Ordinea post-Război Rece se prăbușește. Cum putem evita să fim striviți

Omenirea intră într-o etapă istorică, pe care avem șansa, sau neșansa, să o vedem consumându-se sub ochii noștri. O etapă în care incertitudinea devine regulă. Nu asistăm, din nefericire, la o criză punctuală, ci la o suprapunere de crize care se alimentează reciproc: militară, politică, economică și de leadership.

Ordinea internațională construită după Războiul Rece a încetat să se mai erodeze gradual, ci este împinsă deliberat spre colaps, culmea, de către președintele țării care a impus-o. „Lumea se îndreaptă spre o eră a haosului, iar regulile care au guvernat relațiile internaționale sunt din ce în ce mai ignorate”, spunea recebnt secretarul general al ONU, António Guterres. Imposibil de contrazis.

Într-un asemenea context, riscul major nu-l mai reprezintă confruntările anticipate între actorii globali, ci accidentele „controlate” de tip „Groenlanda”, apărute de nicăieri, veritabile teste de încercare a nervilor geostrategici, ce pot scăpa de sub control într-o secundă. Genul de situații pe care experții NATO le descriu drept cele mai periculoase pentru stabilitatea strategică.

Rusia se află într-o ofensivă de durată, orientată nu doar spre control teritorial, ci mai ales spre remodelarea percepțiilor, a loialităților și a alianțelor. Vladimir Putin a spus explicit că prăbușirea Uniunii Sovietice a fost „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”. O frază care explică, mai clar decât orice analiză pretențioasă, ambiția revizionistă a Moscovei.

Europa este tratată ca un teatru de luptă permanent: atacuri hibride, ingerințe politice, sabotaj economic, presiune energetică și campanii de dezinformare. „Rusia nu este în conflict doar cu Ucraina, ci cu întregul model european de societate”, constata Ursula von der Leyen, șefa Comisiei Europene. Obiectivul Moscovei nu este o victorie rapidă, ci erodarea lentă a solidarității occidentale, până în momentul în care fiecare stat începe să-și calculeze individual costurile și să pună sub semnul întrebării utilitatea rezistenței comune.

Strategia Rusiei este amplificată de abordarea Chinei, care joacă un joc diferit, dar complementar. Beijingul nu mizează pe confruntare directă, ci pe răbdare, dependențe și reconfigurarea treptată a ordinii globale. Xi Jinping vorbește constant despre „o nouă ordine internațională mai echitabilă”, un limbaj care, tradus politic, înseamnă diminuarea rolului regulilor occidentale și creșterea influenței statelor autoritare.

China exploatează fisurile din Occident prin instrumente economice, tehnologice și comerciale: controlul lanțurilor de aprovizionare, dominația în materii prime critice, investiții strategice și export de tehnologie condiționată politic. Fostul secretar de stat american Antony Blinken avertiza: „China este singura putere care are atât voința, cât și capacitatea de a remodela ordinea internațională”.

În timp ce Rusia apasă pedala destabilizării, China lucrează metodic la înlocuirea regulilor. Obiectivul comun este slăbirea modelului occidental de cooperare, reguli și valori comune. Rusia atacă frontal coeziunea și securitatea, China subminează din interior prin atracție economică și alternativă sistemică. Rezultatul cumulativ este același: o Europă mai fragmentată, mai prudentă, mai tentată să caute soluții individuale, chiar cu prețul compromisului strategic. O „Europă slăbită, prinsă între marile puteri”, cum bine remarca Emmanuel Macron, președintele Franței.

Occidentul dezbinat

În acest context global volatil, miza nu mai este doar apărarea granițelor, ci apărarea capacității Occidentului de a gândi și acționa solidar. Întrebarea este: cât timp mai rezistă unitatea înainte să fie înlocuită de frică, oboseală și calcul egoist?

Din păcate, Occidentul nu mai reacționează ca un bloc strategic, ci ca o sumă de capitale care își gestionează propriile crize politice interne. Și nu mă refer doar la SUA, care își rezumă politica externă la demonstrații de forță simbolică. Coerența, predictibilitatea și disciplina strategică – elementele care au descurajat timp de decenii actorii revizioniști – sunt înlocuite de reacții fragmentate, dictate de cicluri electorale. „Europa trebuie să învețe să gândească strategic sau va deveni un obiect, nu un actor”. Cuvintele fostului cancelar german Angela Merkel de la finalul mandatului au fost prea puțin auzite în capitalele de pe continent.

La Washington, tratatele sunt reinterpretate, alianțele sunt evaluate în termeni tranzacționali, iar dreptul internațional este invocat selectiv. Această abordare produce un efect grav: țările aliate în NATO încep să se îndoiască de existența oricăror garanții de securitate, iar adversarii sunt încurajați să testeze limitele. „Atunci când ordinea este neclară, tentația de a o provoca crește”, remarca Henry Kissinger.

Rezultatul este o lume mai instabilă, mai imprevizibilă, mai predispusă la escaladare. Pentru România, acest context global se suprapune peste vulnerabilități interne serioase: deficit cronic, presiune pe finanțe, instituții tensionate, politică dominată de calcule de moment. Politica externă a devenit politică internă, fără ca decidenții noștri să o trateze ca atare.

Ambiguitatea strategică și jocul la două capete nu produc neutralitate, ci vulnerabilitate. Statele care rămân între lumi ajung, inevitabil, în zona de influență a celui mai agresiv. Următoarele luni sunt esențiale. Se vor fixa direcții greu de corectat. Este nevoie de o discuție lucidă, asumată, între cei care ne conduc în prezent. România nu își mai permite luxul improvizației.