Selecţionată la Festivalul de la Veneţia din toamna trecută, prima ecranizare a unui roman al cunoscutului scriitor japonez Haruki Murakami, „Norwegian Wood” (lansat în Franţa şi Belgia cu titlul „La Ballade de l’impossible”), este caracterizată drept „un film special şi magic, cu o punere în scenă delicată şi sigură”.
Regizorul lui, Tran Anh Hung, autorul peliculei „L’Odeur de papaya verte”, distinsă cu Camera d’Or în 1993 la Cannes, şi al producţiei „Cyclo”, ce a obţinut „Leul de Aur” la Veneţia în 1995, revine cu acest film după 11 ani de absenţă de pe ecran. Lansată la sfârşitul anului trecut în Japonia, producţia niponă a regizorului francez de origine vietnameză a fost primită pe ecranele europene cu entuziasm.
Unul dintre cei mai populari scriitori japonezi moderni, Haruki Murakami, al cărui prim roman, „Să ascultam vântul” (1979), i-a adus premiul literar „Gunzo”, iar „Trilogia Şobolanului”, pe care aceasta a format-o „Automatul 1973″ (1980) şi „În căutarea oii fantastice” (1982), a fost distinsă cu premiul literar „Noma”, este cunoscut publicului român dintr-o serie de traduceri apărute la Editura Polirom, printre care şi „Pădurea Norvegiană” (Noruwei No Mori), ecranizată de Tran Anh Hung.
Călătorind cu avionul, naratorul ascultă unul dintre cântecele Beatles-ilor, „Norwegian Wood”, care îi aminteşte brusc de o veche dragoste de la 18 ani. Acţiunea cărţii, al cărei erou principal, Watanabe, aminteşte de Salinger şi Fitzgerald, prin existenţa sa în cursul căreia trebuie să întâlnească suferinţa, nebunia şi moartea pentru a-şi câştiga o libertate lucidă, fără să renunţe niciodată la căutarea purităţii dragostei, este plasată în anii ’60, în Tokyo. Marcat de sinuciderea prietenului său din liceu, Kizuki, întâlnind-o după mai mulţi ani pe Naoko, iubita celui mort, Watanabe se îndrăgosteşte de ea, devenind, în acelaşi timp, prietenului lui Midori, o studentă plină de viaţă.
Rinko Kikuchi, interpreta tinerei Naoko
Farmecul poetic şi intensitatea erotică a acestui roman-manifest al anilor ’60-’70 se păstrează în filmul regizorului francez, care a avut trei nominalizări la „Festivalul Filmului Asiatic” de la Deauville din luna martie, a acestui an.
Într-un continuu pas de deux, cei doi protagonişti, studentul lunatic, impregnat de literatură, mai ales de operele lui Thomas Mann sau Herman Hesse, şi tânăra hipersensibilă, leagă o relaţie făcută din întâlniri ratate, cuvinte pronunţate sau tăceri în cele mai nepotrivite momente. Totul într-un peisaj de extraordinară frumuseţe pe care tratarea numerică a imaginii o accentuează. Se adaugă partitura muzicală semnată de Jonny Greenwood, melancolică, tristă, diferită de cea compusă de el pentru „There Will Be Blood”, căreia i se adaugă cântecul omonim al formaţiei Beatles care serveşte şi de titlu, şi de generic de sfârşit al filmului.
Capetele de afiş, Rinko Kikuchi şi Kenichi Matsuyama, sunt doi actori care au reuşit să facă reţetă, în filme ca „Babel” şi „Gantz”, înaintea acestui film intimist, mai independent.
Tran Anh Hung a considerat o provocare transpunerea pe ecran a acestui bestseller vândut în Japonia în peste 10 milioane de exemplare. O transpunere pe care a ţinut neapărat s-o realizeze în Ţara Soarelui Răsare, deşi ar fi putut să adapteze romanul, tradus în 33 de limbi, în orice ţară ar fi dorit. „Ceea ce m-a sedus la această carte a fost tocmai faptul că era vorba despre o poveste japoneză”, a mărturisit el.
