Parfumul florilor, şuierul vântului, foşnetul frunzişului, cântecul păsărilor în splendide grădini

Abaţia Fontfroide. Între cer şi pământ

La câţiva kilometri de Narbonne, în Languedoque-Roussillon, în sudul Franţei, un drum îngust alunecă de-a lungul unui torent secat, între şirurile de vii, între câmpurile cu tufişuri mărginite de ziduri vechi. Ars de soare, locul este lipsit de orice urmă de locuire. Acolo, în scobitura unei văi, oamenii rugăciunii şi ai tăcerii şi-au stabilit refugiul în zorii secolului al XI-lea. „Fontfroide”, fons frigida, fântâna rece este o acţiune de graţie, un credo, un dialog cu Eternitatea.

Abaţia Fontfroide, în mijlocul pădurilor

Înconjurat de munţi şi ziduri, locul este închis în el însuşi, respectând regulile Sfântului Bernard, care cereau ca o mănăstire să fie „construită astfel încât să cuprindă între zidurile sale tot ceea ce este necesar (…) încât călugării să nu fie nevoiţi să se răspândească în afară, ceea ce nu face bine sufletului lor”. Nimic nu tulbură aici singurătatea, nu distrage privirea care se îndreaptă către cer. Nici măcar podoaba aristocratică a mănăstirii care trimite la magnificenţa abaţiilor. Puternica abaţie cisterciană, bastion al credinţei catolice în faţa ereziei catare, casă a artiştilor (Odilon Redon, Ricardo Vines, Maurie Ravel, Aristide Maillol au stat aici)… Istoria locului este bogată ca şi grădinile sale care povestesc pentru fiecare viziunea Paradisului.

Abaţia Fontfroide

În afara zidurilor, create de Gustave Fayet, pictor, colecţionar şi mecena care a cumpărat Fontfroide în 1908 şi a salvat mănăstirea de la ruină, totul este de o simplitate biblică, inspirată de cea de la Porioncule din Assisi. O alee de irişi, de chiparoşi şi de măslini, trei tonuri de verde, unul întunecat, două bătând in gri… Este preambulul vizitei. Nu-ţi rămâne decât să deschizi mica poartă de fier… O primă curte, apoi o alta dincolo de porticul de intrare cu o eleganţă de secol XVIII. Minerală, luminoasă cu pietrişul ei, curtea se sprijină la vest pe un zid orb, înalt care susţine colina. Laitmotiv vegetal: un şir de chiparoşi, punctat de măslini subliniază arhitectura, în timp ce, la est, refectoriul, gigantică navă de piatră, conduce către o a treia curte, zisă a lui Ludovic al XIV-lea, ale cărei clădiri adăposteau odinioară călugării. Un masiv de lavandă, o succesiune de vase de Anduze, arbuşti centenari care îşi imprimă verdele întunecat al frunzişului pe pietrele aproape albe ale zidurilor. .. Spiritul minimalist pus în slujba acestei lumi sălbatice pe care o percepi dincolo de locuinţa stareţului.

Uniunea omniprezentă a mineralului şi vegetalului, fie că este vorba de curţile cu straturile lor de tufişuri privind către cer, în vechiul cimitir al călugărilor, devenit plantaţie de trandafiri, unde este răspândită, între altele, roza cistercienilor, sau de spaţiul dedicat Sfântului Fiacre, o delicioasă grădină cu aleile mărginite de bătrâni trandafiri sălbatici.

Grădinile de la Fontfroide, cu plante mediteraneene

Cursa norilor. Suierul vântului. Foşnetul frunzişului. Cântecul păsărilor. Liniştea… „Fontfroide” e un spaţiu locuit, o lume aparte, întoarsă către meditaţie, până şi în grădinile sale „à l’italienne” căţărate pe colină. Atribuite lui Constance de Fregose, mama lui Janus de Fregose, abate în 1579, ele se desenează într-o suită de terase, scări, garduri joase de merişor, alei umbrite pe fondul pădurii de dafini, pini şi stejari. Distruse de un incendiu în 1986, lăsate apoi în părăsire, ele renasc astăzi prin grija Sophiei Dionet, o tânără peisagistă care a restructurat ansamblul. La cotitura unei alei, un „hortus conclusus”, cu plante aromatice şi medicinale, evocă paradisul.

