Paftaua, podoabă și simbol

un text scris de Dr. Maria-Camelia Ene, Muzeul Municipiului Bucuresti

Podoabele și accesoriile veșmintelor de epocă cunosc o dezvoltare aparte, de la cele mai simple împodobiri la podoabele complexe, din metale prețioase, sau nu, care însoțesc, fără doar și poate, viața omului, din toate timpurile și din toate societățile. În artele decorative, podoabele vestimentare reprezintă un domeniu special, de mare complexitate, din punct de vedere al funcţiei practice, al funcţiei estetice, dar şi al raporturilor sociale. Dincolo de simbolistica complexă, exprimată prin culoare, formă, material, ornament, costumul şi podoabele dezvăluie contactele între grupuri umane diferite, între etnii.

Ca formă şi ornament, paftalele din colecţia Textile şi accesorii vestimentare a ,uzeului Municipiului București se înscriu în seria celor din aria sud-dunăreană, aromâne, greceşti,cipriote, turceşti, bulgăreşti, având particularităţi tehnice şi stilistice diferite.

Paftalele sunt accesorii ale veşmintelor de ceremonie şi cotidiene, preferate la Curtea Domnească, dar şi în ambianţa târgurilor şi oraşelor din Ţara Românească, în perioada delimitată de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi primele decenii ale veacului al XIX-lea. Această podoabă face parte din piesele care decorează, dar şi susţin costumul în zona mijlocului, cu cordoane anturate sau centuri lucrate din diverse materiale şi decorate în diferite moduri. În acest scop au fost folosite găitane, paiete, ciucuri, perle, corali, pietre preţioase, etc. Bijuteriile balcanice, preponderent din metal, din care face parte şi paftaua, folosite mai ales în portul tradiţional femeiesc din sudul ţării, (după ce au asimilat motive stilistice de la popoarele balcanice de pe

teritoriul Imperiului Otoman), dar care se regăsesc în toate zonele etnografice din sudul ţării, au trezit interesul specialiştilor.

Paftalele, colanele, brâiele sau cordoanele cu pafta au fost purtate şi în epocile anterioare, fiind concepute şi confecţionate în ateliere apusene. Exemplul cel mai elocvent este cel al paftalei de secol XIV, confecţionată din aur şi descoperită în mormântul voievodal de la Curtea de Argeş. „Aceasta, prin caracteristicile estetice dezvăluie fastul, eleganţa şi rafinamentul curţii româneşti în acea epocă, precum şi deplina ei încadrare în sfera civilizaţiei europene medievale” (Tanaşoca, 2012, 7-8).

La începutul secolului al XVIII-lea, Imperiul Otoman va înlocui domniile pământene cu domnitori numiţi din rândul aristocraţiei greceşti, din cartierul constantinopolitan Fanar, menţinând, pe această cale, autoritatea în zonele de dominaţie. Pe lângă regimul politic, domniile fanariote favorizează o influenţă sporită a culturii greceşti. Elita cultiva idealul de frumuseţe otoman, cu haine ample suprapuse, şalvari, potrivite inactivităţii şi odihnei pe perne şi divanuri. Vechile conteşuri (haină boierească de ceremonie, foarte elegantă, de origine orientală, cu mâneca scurtă şi largă ce lăsa să se vadă mâneca largă a anteriului) şi anterie, rochiile şi caftanele vor cunoaşte o ornamentare barocă de tip turcesc, motivele hatayi (categorie de motive florale, stilizate, în maniera chineză, caracteristice Turkestanului Oriental, în limba turcă hitay) şi cele zoomorfe vor stăluci din abundenţă pe veşmintele domniţelor şi boierilor români.

În ultimul sfert al veacului al XVIII-lea, garderoba boierilor devine din ce în ce mai luxoasă atât din punct de vedere al materialelor din care erau confecţionate veşmintele, cât şi a accesoriilor şi bijuteriilor purtate, printre acestea fiind şi paftalele. Alexandru Alexianu descrie cât se poate de sugestiv portul bogat ornamentat al femeilor: „Rochiile se disting acum prin portul paftalelor rotunde şi mari, din argint sau din aur stropite cu diamante, prin care se închid centurile sau colanurile ce le înconjoară mijlocul” (Tănăsoiu, 2015, 13).