În vibranta poveste de dragoste, sexualitatea ocupă un loc strategic în viaţa adolescenţilor. Dorinţă, pierderea virginităţii sau absenţa libidoului sunt preocupări permanente de-a lungul desfăşurării acţiunii. Confruntaţi cu moartea şi dragostea, tinerii sunt bântuiţi de dileme complexe ce aduc cu ele o marcantă suferinţă morală.
Regizorul se apropie de ea, în maniera picturii secolului al XIX-lea, mizând tot timpul pe relaţia dintre personaje şi natură. O casă izolată în munţi pentru depresia tinerei Naoko, strigătul de durere al lui Watanabe unindu-se cu vuietul mării conferă peliculei o frumuseţe sumbră.
Legătura intimă dintre dragoste şi moarte
Relaţia de mare poezie dintre personaje şi peisaj
Parcursul iniţiatic al personajelor, ritmat de cântecul Beatles-ilor, se dovedeşte, după părerea criticilor, o reuşită, cu toată dificultatea resimţită de regizor de „a adapta pentru ecran toate emoţiile profunde provocate de lectura romanului”. Melancolia, senzualitatea, dificil de exprimat într-o operă cinematografică, sunt însă marca stilului lui Tran Anh Hung, care, scrie un critic francez, „are facultatea rară de a capta perfect mediul înconjurător până la a te face să simţi lucruri care depăşesc cadrul de pe ecran (căldura, un parfum). Un maestru al cinema-ului senzitiv care abordează un Murakami. Promisiunea era imensă. Ea a fost respectată”.
Între melo şi dramă se găseşte tot atâta dragoste cât şi moarte despre care Tran Anh Hung vorbeşte apelând la atât de vechea legătură intimă dintre Eros şi Thanatos. Sensibilitatea regizorului îşi găseşte oglindirea în imaginea semnată de Mark Lee Ping Bin, cunoscut din „In the Mood for Love” şi „Millennium Mambo”.
Drumul de la lectura cărţii la realizarea filmului a fost lung, povesteşte regizorul. A citit romanul în 1994, dar Murakami nu dorea adaptarea cărţilor sale. I-au trebuit cinci ani lui pentru a-l întâlni, în urma intervenţiei mai multor persoane. Scriitorul i-a pus două întrebări: ce buget are filmul şi dacă poate citi scenariul. Scenariul, mărturiseşte regizorul într-un interviu din „Le Figaro”, l-a primit înapoi după un an. „Mi l-a trimis plin de note foarte generoase. Apoi mi-a spus: «Fă ce vrei»”.
Kanichi Matsuyama, în rolul lui Watanabe
Planurile aproape picturale ale filmului se explică prin faptul că Tran Anh Hung nu începe să filmeze până când nu simte ritmul muzical al scenei. „Dar există şi zile când nimic nu funcţionează! Atunci îl chem pe directorul de imagine şi plâng pe umărul lui până când lucrurile se limpezesc în capul meu”, afirmă el cu umor. Integrarea melodiei Beatles-ilor a fost aproape un miracol, deoarece nu părea posibil să se obţină permisiunea de a o folosi. Producătorii au fost însă atât de încântaţi încât s-au luptat până au primit acceptul. Foarte important, pentru că „melodia rezumă perfect atmosfera nostalgică şi melancolică a filmului”.
Lunga absenţă de pe crane a fost şi ea explicată de regizor: „Nu sunt un cineast comercial. Toate proiectele mele au rămas baltă”, a spus el. Sigur că n-a suportat uşor, dar n-a abandonat. După succesul peliculei „Norwegian Wood”, speră să înceapă un film francez, dar experienţa îl face să fie încă nesigur, iar primirea călduroasă acestei ultime producţii nu l-a liniştit. „Sunt un neliniştit, dar de o nelinişte pozitivă. Am nevoie de asta pentru a evolua”, se caracterizează Tran Anh Hung.