Şarmul vechii mănăstiri cisterciene

Spaţiu închis – intruziunile nefaste nu pătrund aici şi forţele benefice nu ies -, desenul ei figurează o cruce care are în centru un măslin, arborele înţelepciunii. Mai departe, grădina albinelor, unde stupii puşi pe un gărduţ privesc răsăritul soarelui. La picioarele lor, plante melifere te îmbată cu parfumul lor. Şi mai departe încă, „hortus delicarium”, înflorit tot în alb, vorbeşte despre cuminţenie şi puritate. Plimbarea continuă cu hemicilul „Adevărului”, „bazinul lui Neptun” şi, în sfârşit, imensa terasă goală, umbrită de tei. Pacea locului este infinită. „Închis între cer şi cele patru ziduri, omul este în om”, scria Joseph Delteil.

Un magnific palat cu grădini de vis, dominând marea

Parcul vilei Ephrussi de la Cap-Ferrat

Beatrice, fiica baronului Alphonse de Rothschild, a crescut în luxosul castel Ferrières. În 1883, ea s-a căsătorit cu Maurice Ephrussi, dintr-o familie de bancheri şi colecţionari. Unul dintre verii lui, Charles Ephrussi, a fost un mecena al impresioniştilor. În 1905, baroana a cumpărat 7 hectare de pământ în partea cea mai îngustă a peninsulei Saint-Jean-Cap-Ferrat. Cum din toate părţile se vedea marea, ea a hotărât că vila şi grădinile ei vor semăna cu puntea unui pachebot. A fost nevoie de 7 ani de lucrări pentru a crea aceste grădini de o exuberanţă uluitoare: grădină „à la francaise”, grădină de trandafiri, grădină spaniolă, japoneză şi una exotică. Excentrică, ea adora trandafirii în care nu ezita să se îmbrace din cap până în picioare.

Parcul Vilei Ephrussi de Rothschild

Exigentă şi imperioasă, nu obosea de a pune 10 arhitecţi să-i modifice mereu vila. Din acest motiv aceasta are influenţe din întreaga lume: Veneţia, Florenţa, câte ceva din Evul Mediu şi dintr-un patio spaniol. Secolul Luminilor este preponderent, mai ales în Salonul Ludovic al XVI-lea, cu lambriuri provenind de la Hôtel Crillon din Paris, sau Salonul Fragonard, cu picturi galante. Dincolo de mobilierul prestigios, baroana a constituit o colecţie rară de porţelanuri de Sèvres, de Vincenne, de porţelanuri de Meissen, evocând absurditatea umană şi comedia aparenţelor. Ea nu a locuit tot timpul aici, decât după moartea soţului său, preferând reşedinţa de la Monte Carlo.

Jocuri de apă în grădinile vilei Beatricei de Rothschild

Palatul a fost construit în „Belle Epoque” de către Béatrice Ephrussi de Rothschild şi este înconjurat de 9 magnifice grădini, ornate cu patios, cu cascade, cu bazine, cu alei umbrite de arbori de esenţe rare, cu grădini florentine, spaniole şi franceze, exotice, japoneze, provensale, cu bolţi de trandafiri şi jocuri de apă muzicale.

Culorile Parcului Sigurta

Parcul Sigurta de lângă Lacul Garda

Superbul complex Giardino Sigurtà, format de altfel din 5 parcuri, întins pe o suprafaţă de 560.000 de metri pătraţi, pe valea râului Mincio, la câţiva kilometri de Peschiera di Garda, aproape de Verona, este o adevărată splendoare. Pe vremuri, a fost grădina lui Maffei, proiectată de un elev al celebrului arhitect Andrea Palladio şi apoi, datorită lui Carlo Sigurta şi nepotului său Enzo, multă lume s-a putut bucura de frumuseţea şi unicitatea acestui complex.

O plimbare pe aleile Parcului Sigurta

În parc sunt organizate în fiecare stagiune evenimente interesante la care se adaugă şi rarele specii florale, multe dintre ele necunoscute, aduse din toate părţile lumii, peste 250.000 de trandafiri Queen Elisabeth, arbori seculari, flori mediteraneene, datorită climatului din apropiere de lacul Garda. Sunt oferite adevărate spectacole botanice cu flori în toate culorile pământului, formând un adevărat spectacol scenic.

