problemă: cum îmbrătrânim! Cum îmbătrânim este o alegere pe care o faci de foarte timpuriu. Meticulozitate, simţul umorului, auto-ironia nu apar odată cu parcurgerea cronologiilor ci de la începutul vârstelor.
Vârstnicul avea rolul de însoţitor al prevârstnicilor neiniţiaţi sau nepregătiţi cu imprevizibilul ascuns în imediat. El era depozitarul şi legatarul moralităţii tinerilor care se pregăteau să intre în societate. El le dădeau cea dintâi recomandare. Vârstnicul singularizează şi centrează în social, valorizând poziţia celor care-l însoţesc mai ales în spaţiul oficial şi monden.
Recurenţa necazurilor în viaţa unei comunităţi este cauzată de indiferenţa faţă de întâmplările prezentului şi anularea oricărui confort proiectat în viitorul apropiat. De aceea vedem astăzi atât de multe prăbuşiri ale bătrânilor noştri într-o resemnare fără de sfârşit sau intraţi în bucuria simulantă pentru a păcăli plictiseala unei vieţi consumate liniar şi topite în banalitatea cotidiană.
Dar cum îmbătrânim? Duce aceasta la o devalorizare a carierei şi a intimităţii? Ajungem cumva la senectute să purtăm un fel de mască care nu e totuşi mască, pentru că nu ne ascunde, ci ne exprimă, e ca o piesă esenţială dintr-un muzeu personal.
Acest mecanism de păstrare a unor urme a ceva care a fost şi nu mai este, dar merită a fi păstrat şi pe care l-am numit muzeu personal, pare a fi un proces natural.
Este foarte clar faptul că undeva, în zona comunicării interumane, intră şi fizionomia, ca element neverbal implicat în comunicare. Preocupările, gusturile, modul de gândire sunt repertorii comportamentale, care modelează fizionomii.
Fizionomia are în primul rând o componentă genetică, însă, foarte adevărat, morfologia umană suferă şi modificări în funcţie de mediul social în care trăieşte.
Vreau să spun că un chip, întreaga înfăţişare memorează, de-a lungul timpului, mai mult sau mai puţin discret, anume trăsături, după criteriile unui sculptor, ale unui artist ce urmăreşte să exprime ceva prin creaţie. Pentru că unele semne, urme ale unor evenimente, împrejurări, sunt urme ale propriei noastre istorii care nu trebuie să se piardă.
Fiecare purtăm cu noi un muzeu personal, în care adunăm şi consevăm urmele unor atitudini consumate sau dorite, unor idealuri jinduite sau împlinite, multor eşecuri asumate, dar şi alungate. Acest muzeu este chipul nostru. Este o panoplie care arată celorlalţi ceea ce am devenit, ceea ce am fost cândva, ceea ce am dorit şi nu am reuşit, ceea ce am vrea să devenim pendulând recurent între aşteptare, confruntare şi resemnare.
Dar cea mai dificilă acceptare este imaginea noastră privită în oglindă. Avem oare forţa să privim întreaga desfăşurare a acestui muzeu într-o oglindă? Să ne privim întreaga desfăşurare de renunţări, de aşteptări, de lupte continue, fără orizonturi de finalizare?
Un început ar fi curajul de a privi într-o succesiune cronologică chipurile celor dinaintea noastră. Să mergem în faţa unei oglinzi şi să ne privim cu luare aminte, alături de o fotografie veche, a unui personaj uitat sau anonim. Să ne asumăm diferenţele şi mai ales cauzalitatea lor.
Şi să nu uităm atunci un amănunt important: viaţa de acasă, ceea ce numim intimitate sau viaţă privată, se naşte de fapt în spaţiul public. Deoarece nu stând în casă ne vom cunoaşte partenerul potrivit. Aşadar, de fapt, intimitatea ocupă un spaţiu restrâns în consumul vieţii fiecăruia. Este mai prezentă în primii ani de viaţă, cum este şi firesc, iar apoi, o prezenţă tot mai redusă pe măsură ce ne îndepărtăm de adolescenţă. Eşti pe deplin produsul a ceea ce se desfăşoară în jurul tău. Deoarece destinul este locul şi momentul în care te naşti.