Colanul, care a făcut modă în ultimele două decenii ale veacului, era o centură scumpă, aurită, împodobită cu paftale preţioase, uneori o capodoperă de orfevrărie lucrată à jour şi purtată de femei, nu chiar la mijloc, ci mai jos de brâu. Potrivit imaginilor din epocă, paftalele erau purtate cu vârfurile în sus. Tradiţia populară din unele zone dovedeşte şi obiceiul purtării paftalelor cu vârfurile în jos, de către femeile măritate.

Odată cu epoca de tranziţie a societăţii româneşti de la modelul Greco-oriental către modernitatea occidentală, formele şi motivele decorative de tradiţie post-bizantină şi orientală au fost abandonate în favoarea repertoriului baroc sau Biedermeier, iar schimbarea a fost asumată în special de elita intelectuală, care se ghidează după modelele occidentale, mai ales pariziene, iar mai târziu şi germane. Schimbarea devine vizibilă, la început, la nivelul vieții cotidiene, cu precădere în moda feminină. Chiar și atunci, rochiile croite după moda apuseană vor fi purtate cu accesorii specifice portului constantinopolitan, precum şaluri, turbane, brâie cu paftale, ilice din catifea fină brodate cu fir, bijuterii. Coexistenţa pieselor de factură occidentală şi orientală este

o particularitate a ariei culturale din care fac parte şi Ţările Române.

Mariţica Bibescu, frumoasa soţie a domnitorului Gheorghe Bibescu (1843-1848), „… renumită pentru toaletele sale şi pentru naturaleţea cu care purta orice” a fost portretizată de Carol Popp de Szathmári ca ,,o ţărancă bogată, în haine de sărbătoare, purtând un costum popular cu ie, mahramă de borangic, fotă cusută cu fir, brâu cu paftale mari şi salbă de galbeni împărăteşti la gât” (Ionescu, 2001, 106).

În perioada premergătoare Unirii Principatelor elita feminină va îmbrăca costumul popular accesorizat cu paftale, deşi acestea nu sunt obişnuite în portul ţărănesc cotidian, nici în Ţara Românească, nici în Moldova.

Și principesa Elisabeta, viitoarea soţie a regelui Carol I urma să introducă portul popular românesc la curte. Un frumos portret comandat în anul 1872 pictorului american George Peter Alexander Healy ne-o înfăţişează în mărime naturală purtând un costum popular de Argeş, accesorizat cu paftale. Acest exemplu a fost urmat de doamnele din elita românească a vremii, până în pragul Primului Război Mondial. Succesoarea ei, Regina Maria, avea să perpetueze această modă, cu eleganţă şi rafinament, şi în perioada interbelică (Vida, Olariu, 2014, 42).

