Ani buni, specialiştii din domeniul sănătăţii mentale au fost învăţaţi să considere că în spatele unui comportament rău al copilului se află întotdeauna un părinte. Deşi nu se poate nega faptul că există şi părinţi răi, realitatea demonstrează că şi oameni cumsecade pot avea copii răi.
Nu toţi copiii devin sclipitori, nu toţi vor ajunge „cineva”, după cum nu toţi oamenii sunt buni la suflet şi iubitori. Şi asta nu neapărat din cauza unui eşec al părinţilor în ceea ce priveşte educaţia dată sau a influenţei unui mediu pauper sau ostil, ci pentru că trasăturile de caracter, ca întregul comportament uman, au componente înnăscute, nemodificabile, genetice, care nu pot fi modelate integral nici chiar de cel mai propice mediu.
„La ora actual, miza principală a oricărui specialist în psihiatrie infantilă este că boala este de multe ori în copil şi că reacţiile familiei pot agrava tabloul, dar nu-l pot crea în totalitate”, crede dr. Theodore Shapiro, specialist în psihiatrie infantilă la Weill Cornell Medical College.
Ideea că factorii genetici influenţează comportamentul şi, implicit, personalitatea, este foarte veche. Dincolo de anumite gusturi şi apucături, inteligenţa generală, curajul, temperamentul, sunt moştenite.
Dar, spre deosebire de influenţele genetice asupra coeficientului de inteligenţă, care au fost studiate continuu de un secol, studiul influenţelor genetice asupra personalităţii are o istorie mai scurtă. Lipsa unor măsurători de necontestat ale calităţilor personalităţii a împiedicat progresul şi în această direcţie. În plus, până recent, specialiştii n-au reuşit să se pună de acord nici măcar în privinţa celor mai importante trasături ale personalităţii. La ora actuală, există totuşi un consens modest că cinci „super-factori” ar fi necesari pentru a descrie personalitatea: extroversiunea, neuroticismul, conştiinciozitatea, francheţea sau deschiderea către nou şi caracterul de a fi agreabil.
Pe cât se pare, conform unui articol apărut în New Scientist, dacă ai gene bune, merită să fii extrovertit. Şi, deşi persoanele extrovertite se nasc, nu se fac, sau cel puţin aşa se spune, lucrurile ar putea fi mai subtile: s-ar putea ca fiecare om să-ţi „croiască” personalitatea în mediul înconjurător astfel încât să exploateze la maximum genele din dotare.
De-a lungul timpului, comparaţiile convenţionale dintre gemeni identici şi nonidentici au indicat faptul că aproape jumătate dinte diferenţele individuale în trăsăturile de personalitate au la bază vreo cauză genetiă. Prin urmare, oamenii au avut tendinţa de a se gândi la trasăturile de personalitate ca determinate în mare măsură de gene, explică psihologul evoluţionist Aaron Lukaszewski de la University of California din Santa Barbara.
El a bănuit că exista o „fisură” în acest raţionament, întrucât dacă personalitatea ar fi determinată în mod rigid, atunci indivizii s-ar putea trezi cu un tip de personalitate „greşit” pentru situaţia lor. Pentru a evita nepotrivirile, a teoretizat Lukaszewski, evoluţia trebuie să fi favorizat un sistem mai flexibil.
Antica dispută dintre determinism şi liberul arbitru a reuşit aşadar să-şi găsească o substanţă ştiinţifică, un suflu nou în baza cărui să se realimenteze neîncetat. Avem acum ADN-ul, genomul şi patrimoniul genetic: o cantitate enormă de informaţii care ne determină trăsăturile somatice, capacităţile fizice, slăbiciunile şi chiar comportamentul; inteligenţa, exprimată prin coeficientul de inteligenţă, urmează şi ea o predispoziţie genetică, personalitatea se află într-o relaţie strânsă cu o genă de pe cromozomul 11, iar stresul pare a fi puternic influenţat de gena CYP17 de pe cromozomul 10, cea care sintetizează enzima capabilă să transforme colesterolul în hormoni decisivi pentru viaţa noastră socială şi sexuală.
Pe de altă parte, descoperirile de dată recentă cu privire la genomul uman au ridicat o mulţime de perplexităţi. Practic, genomul este atât de amplu încât reconstruirea unor „trasee” logice de tip cauză-efect este un lucru imposibil. Din vastul patrimoniu genetic deţinut de fiecare dintre noi, nu toate genele vor fi activate în decursul existenţei noastre şi nu toate sunt protejate de mutaţii. Apoi creierul, ca de altfel întregul organism uman, poate induce la rândul lui activări sau dezactivări ale unor anumite gene, iar mediul înconjurător contribuie şi el, deloc neglijabil, la această operă de „adecvare” a fiinţei noastre genetice, în bine sau în rău.
Prin urmare, potrivit celor mai acreditate teorii actuale, fiecare individ operează propria alegere dintr-o serie de stimuli şi evenimente în mare măsură în baza genotipului, creându-şi un set unic de experienţe. Altfel spus, oamenii contribuie la crearea propriului mediu. Acest mod de a privi dezvoltarea umană nu neagă existenţa unor medii inadecvate sau extenuante şi nici nu minimalizează rolul jucat de studiu şi educaţie. Mai degrabă, priveşte oamenii drept organisme creatoare dinamice, cărora oportunitatea de a învăţa şi a experimenta noi medii le amplifică efectele genotipului asupra fenotipului.
Şi, în ultimă instanţă, tot în bine sau în rău, s-ar părea că părinţii au totuşi puteri limitate în a-şi influenţa copiii.
Sursa descopera.ro