În minunatul Parc Sigurta toate florile îşi răspândesc parfumul

Primăvara, în Valea Fântânilor te îmbrăţişează parfumul florilor de iris, al sutelor de lalele care formează un enorm covor, iar în mai şi în iunie, te îmbată parfumul trandafirilor, din valea cu acelaşi nume. Grădinile acvatice, bogate în nuferi roz şi galben, specii rare, împodobesc cele 18 lacuri. Înspre toamnă totul devine albastru, ca o imensă mare. Dar în toate anotimpurile pot fi descoperite în Parcul Sigurta specii florale rare.

Puteţi alege şi o plimbare cu bicicleta

În parc se poate face o plimbare cu bicicleta, fiind amenajate piste speciale, pe o distanţă de 7 kilomtri, sau cu un mic tren care merge cu 7 kilometri pe oră în această grădină fermecată ori călăre. Mai mult, se poate închiria un „go-cart”. Copiii o pot întâlni aici pe veveriţa Ta, care îi poate însoţi în călătorie.

O noapte de vis într-o grădină fermecată

Castelul care se află în parc, numit „La Quercia”, a fost ridicat, la 1690, de Vincenzo Pallesino, elevul lui Palladio. Pe faţada castelului în stil neogotic există o plăcuţă pe care sunt enumerate personalităţile ştiiinţifice ce au vizitat acest loc: Fleming, Domagk, A. Waksman, A.B. Sabin, K.Z. Lorenz, dar şi violonistul Uto Ughi şi Prinţul Charles.

Vechiul şi noul Olimp din Agrigento

Gambe Alate, de Igor Mitoraj, în faţa Templului Junonei

Unul dintre parcurile cele mai importante ale lumii, Patrimoniu UNESCO pentru Umanitate din 1997, găzduieşte 17 opere monumentale ale sculptorului Igor Mitoraj, un schimb de energie între enigmaticele sculpturi contemporane şi eterna fascinaţie a templelor în stil doric. Energia templelor milenare se împleteşte cu parfumul mandarinilor, cu cel al măslinilor argintii, al ficuşilor din India, leandrilor, cu briza mării. Aici, în „Valea Templelor”, pare imposibil de a nu accepta un dialog între antic şi contemporan, între arta unui nemaipomenit cunoscător al lumii clasice, Igor Mitoraj şi vestigiile altei lumi.

Frumuseţea arţarilor japonezi

Totul pare că aparţine unei alte dimensiuni. Fondată în 582 î.Ch., Agrigento a fost una dintre cele mai importante colonii greceşti „Akragas”, din Sicilia. Şapte temple într-un parc arheologic şi peisagistic, întins pe 1.300 de hectare. Expoziţia intitulată „Giganţii mitologiei”, deschisă până în 30 noiembrie, etalează 17 statui monumentale realizate de artist din 1980 încoace: importante sculpturi reprezentând fragmente de figuri, enigmatice busturi de învingători sau mutilaţi, figuri mitologice. „Sunt opere care reprezintă omul contemporan, cu neliniştile sale, cu spaimele sale, cu rănile sale şi izolarea de lume”, declara artistul. Un schimb de energie între edificiile sacre şi vechi de peste 2.500 de ani şi corpurile suprarealiste sculptate de Mitoraj.

Eros bandajat al lui Mitoraj, în Olimpul Siciliei

În vârful colinei din Agrigento tronează „Templul Junonei”, unul dintre cele mai puternice imaginate de greci în Italia. „Templul Concordiei”, cu eleganţa sa, extraordinar de bine conservat, stând în picioare de 25 de secole, va atrage cu siguranţă atenţia vizitatorilor. „Tindaro”, instalaţia lui Mitoraj, reprezintă o enormă figură care priveşte în gol, indiferentă la măreţia locului. La fel, „Gambe Alate” (Picioare înaripate), care se află în faţa „Templului Junonei” de unde se poate privi marea. „Templul lui Hercule”, cel mai vechi din această vale, cu coloanele sale ce străjuiesc aceste locuri, are în faţă „Porta Italica”, un fragment al unei figuri cu buze cărnoase care parcă vrea să şoptească ceva vizitatorului. „Via Sacra” conduce către „Templul lui Zeus”, un edificiu cât o clădire cu 10 etaje. În faţa unui trunchi de măslin se află o altă sculptură a lui Mitoraj, „Coraza”, o bucată de bronz care întruchipează bustul mutilat al unui atlet. Iar ultima imagine care şochează, în faţa coloanelor „Templului Dioscurilor”, zace la pământ figura lui Eros Bendato Screpolato (Eros bandajat şi crăpat).