Un rol important în crearea şi dezvoltarea meşteşugului confecționării paftalelor îl au argintarii aromâni renumiţi pentru producţia aristică. De-a lungul istoriei, arta meşterilor bijutieri aromâni este subliniată ca principală sursă de obţinere a podoabelor. Paftalele fac parte din costumul popular cotidian şi ceremonial (de nuntă, de sărbătoare) al tuturor popoarelor din Balcani. Grecii consideră că paftalele sunt cele mai numeroase podoabe ale costumului lor şi, totodată, cele mai uzitate, întrucât sunt accesorii, parte integrantă a costumului popular (Delivorrias, 1980, 20). Aceste podoabe au o mare varietate ornamentală, dimensiuni diferite şi pot fi atribuite stilistic şi tehnic atelierelor balcanice, în general aromâne, greceşti, bulgăreşti, turceşti, cipriote, şi chiar româneşti, fiecare zonă având particularităţile sale. Deşi mărturiile despre meşteşugul argintăriei sunt rare pentru această epocă, aflăm dintr-o scurtă notiţă câteva date interesante, şi anume că argintarii aromâni aduceau la nord de Dunăre, nu numai obiecte manufacturate, ci şi meşteri buni, profesionişti, care se alăturau şi chiar conduceau bresle de argintari localnici. „În Bucureşti întâlnim pe un aromân din Bitolia, Ştefan Gheorghe Cuimgiu argintarul, aşezat în 1789 în Hanul Zlătari, pe locul Bisericii Zlătari din partea străzii Lipscani, unde lucra obiecte fine din filigran … Acest meşter distins şi om cu carte destulă ajunse, în curând staroste – cuimgibaşa [starostele breslei argintarilor] – surghiunit la Braşov de Caragea Vodă, fiindcă luase parte la mişcarea împotriva grecilor, el îşi continuă şi acolo meseria, unde câştigă destui bani. După alungarea lui Caragea se întoarse la Zlătari, şi muri în 1828” (Hâciu, 1936, 527-528). Așadar, aromânul Ştefan Gheorghe argintarul (cuimgiu) reuşeşte să se descurce chiar şi la Braşov, cunoscut centru al argintarilor saşi transilvăneni. Pe lângă acest aspect, este demn de reţinut că argintarul român era antigrec, motiv pentru care domnitorul fanariot Ioan Caragea (1812-1818) îl forţează la exilul transilvănean. Literatura de specialitate mai reţine numele altor doi argintari – Anastase Ginuri şi Gheorghe Bafa, stabiliţi în Pind (după Carmen Tănăsoiu în ”Podoabe din trecut, Colecţia de paftale a Muzeului Naţional de Artă al României”

„Ca argintar, aromânul se bucura de o reputaţie meritată şi frumoasele giuvaeruri în filigran de la Niş şi Vidin ies din mâinile lui … Cu câtă artă şi cu câtă răbdare infinită, mâna aromânului încovoaie şi îndoaie firul de argint scos dintr-o monedă veche! Fir de fir, el dispune cercurile, stelele, nodurile arabescurilor sala tot aşa de bizare pe cât de ritmate; el scoate la lumină, puţin câte puţin, înaintea noastră, fermecătoarele farfurioare de ceşti în aur şi argint, în care cei bogaţi şi paşalele ne oferă cafeaua moka cea parfumată, ciubucele de ţigarete, bijuteriile odaliscelor turce, inelele, broşele, colierele şi agrafele ori paftalele frumoaselor bulgăroaice” (Hâciu, 1936, 529).

Varietatea de forme şi simboluri artistice ce caracterizează paftalele din patrimonial Muzeului Municipiului București este rodul argintarilor aromâni, precum şi ale grecilor, bulgarilor, sârbilor din Peninsula Balcanică care au produs paftale foarte diferite ca dimensiuni, aliaje, tehnică, stil, decoraţie. Tot aromânii sunt acei adevăraţi filigranişti balcanici, aşa cum erau renumiţi cei din Veneţia, în Italia, de unde, bijutierii aromâni, încă din secolul al XVI-lea şi au perfecţionat meşteşugul. „Întocmai ca la artiştii italieni, tineri din ţinutul Bitoliei veneau la aceşti maeştri iscusiţi ca să se iniţieze în arta filigranului, şi rămâneau 10-12 ani, ca ucenici şi calfe, după care se aşezau în oraşele din Peninsulă. Ei lucrau obiecte grele pentru ţărani – paftale, cingători vărsate etc. – numai firul ce reclama muncă istovitoare, topeau modele de argint şi de aur şi vindeau aurul curat la argintari, cari le mai dădeau spre topire mai ales monede vechi, austriace „sfanţicuri” conţinând aur mult, ¼ dram de fiecare şi de calitate superioară – monede ce le procurau Ovreii, cari, în schimb, luau produse de ale lor, ca să le desfacă aiurea” (relatează A.N. Hâciu în lucrarea „Aromânii. Comerţ, industrie, arte, expansiune, civilizaţie”).

