Părintele Francisc Doboș: Dumnezeu nu e o gelatină de care să tragă toți

 Casa parohială Sacré Coeur, București

În casa veche a parohiei Sacré Coeur din București, unde mobilele grele par să fi rămas dintr-un București interbelic, părintele Francisc Doboș ne primește cu blândețe. A fost de acord să ne acorde un interviu cu doar câteva zile înainte de a împlini 50 de ani.

Dincolo de ziduri se aud claxoane și agitație, dar înăuntru e răcoare, liniște. Plus o pace care pare să coboare din tabloul monseniorului Vladimir Ghika. Părintele este un martor tăcut al dialogului. Vorbim despre Dumnezeu, credință, tineri și…greșelile Bisericii.

Credința cu zâmbet – când umorul devine poartă spre Dumnezeu

Părintele Doboș este cunoscut pentru umorul său. Dar nu gluma îl definește, ci felul în care o folosește. Crede că „O picătură de miere e mai bună decât un butoi cu oțet”.

A trecut și el prin perioade de „seriozitate scorțoasă”, și crede că devenise antipatic chiar față de sine. A înțeles însă că umorul nu este lipsă de seriozitate, ci o poartă: oamenii vin mai ușor către un om care zâmbește.

Știe că umorul nu trebuie să devină o mască, ci un instrument pastoral. „Nu suntem chemați să fim clovni spirituali. Dar nici să fim preoți înțepeniți.”

Biserica pe social media – comunicare, nu spectacol

Este unul dintre cei mai vizibili preoți online. Este conștient de acest lucru, dar precizează clar că nu urmărește viralitatea.

„Nu vreau să conving pe nimeni de nimic. Vorbesc doar despre întâlnirea mea cu Dumnezeu.” Pentru el, comunicarea digitală nu este marketing, ci întâlnire.

Într-o lume în care „exiști doar dacă ești în preajma cuiva puternic”, părintele refuză logica validării prin vedete, politicieni sau sfinți transformați în branduri.

„Nici pe Cristos nu L-am întâlnit fizic, dar întâlnirea mea cu El e mai profundă decât una fizică.”

Mesajele virale – criteriul interior

A făcut ce a făcut și a ajuns la sufletul oamenilor. Poate, de aceea, unele dintre postările sale ajung la sute de mii de oameni. Cu toate acestea, dezvăluie că nu se gândește la impact. „Mă gândesc la adevăr. Nu caut lacrimi”. Știe că „broderiile spirituale” – poveștile înflorite despre sfinți – pot emoționa, dar nu vrea să facă asta.

„Sfinții nu sunt Dumnezeu. Ei doar duc începutul Lui mai departe”, spune, amintind o frază din Constantin Noica: „Dumnezeu te-a trimis pe Pământ să-L înlocuiești: să dai sensuri, să creezi.”

Tinerii și credința – între răzvrătire și redimensionarea inimii

Credința tinerilor în Biserică și Dumnezeu a fost un alt subiect abordat. Părintele știe că „Aproape toți adolescenții se răzvrătesc. E firesc.” Dar părintele vede transformarea: „După răzvrătire, își redimensionează inima, privirea, emoțiile.” Știe că unii tineri nu au nicio treabă cu Biserica, dar spune că e dreptul lor. Alții caută un limbaj care să nu îi judece. Alții caută spiritualitate. „Important e să nu devină sateliți în jurul propriului ego. Viața nu e despre mine. Mă împlinesc doar când mă dăruiesc.”

Crizele de sens – frica, anxietatea și reconfigurarea traseului

Părintele vorbește des despre oboseală, presiune, anxietate. Pentru el, frica este obstacolul fundamental. „Dacă frica devine motorul vieții, adio creativitate. Devii sclavul situațiilor”, spune el. Apoi, folosește o metaforă care îi este foarte dragă. Cea a condusului defensiv, una dintre pasiunile sale: „Dacă te uiți doar la obstacol, îl iei în plin. Cel mai bine este să focalizezi drumul.” De aceea, crede că viața spirituală poate fi văzută ca un GPS: „Din când în când, ar trebui să dăm „Reconfigurare traseu”. Asta e convertirea.”

Biserica și umanitatea – greșeli, seriozitate și pierderea contactului

Deschis în toate subiectele, părintele Francisc Doboș nu se teme de niciunul. Nici măcar atunci când a fost întrebat dacă biserica face sau a făcut greșeli. „Biserica greșește. Pentru că noi greșim.” Greșelile nu sunt doar instituționale, ci umane: „Petru a greșit. Pavel a greșit. Templierii au greșit. Misionarii au greșit”, afirmă calm clerical. Cu toate acestea, părintele se întreabă: „Câți cred că îl slujesc pe Dumnezeu persecutând? Câți își caută un dușman lângă ei pentru că nu-l pot vedea pe cel din interior? Eu sunt dușmanul meu.”  De aceea, crede că trebuie să punem în practică iertarea. „Iertarea nu e un concept. E o practică.” Pentru cei fără exercițiu spiritual, iertarea începe cu o întrebare schimbată, nu cu un răspuns. „Dumnezeu nu-mi dă răspunsuri. Îmi schimbă întrebările.”

Preotul modern – comunicator, terapeut, ghid

Vremurile moderne au transformat și modul în care ar trebui să fie preotul secolului XXI. Acesta nu poate fi doar liturgic. „Uneori, spun: Doamne, ajută-te. Nu îl exclud pe Dumnezeu. Dar îmi includ responsabilitatea.” De aceea, crede că preoții sunt acum comunicatori, terapeuți, ghizi spirituali. De asemenea, un preot este, deseori, om care înțelege anxietatea lumii moderne, dar și unul care știe că „Doamne-ajută” nu e un jolly.

Speranța ca practică – pentru cei care nu mai cred în nimic

Ce le spune celor care nu mai cred în instituții, în viitor, în ei înșiși? „Să nu se teamă de întâlnire. Dumnezeu nu pedepsește. Nici nu e gelatină. Iubirea e respectuoasă.” Când ieșim din casa parohială, aerul fierbinte ne lovește ca un zid. Înăuntru fusese răcoare, liniște, un fel de pace rară în Bucureștiul cuprins de un august fierbinte.

La 50 de ani, părintele Francisc Doboș nu pare preocupat de vârstă. Pare preocupat de drum, de oameni și de Dumnezeu.