Oriana Fallaci: un urlet împotriva morţii, un strigăt pentru viaţă

La aproape cinci ani de la dispariţia celebrei jurnaliste şi scriitoare Oriana Fallaci, viaţa ei ajunge în teatru. „Festivalul celor Două Lumi” de la Spoleto, un adevărat laborator al noilor limbaje, o confruntare între teatru, cinematografie şi ficţiune, a adus în prim-plan un spectacol despre viaţa sa, „Mi chiedete di parlare…” de Emilia Constantini, cu actriţa Monica Guerritore, şi un congres dedicat scriitoarei. Două personaje, Oriana Fallaci şi Monica Guerritore, atât de apropiate, atât de îndepărtate. Amintiri publice şi private, un parcurs nu simplu, datorită faptului că Oriana Fallaci era unul dintre personajele dificil de a fi povestite şi reprezentate. Ea rămâne un gigantic semn de întrebare.

Frumoasa Monica Guerritore a debutat pe scena teatrală în „Livada cu vişini”, în regia lui Giorgio Strehler, iar pe marele ecran, în pelicula „O scurtă vacanţă”, a lui Vittorio de Sica, apoi, în „Doamnelor şi domnilor, bună seara”, alături de Marcello Mastroianni, dar şi în „Scandaloasa Gilda”, „O zi perfectă”, în regia lui Ferzan Ozpetek, pentru care a fost recompensată cu „Leul de Aur” la Veneţia în 2008. Strălucitoare, în „Manon Lescaut”. Recent, i-a fost decernat „Premiul Moriconi” pentru personalitatea sa artistică şi pentru pasionalitatea interpretărilor teatrale şi cinematografice.

Monica Guerritore

Actriţa mărturiseşte: „Mi-a fost teamă să mă apropii de acest personaj, credeam că nu sunt în stare să-i restitui lui Fallaci demnitatea tragică. Pentru mine ea reprezenta un mit”.

Recent, la New York, a fost publicat un alt volum despre viaţa ei, „La segretaria dello scrittore”, semnat de Elena Attala Perazzini, în care îşi povesteşte experienţa newyorkeză, alături de Oriana Fallaci, la Editura Rizzoli.

Spectacolul este o imaginară confruntare a Orianei Fallaci, protagonistă absolută, care este interogată şi interogată, ea vorbind despre nenumăratele sale bătălii civile, despre curajoasele reportaje din inima conflagraţiilor. A trimis corespondenţe de război din Vietnam, America Latină, războiul indo-pakistanez, Orientul Mijlociu. N-a ratat niciun conflict mondial. Toată viaţa ei, această femeie orgolioasă, explozivă, dar şi tăioasă a luptat pentru libertate, împotriva totalitarismului, nazismului, comunismului, islamismului, împotriva nedreptăţii, a puterii, a prejudecăţilor şi a ipocriziei.

„Orice carte de-a mea este un urlet împotriva morţii şi un strigăt de fericire pentru viaţă.” Aceasta era Oriana Fallaci, o combatantă care a ştiut întotdeauna să lupte cu vicisitudinile vieţii, dar şi împotriva cancerului, „Străinul”, cum îl numea ea. „Sunt momente în care tăcerea devine o greşeală şi a vorbi devine o obligaţie, o provocare morală, un imperativ categoric.” Jurnalistă de faimă internaţională, scriitoare tradusă în întreaga lume, o gânditoare liberă, gata tot timpul de a aduce în faţă adevărul, deoarece pentru ea acesta „seamănă cu instrumentele chirurgicale, care fac rău, dar te vindecă”.

Doamna interviurilor

În casa sa de la New York, în 1993

„Am iubit întotdeauna viaţa şi cel care o iubeşte aşa cum am iubit-o eu este întotdeauna cu puşca la fereastră pentru a o apăra…”

Atunci când Italia se hotărâse să intre în cel de al Doilea Război Mondial, Oriana Fallaci avea mai puţin de 10 ani. Tatăl său se înscrie în mişcarea de Rezistenţă şi devine unul dintre voluntarii pentru libertatea Italiei, împotriva nazismului. A început cu jurnalismul pentru a deveni scriitoare, iar faptul că a trăit în copilărie zilele eroice ale rezistenţei în Italia, alături de tatăl său care era lider, a făcut-o să scrie: „Când eşti femeie trebuie să lupţi mult mai mult. La fel trebuie să faci şi atunci când te naşti sărac. A supravieţui este marea motivare”.

La vârsta de 14 ani, ea primeşte o recunoaştere de onoare pentru activismul său în timpul războiului. Se decide de foarte tânără să devină scriitoare. „Prima dată când am stat în faţa maşinii de scris m-am îndrăgostit de cuvintele care curgeau precum lacrimile şi rămâneau pe pagină.” Oriana Fallaci îşi începe cariera de jurnalistă cu cronici, dar în scurt timp se dedică interviurilor cu importante figuri politice internaţionale, precum ayatollahul Khomeini, Ali Bhutto, William Colby, unul dintre foştii directori ai CIA, Henry Kissinger, Yasser Arafat, Indira Gandhi, Jacques Chirac, Gerhard Schröder, Golda Meir, Willy Brandt, Lech Walesa, Ariel Sharon, Giulio Andreotti… A fost numită şi „Doamna interviurilor” pentru că avea curaj, pentru că ştia să pună întrebări incomode, dar mai presus de toate pentru că era o femeie inteligentă şi avea clasă. A scris la „Europeo”, „Corriere della Sera”, „Epoca”. A fost prima jurnalistă din lume care a acceptat să spună pe şleau ce gândeşte Occidentul despre lumea islamică, dar nu are curajul să recunoască. A deconspirat sintagma „politically correct”, în numele căreia ne facem că nu vedem adevăruri săritoare în ochi şi preferăm să tăcem, devenind fragili şi lipsiţi de apărare, la mâna minorităţii care ajunge să domine. A fost prima care, înainte de studiile lui Huntington şi Toynbee, a avertizat despre „ciocnirea civilizaţiilor” şi despre inerenta retragere în sine a unui Occident moralmente mort. „Din păcate, Occientul a pierdut dorinţa de a lupta.”