Pe lângă aspectul estetic și funcțional, paftalele sunt podoabe care transmit diferite mesaje prin intermediul măiestriei confecționerilor lor: mesaje ale apartenenţei la o anumită naţionalitate, religie, sau simbolul uniunii prin căsătorie. Altele sunt decorate cu teme religioase sau cruci și erau purtate de prelaţi, de cele mai multe ori, sau puteau fi accesorii la costumul de nuntă sau de sărbătoare, iconografia de inspiraţie religioasă corespunzând cu o funcţie apotropaică. Astfel, femeia care purta asemenea paftale dobândea protecţia sfântului (sfinţilor) sau a praznicului figurat pe ele. Desigur, nu se exclude semnificaţia exprimării apartenenţei la religia creştin-ortodoxă, la o anumită etnie, pentru afirmarea identităţii. Cel mai adesea apare Naşterea Domnului, iar dintre sfinţi, par a fi preferaţi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, la care se remarcă o tehnica diferită.

Expresie a obiceiurilor populaţiei din Balcani, aflată mult timp sub dominaţia otomană, şi, mai târziu, a modei din oraşele şi târgurile Imperiului Otoman, dar şi din Principatele Române, paftalele din colecţia Muzeului Municipiului Bucureşti reprezintă etalonul performanţelor tehnice şi artistice ale diferitelor ateliere în care au fost produse aceste podoabe de patrimoniu.

Iată, în continuare, o excepțională piesă din patrimoniul Muzeului Municipiului București.

Aceasta este o pafta compusă din două valve simetrice, în formă de lacrimă, cu extremitatea liberă arcuită în sus, confecționată din foaie de argint și sidef. Perimetrul lobat, marcat de perle metalice, are friză în mezorelief cu motiv floral, reprezentarea stilizată a crinului, şi volute în „C”, de tip baroc. Sideful încasetat are formă migdalată şi motiv antropomorf, în medalion circular, format la extremitatea interioară, anturat de motiv floral (stilizarea florii soarelui). Pe aplicele de sidef sunt reprezentaţi sfinţii împărați Constantin şi Elena.

Bibliografie selectivă:

Alexianu, A., 1987, Mode şi veşminte din trecut, II, Editura Meridiane, Bucureşti.

Delivorrias, A., 1980, Greek traditional jewellery, MELISSA Publishing House, Benaki

Museum, Atena.

Duicu, I. G., 2012, Paftaua, podoabă definitorie a portului balcanic, Editura Universitaria, Craiova.

Djuvara, N., 2012, Aromânii – istorie, limbă, destin, Editura Humanitas, Bucureşti.

Hâciu, A. N.,1936, ”Aromânii. Comerţ, industrie, arte, expansiune, civilizaţie”, Tipografia Cartea Putnei, Focşani.

Ionescu, A. S., 2001,” Moda românească 1790-1850, între Stambul şi Paris”, Editura Maiko, Bucureşti.

Papahagi, V., 1935, ”Românii moscopoleni şi comerţul venetian în secolele al XVII-lea-al

XVIII-lea”, Editura Societăţii de Cultură Macedo-Română, Bucureşti.

Tanaşoca, N. Ş., 2012, ,,Cuvânt înainte”, Paftaua – podoabă definitorie a portului balcanic,

Editura Universitaria, Craiova.

Fig. 1. Carol Pop de Szathmári,” Principesa Marițica Bibescu, 1845,

Biblioteca Academiei Române

Fig. 2. George Peter Alexander Healy, Regina Elisabeta, 1872, Muzeul Naţional Peleş

Fig. 3. Regina Maria având costum popular românesc, accesorizat cu paftale, alături de ASR Ileana

Fig. 4. Paftale de nuntă, cu motiv religios, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena,

colecţia Textile şi accesorii vestimentare a Muzeului Municipiului Bucureşti, foto Cristian Oprea