Acasă vom consuma mai mult ceasurile nopţii sau ale tihnei de peste zi. Problema care se ridică este mai degrabă alta: echilibrarea intimităţii şi permanenţa ei în pendularea noastră între spaţiul public şi privat. Deoarece există o intimitate cenzurată în gesturi, în spaţiul public şi fără de oprelişti în spaţiul clar delimitat şi controlat al casei. Acasă explorăm gesturile cenzurate, aflate la vedere în spaţiul public: fidelitatea tandreţei, înţelegerea faţă de problemele fiecărei zile, în general tot ceea ce îmbracă forma unei mărturisiri, a unei destăinuri, care nu s-ar realiza decât în interiorul spaţiului pe deplin controlat, care să nu fie expus, vederii sau atenţiei altora.
Astfel, pe măsură ce creştem şi finalizăm anii de şcoală, punctul de plecare al vieţii de acasă, al intimităţii, îl întâlnim tot în spaţiul public. Aici ne vom găsi partenerul de viaţă, spre deosebire de lumea satului, unde se merge în peţit cu anticipare, la domiciliul celor în cauză unde se şi poartă negocierea. Oraşul elimină aceste bariere şi totul se negociază în spaţiul public, între cei doi parteneri. Tot acolo unde se construieşte şi cariera.
Aşadar, adunăm în muzeul personal, a cărui vitrină este chipul nostru, tot ceea ce întâlnim şi consumăm pe măsură ce creştem şi se desfăşoară în jurul nostru, de la şcoală la carieră, pe de o parte. Iar pe de altă parte, purtăm şi amprenta unei cronologii orizontale, a ceea ce dorim să devenim nu prin forţa împrejurărilor şi a circumstanţelor, ci prin forţa schimbărilor provocate de noi. Aici se află cheia exerciţiului pentru fiecare împlinire, iar ceea ce nu finalizăm ca proiect individual se va încadra în schema previzibilă a eşecului. Şi ar fi de dorit să ieşim cât mai des din această schemă.
Nesincronizările sociale, culturale, profesionale, de comunicare, de atitudine, de comportament, care se petrec cu repeziciune în spaţiul public sau în familie şi anturaj se regăsesc pe chipul fiecărei generaţii. Modul de viaţă, nivelul de educaţie şi urbanitate, modelele sociale, şansele de normalitate pe traseul unei cariere proiectate de pe băncile şcolii au un alt calapod cultural. Acestea formează cadrul unde se dezvoltă viaţa profesională. Societatea însă are forţa să aducă modificări spaţiului privat. Dacă ea este mai tolerantă sau represivă, atunci şi intimitatea se relaxează sau devine mai rigidă.
Întreaga sumă de manifestări ale mentalităţii româneşti reprezintă continuarea manifestărilor similare, din veacurile anterioare. S-au schimbat doar accesoriile cotidiene, importate şi adaptate gusturilor fiecărui individ sau fiecărei colectivităţi, de la legislaţie la comportament. Adunăm în muzeul personal extensiile generaţiilor mai vechi – dincolo de cartela genetică mai există şi una culturală la fel de puternică şi îndelungată, şi adesea aceasta din urmă o poate modifica pe cealaltă.
Undeva, din copilăria fiecăruia, se salvează idealuri şi fragmente de viaţă. Uneori revin din dorinţa de a le „revedea”, alteori ne hrănim cu ele. De cele mai multe ori interdicţia din copilărie sau adolescenţă nu o dorim copiilor noştri, şi nu uităm astfel de detalii, care ne-au marcat. Aplicăm contrariul experienţelor dureroase, nedorite, sau care au creat disconfort, dar necomunicate părinţilor la vremea respectivă.