Oriana Fallaci cu o pălărie plină cu… trandafiri

A fost legată sentimental de poetul şi martirul Alekos Panagulis, căruia i-a dedicat, după moartea lui, volumul „Un uomo”. „Durerea sufletului este o boală mult mai gravă decât un picior rupt sau orice altă durere. E înfiorător atunci când îţi simţi inima în bucăţi şi eşti atât de disperat încât nu reuşeşti să deschizi gura, să pronunţi un cuvânt. Sunt răni care nu pot fi vindecate şi care încep să sângereze.”

În cartea „Sexul inutil” vorbeşte într-un stil jurnalistic despre condiţia feminină, despre condiţia femeilor pe care le-a întâlnit în reportajele sale. Era adorată şi respectată în Iran. În „Scrisoare către un copil niciodată născut”, Fallaci alege între drama maternităţii şi a avortului, vorbind despre femeia care alege între a se sacrifica pe ea însăşi sau copilul şi care trebuie să ia o decizie în faţa unui juriu ideal.

Florentină prin naştere şi rezidentă în Statele Unite, declara într-un interviu: „Florenţa şi New York sunt cele două patrii ale mele”. Cărţile sale au fost traduse în peste 35 de ţări, iar rectorul de la Columbia College of Chicago o definea ca „autorul cel mai iubit şi citit din lume”. În alt volum, „Interviu cu istoria”, ea îşi povesteşte experienţele personale, când, de fiecare dată, trebuia să ia o poziţie sau să facă o alegere morală: „Nu m-am simţit niciodată ca un înregistrator a ceea ce vede sau simte. Am pus întotdeauna, atunci când am făcut un interviu, tot sufletul meu”. Intervievându-l pe secretarul de Stat american Henry Kissinger cum îşi explică celebritatea diplomatică, acesta i-a răspuns: „De multe ori mă simt ca un cowboy care conduce singur o caravană, pe un cal, ca într-un western”. Dar din lista Orianei Fallaci nu au lipsit nici personajele din lumea culturală, precum Federico Fellini, Sean Connery, Robert De Niro, Robert Redford, marele producător Franco Cristaldi, dar şi Wernher von Braun, fostul soldat laureat ce făcea parte din regimul nazist. „Orice interviu mă reprezintă întâi pe mine, cu ideile mele, cu temerile mele, cu temperamentul meu şi toate astea mă fac să pun întrebări”, spunea ea. Astăzi, maniera în care îşi făcea interviurile se predă în şcolile de jurnalism. Oriana nu intervieva pe oricine. „Lista” ei ajunsese celebră în toată lumea.

Monica Guerritore dând viaţă ultimelor momente ale Orianei Fallaci

În „Insciallah” (1990), Fallaci scrie despre trupele italiene staţionate în Liban. Tot despre război vorbeşte şi în „Penelopa merge în război” şi în „Dacă soarele moare”.

Într-o scrisoare pe care i-a scris-o lui Pier Paolo Pasolini, după tragicul eveniment al morţii acestuia, scria: „Pe o stradă goală, un bar la fel de gol, cu un televizor aprins. Intră un tânăr care întreabă: «Este adevărat?». Şi patroana barului răspunde: «Ce să fie adevărat?». Tânărul continuă: «Pasolini a fost omorât». Şi patroana îi răspunde ţipând: «Pier Paolo Pasolini a fost omorât? Cu siguranţă este o manevră politică»”.

O pălărie plină cu cireşe, romanul postum al Orianei Fallaci

În 11 septembrie 2001, Oriana Fallaci rupe tăcerea, timp de 10 ani nu mai scrisese nimic în presă, vorbind despre două culturi, America şi Italia, în volumul „Furia şi orgoliul”, expunându-şi propriile idei despre politică, societate, Războiul Sfânt, Islamul, toate filtrate prin experienţele personale de jurnalistă. La fel şi în 2 martie 2004, când este şocată din nou de atacul terorist din gara Atocha din Madrid, publicând volumul „La forza della ragione”, o carte de actualitate despre Islam şi lumea arabă. În 6 august 2004, în „Interviu cu istoria”, istorie reprodusă de vulcanica jurnalistă, apare ultimul personaj intervievat de ea: Oriana Fallaci.

„Acum, când viitorul îmi fuge printre degete, la fel ca nisipul într-o clepsidră, mi se întâmplă adesea să mă gândesc la existenţa mea: să caut răspunsuri în faţa morţii: de ce m-am născut, de ce am trăit şi ceea ce s-a întâmplat în mozaicul vieţii mele într-o zi de vară. Îmi aduc aminte de imaginile părinţilor mei, acum înmormântaţi sub o lespede acoperită de parfumul trandafirilor. Apoi, mergând în trecutul meu, am încercat să deschid rând pe rând câte o cutie care conţinea o altă cutie, şi aşa la infinit. Iar această călătorie înapoi nu avea nicio frână. O călătorie dificilă, dar prea târzie. Acum nu mai e nimeni dintre cei pe care aş fi vrut să-i întreb…”, aşa îşi începe ultimul roman la care a lucrat 10 ani, publicat postum, „O pălărie plină cu cireşe”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.