Un „copil” care refuză să plece din trupul unui adult este o maturitate care se adaptează la mediu cu ajutorul unui mecanism psihologic construit în copilărie. Cei mai mulţi îl cred naiv, pe acest „coopil”-adult, un fraier sau un „loser”, care nu cunoaşte armele violente ale concurenţei din lumea celor mari. Alţii îl definesc sentimental, melancolic, dar adesea, „copilul” care continuă să existe găseşte soluţii, urmărind perseverent calm şi deloc precipitat idealul său. Un copil care refuză să plece este un ideal ce nu a putut fi îndeplinit la timpul său, pentru că fie era prea înalt pentru vârsta timpurie, fie a fost de neînţeles sau de neacceptat pentru adulţii din preajmă.
Bărbaţi şi femei deopotrivă, băieţi şi fetiţe în adâncul sufletelor lor, au rămas în căutarea jucăriilor refuzate, a jocurilor interzise, cu ajutorul cărora au speranţa într-un echilibru sufletesc intuit sau descoperit în parte. Sunt detalii sufleteşti, care au rămas prinse pe retina copilăriei şi au supravieţuit acolo pentru vremuri când vor avea putinţa să respire.
Suntem pierduţi într-o masă amorfă, socializantă, dar nu socializată pe deplin, agresivă întru supravieţuire, dar, cu toate acestea, unii „copii” aleg să rămână ataşaţi de lucrurile, sentimentele, idealurile dragi, a căror împlinire a fost amânată, adesea contrară gândurilor dorite şi urmărite de părinţi. Acesta nu este un cuantum de „copilărie netrăită”, cum spunea I.D. Sîrbu, ci unul de copilărie care a încercat să se balanseze între aşteptări şi împliniri. Căci în afara aşteptărilor şi împlinirilor construite de părinţi, mai sunt şi aşteptările şi împlinirile visate de copii. Dar cine s-a gândit să ia în calcul, aşteptările şi împlinirile fiecăruia dintre noi?
„Expresia umană de la naştere la moarte – studiu clinic de antropologie” reprezintă o contribuţie originală, ce vizează morfologia umană, în condiţii normale şi patologice. Cercetarea este circumscrisă bio-medicinei, are relevanţă medico-antropologică deosebită şi este abordată interdisciplinar. Investigaţia morfologică este însă diferit condusă şi orientată, în comparaţie cu reperele tradiţionale antropometrice curente. Studiul descoperă mecanismele subtile privind procesele schimbării şi evoluţiei morfologiei umane, care au loc sub ochii noştri. Forma omului concret este în continuă transformare de la naştere până la moarte, fiinţa umană fiind propria sa creaţie, managerul formei sale, a aparenţei sale. Omul se autocreează permanent, pentru că este o fiinţă imaginativă şi pe această linie se înscrie artificialul pe care îl generează şi la care recurge. Natura umană este reprezentată de imaginativ. Cercetarea a pus în evidenţă în mod incontestabil, imposiblitatea de a deosebi ceea ce ţine numai de antropologia fizică sau numai de antropologia culturală, impunând astfel un important concept cu valoare teoretică: unitatea antropologiei, după cum însăşi fiinţa umană este o unitate, atât biologică, cât şi cultural-spirituală.
Ioan Oprescu (1932-2008), personalitate complexă, intelectual cu o largă cuprindere culturală, explorează lumi ascunse pe chipul fiecăruia dintre noi. Le descoperă, le enunţă, le argumentează, ne ajută să le înţelegem. O lucrare fără precedent pentru România vede lumina tiparului la peste 30 de ani de la finalizarea ei. Autorul se va bucura, dintr-acel dincolo al sufletelor care pleacă, pentru fiecare pas făcut de cititor pe urmele sale.
